Naşterea lui Venus

Ce face astăzi ca o carte să fie bună sau proastă? Care este ingredientul care îi poate asigura succesul? Ce face ca un roman să se vândă în 75.000 de exemplare în primele două luni de la lansarea sa şi în acelaşi timp să fie apreciat de specialişti? Diferenţa specifică dintre romanul istoric pertinent şi cel pseudo-istoric constă în câteva elemente-cheie: documentarea, echilibrul între faptul istoric şi cel ficţional, alcătuirea unei scheme narative valide. Plus încă unul esenţial: talentul naratorului.

Fascinant la Sarah Dunant este cum reuşeşte să acordeze trăirile lăuntrice ale eroinei cu tumultul unei istorii care se transformă fulminant, de la o zi sau chiar oră la alta. Romanul ei este asemeni unui concert pentru pian în care orchestra (aici în rolul istoriei, al fundalului pe care se petrec măruntele întâmplări ale unui destin) potenţează, urmează cu mare subtilitate partitura pianului, astfel încât impresia generală devine cea a unei perfecte comunicări, a unei armonii care beatifică simţurile. Încadrat undeva la graniţa alunecoasă (asemeni firului epic serpentin al romanului) dintre thriller şi roman istoric, amintind de romanele lui Tracy Chevalier, dar şi de literatura enigmistică a lui Arturo Perez Reverte, romanul lui Sarah Dunant se revendică numai aparent unei specii aflate astăzi la mare căutare, acel "historical fiction" destinat publicului larg, în fapt autoarea ironizând subţire specia biografiilor romanţate sau a romanelor istorice cu plot comercial. Bestseller internaţional, publicat la noi într-o colecţie ce are meritul de a conecta lectorul din România la pulsul literaturii celei mai citite în lume, "Raftul Denisei", romanul a avut ecouri în majoritatea suplimentelor literare importante, care s-au grăbit să-l ajusteze unor diverse categorii literare şi să-i depisteze posibilele asemănări cu unele scrieri "după reţetar", cu miză exclusiv comercială, ale căror titluri s-au vehiculat excesiv şi în presa românească. De fapt, cartea câştigă prin onestitatea cu care este scrisă, prin scriitura firească, curgătoare şi plină de un suspans autentic, lipsit de sforţări, inadvertenţe, preţiozităţi îmbulzite în pasaje interminabile şi incoerente, ori o excesivă cultivare a amănuntelor picante. Totodată, trebuie spus că romanul este deopotrivă unul de atmosferă, clădită riguros, pe fapte istorice atestate şi pe detalii vizualizatoare, olfactive, menite să implice activ cititorul, dar şi unul de mister, căci alcătuirea lui este una labirintică, unele dintre enigme ajungând chiar să transceandă spaţiul ficţional, rămânând în eventuala grijă a unui cititor cu un intelect mai degrabă inchizitiv.

Cu acţiunea plasată în Italia aflată la graniţa dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea, cartea surprinde o perioadă de maxime frământări politice, cauzate de influenţa tot mai covârşitoare pe care Fra Girolamo Savonarola o are asupra Signoriei şi a cetăţenilor Florenţei. Surprinzând episoade istorice-cheie, de pildă trecerea lui Carol al VIII-lea prin Toscana, în drum spre cucerirea Regatului Siciliei, dar şi prăbuşirea familiei Medici, cauzată de moartea lui Lorenzo Magnificul, autoarea alcătuieşte o frescă socială credibilă, care devine însă numai un fundal, un suport menit a ajuta la conturarea eroinei cărţii, Alessandra Cecchi. Romanul este unui atipic prin tonalitate, care este una confesivă, şi care deconspiră un proces de introspecţie matură şi lucidă - accentul nu cade pe teatrul întâmplărilor, ci pe dimensiunea profund umană a personajului, o adolescentă care se maturizează forţat, datorită contextului istoric şi care doreşte să-şi transceandă condiţia pe care i-o atribuie Renaşterea, şi care presupune o existenţă etern umbrită de cea a soţului, precum şi exilarea într-un univers domestic exasperant. Alessandra Cecchi, o tânără cultivată, cu apetenţă pentru filosofia anticilor şi pictură, fiică a unui negustor de ţesături cu oarecare trecere în rândul aristocraţiei florentine, îşi spune povestea cu naturaleţea cu care ar face-o o tânără din ziua de astăzi, iar confesiunea ei, "testamentul" maicii Lucrezia, reuşeşte să ţină cititorul cu sufletul la gură până la ultima filă.

La prima vedere, cartea lui Sarah Dunant ar putea părea susceptibilă de o manevrare forţată a modalităţilor narative, ce ar crea senzaţia supărătoare de "scriere după reţetar", căci cărţii nu-i lipsesc, într-adevăr, ingredientele uneia comerciale: elementul scandalos, legat de erotism ori violenţă - există pasaje descriptive ce cultivă amănunte morbide ale unor crime prin care sunt pedepsiţi protagoniştii unor iubiri ilicite, sodomiţii sau răufăcătorii, cele câteva enigme în jurul cărora se clădeşte acţiunea: identitatea mamei Alessandrei Cecchi, asupra căreia planează incertitudinea încă de la începutul povestirii, precum şi cea a pictorului ce soseşte din îndepărtatul Nord, pentru a picta capela familiei Cecchi, secretul unor artefacte, precum ilustraţiile lui Sandro Botticelli la Divina Commedia lui Dante, deţinute de către Cristoforo Langella, viitor soţ al Alessandrei şi amant al fratelui acesteia ori crucifixul sculptat în lemn de cedru de către Michelangelo etc. De asemenea, există referiri la răscrucea artistică ce semnalează trecerea de la pictura clasică la cea modernă, de la chipurile împietrite, lipsite de expresie ale Madonnelor, la cultivarea expresivităţii şi a senzualităţii trupului feminin, (modalităţi artistice înfierate de Savonarola , care, după moartea lui Lorenzo de Medici, dezlănţuie o adevărată vânătoare a adepţilor neo-platonismului şi reuşeşte să distrugă bună parte din arta de secol XV a Florenţei). Dacă romanul ar fi avut o miză istorică iar substratul său ar fi vizat o hermeneutică a intervalului istoric-cheie al Renaşterii italiene, în mod evident informaţia ar fi putut trece drept una precară iar discursul drept unul deficitar în raport cu analiza riguroasă ce reprezintă apanajul romanului de gen - însă secretul reuşitei cărţii îl constituie tocmai abilitatea cu care planurile narative multiple se succed ori se întretaie, toate fiind de fapt alei ce conduc spre taina din mijlocul labirintului - şi care ţine exclusiv de trăirea subiectivă a eroinei, de modalitatea în care aceasta interiorizează evenimentele ce se petrec cu viteză ameţitoare, determinându-i destinul. Tocmai din acest motiv presa străină a vorbit despre roman ca despre unul-şarpe, cu multiple niveluri - The New Yorker a afirmat că el se axează pe "educaţia sentimentală" a eroinei, în timp ce The Independent a considerat că personajul central al cărţii este oraşul Florenţa, surprins într-un portret absolut autentic. Pe de altă parte, Sarah Dunant a reuşit să-i mulţumească şi pe istoricii cu background riguros ştiinţific, care remarcă inteligenţa scriiturii, precum şi echilibrul dintre elementul istoric şi cel ficţional. Prin urmare, Dunant mizează pe multilateralitatea palierelor narative, aşezând în miezul epic o eroină atipică, seducătoare, un fin observator al epocii, lăsând însă ca dimensiunea istoric-politică a cărţii să alunece în subsidiar, iar accentul să cadă pe confesiunea seducătoare a personajului narator.

Un alt atu al scriitoarei britanice îl constituie, fără îndoială, o ştiinţă a dozării echivocului, ambiguităţii care traduce, materializează la nivel textual drama lăuntrică a personajului. Semele contextuale ce semnalează prezenţa făpturii reptiliene împânzesc textul, semnalând diverşii avatari ai acesteia, în momente semnificative, care alcătuiesc palierul metatextual - o primă valenţă a simbolului şarpelui este cea htoniană, de împlinitor al justiţiei divine, de pedepsitor al păcătoşilor din Infernul dantesc - imaginea şarpelui care se contopeşte cu trupul osânditului (o clară trimitere la înţelesul sexual al simbolului şi la ambivalenţa sa) apare obsesiv în text, conotând deopotrivă aventurile ilicite ale sodomiţilor Tomaso şi Cristoforo, fratele şi soţul eroinei, dar şi desfrâul întregii Florenţe, condamnat de Savonarola, ale cărui discursuri determină o adevărată psihoză în masă. Totodată, şarpele ca însemn al păcatului primordial, evocator al unei Eve ispititoare şi diabolice şi reflex al nostalgiei paradisului apare ca laitmotiv al textului, semnalând deopotrivă sentimentele de culpabilitate ale eroinei, legate de criza sa mistică şi fascinaţia faţă de arta atât de înfierată de Savonarola, cea în care erotismul şi senzualitatea primează - imaginea saltimbancului cu trup atletic, pe a cărui piele a fost tatuată o reptilă ale cărei încolăciri misterioase au un efect hipnotic asupra privitorului semnalează haosul sufletesc în care eroina se va cufunda, mai ales că imaginii îi corespunde una identică, a unei reptile ce şerpuieşte de-a lungul trupului maicii Lucrezia (patronimul Alessandrei Cecchi de după intrarea în mânăstire), evocate în mod simetric, în debutul şi la finalul cărţii.

Romanul lui Sarah Dunant reprezintă un bun exemplu de ce ar putea însemna literatura de succes, nu în accepţiunea ei peiorativă, însă, de literatură comercială, ci în sensul unei naraţiuni scrise corect, care să vizeze o anumită dimensiune a publicului cititor, dornic de o informare rapidă dar şi plăcută, care să poată ţine locul unei relaxări de weekend. Totodată, pentru cei care s-ar mai putea îndoi de valoarea unor astfel de scrieri, ar trebui amintit de caracterul indigest şi de lipsa talentului narativ regăsite în multe dintre romanele istorice clasice, căci poate, mai dificil decât să cultivi veridicitatea istoriei, este să scrii cu talent despre aceasta, făcând-o accesibilă într-o modalitate care să satisfacă nevoia estetică a cititorului.

Nimeni nu o văzuse goală până în ziua morţii. O regulă a ordinului le impunea măicuţelor să nu se uite la trupul omenesc, nici al lor, nici al altcuiva. Fusese nevoie de o îndelungă chibzuinţă pentru a instaura o asemenea rânduială. Sub faldurile ample ale veşmintelor monahale, fiecare călugăriţă purta o cămaşă lungă din bumbac, îmbrăcăminte pe care nu o dădea jos niciodată, nici măcar când se spăla, astfel încât rufa aceasta avea rolul, deopotrivă, de paravan, ştergar de corp şi lenjerie pentru noapte. Cămaşa şi-o schimbau o dată pe lună (mai des vara, când aerul greu din Toscana le scălda în năduşeli) şi existau nişte instrucţiuni riguroase privind procedeul corect: călugăriţa trebuia să stea cu ochii pironiţi pe crucifixul de deasupra patului, în timp ce se dezbrăca. Dacă se întâmpla ca privirea să-i alunece în jos, păcatul trebuia mărturisit la spovedanie, dar nimănui altcuiva pe lume.

Umbla zvonul că, atunci când maica Lucrezia intrase la mânăstire, adusese cu ea, pe lângă har, şi o anume deşertăciune (dota ei pentru biserică, se spunea, includea o ladă de zestre bogat ornamentată, plină de cărţi şi tablouri vrednice de atenţia autorităţii somptuare). Dar asta se întâmpla pe vremea când călugăriţele erau predispuse la asemenea cazuri accidentale de abuzuri şi huzur, ceea ce a făcut ca, odată cu reorganizarea mânăstirii, regulamentul să fie mai strict. Nici una dintre locatarele actuale nu avea de unde să ştie nişte lucruri petrecute aşa de demult, cu excepţia maicii stareţe, care se făcuse mireasă a lui Hristos cam în aceeaşi perioadă cu Lucrezia, dar care renunţase deja de foarte mult timp la astfel de lucruri lumeşti. Cât despre maica Lucrezia, aceasta nu vorbea niciodată despre trecutul ei. De fapt, în ultimii ani nu mai vorbea aproape deloc. Nimeni nu punea la îndoială cuvioşia ei. Şi aşa cum, de bătrâneţe, oasele i se gârboviseră şi încleiaseră, la fel şi pioşenia i se contopise cu modestia. Părea cumva firesc. Chiar dacă simţise ispita vanităţii, în ce suprafaţă ar fi putut să se oglindească totuşi? În mânăstire nu existau oglinzi, ferestrele nu aveau geamuri, până şi iazul cu peşti din parc fusese astfel construit încât fântâna din mijloc să azvârle necontenit o ploaie de stropi, pentru a preveni orice tentativă de narcisism în luciul apei. Desigur, chiar şi în cele mai neprihănite ordine monahale, încălcarea rânduielilor este inevitabilă, aşa că se întâmplase uneori ca diverse novice mai abile să fie prinse contemplându-şi pe furiş portretul miniaturizat în pupilele călugăriţelor mai în vârstă. Dar, de cele mai multe ori, năravul pierea pe măsură ce chipul Domnului se profila tot mai mare.

De câţiva ani, se părea că maica Lucrezia nu se mai uitase în ochii nimănui. Preferase, în schimb, să consacre tot mai mult timp rugăciunii în chilia ei, cu ochii împăienjeniţi de vârstă şi de dragoste de Dumnezeu. Tot mai bolnavă, fusese scutită de munca fizică, aşa că, în timp ce alte călugăriţe lucrau, pe ea puteai s-o găseşti stând în parc sau în grădina cu ierburi aromatice de care se îngrijise la un moment dat. În săptămâna dinainte să moară, fusese zărită acolo de către o novice, măicuţa Carmilla, care se speriase când o găsise pe bătrâna călugăriţă nu stând pe bancă, ci zăcând pe pământ: sub rasa monahală, corpul ei părea diform din cauza tumorii crescute, acoperământul de pe cap era azvârlit deoparte, iar faţa ei tindea cu bărbia în sus spre ultimele raze ale soarelui la asfinţit. O asemenea dezvelire era o încălcare gravă a regulamentului, însă deja boala o măcinase atât de mult pe dinăuntru, iar suferinţa ei era atât de evidentă, încât maica stareţă nu se mai încumeta să o mustre. Ulterior, după ce autorităţile plecaseră, iar cadavrul fusese luat în fine de-acolo, Carmilla avea să răspândească, de-a lungul mesei din refectoriu, bârfa şoptită a acelei întâlniri, povestind cum părul răvăşit al călugăriţei, scăpat din strânsoarea vălului, plutea ca un nimb cenuşiu în jurul capului ei şi cum faţa i se luminase de fericire; doar că zâmbetul care îi juca atunci pe buze sugera mai degrabă triumf decât beatificare.

În ultima ei săptămână de viaţă, când durerea o năpădea în valuri din ce în ce mai chinuitoare, înghiţind-o parcă de tot, coridorul pe care se afla chilia călugăriţei începuse să miroasă a moarte; un miros fetid, de parcă trupul ei ar fi intrat deja în putrefacţie. Tumoarea se făcuse acum atât de moale şi voluminoasă încât maica Lucrezia nici nu mai putea sta în şezut. I-au adus medici bisericeşti, ba chiar şi un doctor de la Florenţa (trupul dezgolit al unei călugăriţe putea fi expus atunci când scopul era uşurarea suferinţei), însă ea îi refuzase pe toţi şi nu voia să-şi împartă agonia cu nimeni.

Excrescenţa continua să rămână acoperită şi ascunsă vederii. Venise deja vara, aşa că mânăstirea fierbea înăbuşit ziua şi se sufoca de zăpuşeală noaptea, însă ea stătea în continuare lungită sub pătură, complet îmbrăcată. Nimeni nu ştia de cât timp boala îi tot rodea trupul. Veşmintele călugăreşti aveau scopul de a ascunde orice umbră de formă sau rotunjime femeiască. În urmă cu cinci ani, în cel mai răsunător scandal care se abătuse vreodată asupra mânăstirii după vremurile grele de demult, o novice de paisprezece ani din Siena reuşise timp de nouă luni să ascundă atât de bine faptul că era gravidă, încât nu se aflase nimic, decât abia atunci când călugăriţa de la bucătărie descoperise întâmplător urmele naşterii într-un colţ din pivniţa cu vinuri şi, temându-se să nu fie nişte resturi de animal pe jumătate devorat, tot scormonise prin jur până dăduse de trupul micuţ şi puhav strivit sub un sac cu făină într-o cuvă de vin de împărtăşanie. Fata însă dispăruse deja fără urmă.

Luată la întrebări, după ce leşinase prima oară în timpul utreniei, în urmă cu o lună, maica Lucrezia a mărturisit că avea de ceva vreme nodulul acela la sânul stâng, unde simţea cum energia malignă a excrescenţei îi pulsa sub piele ca un mic vulcan. Însă, chiar de la bun început, a susţinut cu încăpăţânare că nu se mai putea face nimic. După o întrevedere cu maica stareţă, din cauza căreia aceasta întârziase la vecernie, nu s-a mai pomenit nimic despre asta. La urma urmei, moartea reprezenta un popas necesar dintr-o călătorie mai lungă, iar într-un lăcaş al Domnului această trecere era deopotrivă bine-venită şi temută.

În ultimele ceasuri, a înnebunit de durere şi fierbinţeală. Nici cele mai concentrate fierturi de ierburi nu o mai ajutau. Deşi iniţial îndurase suferinţa cu tărie, acum urla noaptea ca o jivină, un strigăt plin de disperare care le băga în sperieţi pe călugăriţele mai tinere din chiliile alăturate şi nu le lăsa să adoarmă. Odată cu urletul, ieşeau şi nişte cuvinte sporadice, fie zbierate în silabe de neînţeles, fie murmurate ca versetele unei rugăciuni înfocate: latină, greacă şi toscană contopite într-o vâscozitate verbală înfricoşătoare.

Dumnezeu a luat-o, în sfârşit, la El în zorii unei zile dogoritoare, ca şi cele dinaintea ei. Preotul care venise să îi dea ultima împărtăşanie plecase, iar acum era singură cu una dintre măicuţele infirmiere care povestea cum, în clipa când şi-a dat duhul, Lucrezia s-a schimbat miraculos la faţă, ridurile săpate de suferinţă i s-au topit parcă, lăsând pielea netedă, aproape translucidă; un ecou al gingaşei călugăriţe tinere care venise la porţile mânăstirii în urmă cu vreo treizeci de ani.

Decesul a fost anunţat oficial la utrenie. Din cauza caniculei (de la căldura excesivă din ultimele zile, untul ajunsese să se topească în bucătărie), s-a considerat necesar ca înmormântarea să aibă loc chiar în acea zi. Datina în mânăstire era ca, la moarte, fiecare călugăriţă să aibă privilegiul de a se despărţi de lume cu trupul curat, sufletul neprihănit şi veşminte noi, strălucitoare: o rochie de mireasă pentru cea care se cununa în fine cu alesul ei ceresc. Îndeobşte, acest ritual era îndeplinit de maica Magdalena, care avea în grijă spiţeria şi administra doctoriile (primise o dispensă specială pentru a vedea trupul gol al măicuţelor cu asemenea ocazie divină), ajutată de o călugăriţă mai tânără, maica Maria, care avea să preia până la urmă această însărcinare. Împreună, aveau datoria să spele şi să gătească moarta, apoi să o aşeze în capelă, unde urma să rămână o zi, cât timp restul călugăriţelor veneau să-i aducă ultimul omagiu. De data asta însă, nu a mai fost nevoie de serviciile lor. Maica Lucrezia, se părea, ceruse imperios înainte să moară ca trupul ei să rămână neatins, în veşmintele în care îl slujise pe Dumnezeu de-a lungul anilor.

Era ceva cel puţin neobişnuit - au ieşit imediat vorbe printre călugăriţe, care se întrebau dacă o asemenea cerinţă nu era în fond un gest de nesupunere -, însă maica stareţă îşi dăduse acordul şi totul ar fi decurs aşa cum ceruse defuncta, dacă în aceeaşi dimineaţă nu s-ar fi aflat vestea că în satul din apropiere izbucnise ciuma.

Ca să ajungi repede la mânăstire din cătunul Loro Ciufenna, e nevoie să goneşti cu calul la galop, dar pesta se poate lua la întrecere cu armăsarii cei mai iuţi. Primul semn de molimă apăruse, se spunea, în urmă cu trei zile, când băiatul unui fermier făcuse febră mare şi se umpluse pe tot corpul de buboaie, care au copt imediat, pline de puroi. Copilul murise după două zile, când frăţiorul lui şi brutarul de alături se molipsiseră deja. S-a mai aflat că băiatul fusese la mânăstire în săptămâna precedentă, ca să livreze făină şi legume. Lumea insinua că molima diavolului de-acolo venise şi că maica Lucrezia fusese purtătoarea bolii. Desigur, maica stareţă nu-şi pierdea vremea cu nişte bârfe de oameni ignoranţi şi ştia, ca orice femeie cu scaun la cap, cum se produce contaminarea, dar pe de altă parte sarcina ei era să păstreze bunele relaţii cu satul învecinat, de care mânăstirea depindea pentru multe lucruri, iar în plus nimeni nu putea nega faptul că maica Lucrezia murise în chinuri şi cu febră mare. Dacă ar fi fost atinsă de molimă, exista ferma convingere că pesta va rămâne în hainele ei care, odată îngropate, vor lăsa boala să răzbească prin pământ, infectând totul în jur. Având în vedere că opt călugăriţe pieriseră din cauza unei epidemii cu câţiva ani în urmă, maica stareţă, grijulie nu numai faţă de bunul renume al sfântului ei lăcaş, ci şi faţă de turma pe care o păstorea, cu părere de rău a renunţat să respecte ultima dorinţă a Lucreziei, poruncind să i se scoată hainele, urmând apoi să fie arse, iar cadavrul dezinfectat, înainte de a fi îngropat.

Trupul maicii Lucrezia zăcea inert pe pat. Din cauza întârzierii, rigiditatea morţii îi cuprinsese mădularele. Cele două călugăriţe lucrau repede, cu nervozitate; purtau mănuşi de grădinărit, singura protecţie pe care şi-o puteau oferi contra contaminării. Au desfăcut acele cu care era prins vălul şi au dat pânza la o parte. Călugăriţa moartă avea părul pleoştit de transpiraţie, deşi faţa îi rămăsese senină şi destinsă, amintind de după-amiaza aceea din grădina de plante aromatice. I-au desfăcut rasa la umeri şi au tăiat partea din faţă, pe mijloc, până jos, dând la o parte ţesătura înscorţoşată de năduşeala chinurilor. Erau deosebit de atente cu zona din jurul tumorii, unde rasa şi apoi cămaşa de dedesubt se lipiseră de piele. Pe timpul bolii, partea aceasta a corpului o durea aşa de rău, încât celelalte călugăriţe, când se întâlneau cu ea prin mânăstire, aveau grijă să n-o atingă, fiindcă săraca ar fi ţipat de durere. Li se părea ciudat că acum tace, deşi încercau să-i smulgă umflătura aceea pe jumătate udă din cârpe şi carne, cât un pepene mai mic şi moale la atingere. Nu se desprindea prea uşor. Până la urmă, maica Magdalena, care în ciuda vârstei avea multă forţă în degetele ei osoase, a smucit cu putere şi materialul s-a smuls de pe corpul moartei, odată cu ceea ce părea a fi întreaga excrescenţă.

Bătrânei călugăriţe i s-a tăiat respiraţia când masa aceea de ţesut gras i-a rămas în mâna acoperită de mănuşă. Privind înapoi la cadavru, s-a minunat şi mai tare. Pe locul unde fusese tumoarea, suprafaţa pielii era vindecată: nici o rană, nici o urmă de sânge sau puroi, nici un fel de scurgere. Excrescenţa malignă care îi fusese fatală maicii Lucrezia îi lăsase trupul intact. Un miracol, precis. Şi, dacă în micuţa chilie nu ar fi puţit în asemenea hal, cele două călugăriţe ar fi căzut probabil în genunchi, atunci, pe loc, în semn de recunoştinţă pentru marea mărinimie a lui Dumnezeu. În realitate însă, mirosea mult mai tare acum, când tumoarea se desprinsese de corp. De aceea, vrând-nevrând, călugăriţele şi-au îndreptat atenţia spre protuberanţa malignă.

Desprinsă de pe corp, umflătura pe care călugăriţa o ţinea în mână era ca o pungă în care materia crescuse, de unde se prelingea pe o latură nişte lichid negru, ca de maţe putrezite, ca şi cum măruntaiele bietei defuncte s-ar fi scurs cumva din corpul ei în tumoare. Magdalena şi-a înăbuşit un geamăt greu. Punga i-a alunecat printre degete şi a căzut pleoscăind pe dalele de dedesubt, spărgându-se şi făcând să cadă o ploaie de lichid şi sânge pe pardoseală. În mizeria împrăştiată acolo, se puteau distinge acum nişte forme: rotocoale negre şi cheaguri de sânge, intestine, organe, măruntaie de animal, într-adevăr. Deşi trecuseră mulţi ani de când călugăriţa mai bătrână fusese la ascultare la bucătărie, avusese totuşi ocazia să vadă suficient de multe carcase de animal disecate ca să ştie diferenţa dintre rămăşiţele de om şi rămăşiţele de dobitoace.

Maica Lucrezia nu murise, se părea, din cauza unei tumori, ci de la o băşică plină cu măruntaie de porc, pe care şi-o aplicase pe corp.

Revelaţia ar fi fost destul de şocantă şi fără ce a urmat. Maria a observat uimită o dâră argintie pe pielea cadavrului, curbându-se în sus pe umăr, îngroşându-se treptat peste claviculă şi dispărând sub ceea ce mai rămăsese din lenjeria de corp. De data asta, călugăriţa mai tânără a preluat iniţiativa, tăind pe mijloc rufăria şi sfâşiind-o dintr-o singură mişcare, până când cadavrul a rămas complet dezgolit pe pat.

Întâi, nu au înţeles nimic din ce aveau în faţa ochilor. Dezgolită, carnea Lucrezei părea acum albă, ca trupul de marmură al Madonei din altarul lateral al capelei. Un corp îmbătrânit, cu stomacul şi sânii fleşcăiţi de trecerea anilor, dar cu puţină grăsime, ceea ce însemna că îşi păstrase totuşi proporţiile. După ce linia aceea pictată se îngroşa în dreptul claviculei, căpăta mai mult contur şi substanţă, devenind din coadă de şarpe, un trup de şarpe, de culoare verde-argintie şi atât de sugestiv, încât acolo unde îşi croia drum peste piept puteai jura că vezi muşchii unduindu-se sub pielea reptilei. Aproape de sfârcul drept, se încolăcea în jurul areolei mai închise la culoare, după care aluneca în jos, năpustindu-se spre stomac. Pe urmă, acolo unde cobora spre sexul călugăriţei moarte, forma se turtea, urmând să se transforme, cum te-ai fi aşteptat, într-un cap de şarpe. De bătrâneţe, din ceea ce fusese cândva un desiş de păr pubian, mai rămăseseră acum doar nişte cârlionţi sârmoşi şi răzleţi. Prin urmare, ceea ce fusese ascuns oricărei priviri superficiale se vedea acum foarte clar.

În punctul unde trupul de şarpe devenea cap, în loc de un craniu de reptilă, apărea forma mai delicată şi mai rotundă a unui chip de bărbat răsturnat pe spate, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi fost în culmea extazului, şi cu limba, o limbă totuşi lungă ca de şarpe, ţâşnindu-i din gură ca o săgeată spre deschizătura sexului maicii Lucrezia.

(Cronică preluată din Idei în dialog, noiembrie 2007)

---

Editura Humanitas Fiction a luat fiinţă în august 2007 din departamentul omonim al Editurii Humanitas. Pornind la drum cu un portofoliu bogat care reuneşte clasici ai literaturii universale şi elita autorilor străini contemporani, Humanitas Fiction îşi propune să ajungă la un public cât mai larg şi mai divers.

Inaugurată în primăvara anului 2006, Raftul Denisei - prima colecţie personalizată din România - demonstrează că accesibilitatea şi valoarea literară pot fi şi chiar sunt compatibile. Pe Raftul Denisei, care se apropie de o sută de titluri publicate, găsiţi operele unor scriitori consacraţi, laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare internaţionale (Nobel, Booker, Pulitzer, Orange, Cervantes), alături de cele ale unor debutanţi de excepţie. O pondere importantă în selecţia titlurilor o ocupă ficţiunile scriitorilor tineri impuşi deja pe pieţele de carte din lume, de fapt clasicii de mâine. Astfel, pe Raftul Denisei, Yasunari Kawabata se întâlneşte cu Jonathan Safran Foer, John Updike cu Jeanette Winterson, Anaïs Nin cu Daniel Kehlmann, într-un dublu standard al succesului de public şi de critică. Recuperarea marilor nume ale modernităţii, ca John Fante sau Leo Perutz, constituie o altă prioritate a colecţiei.

Seriilor de autor Isabel Allende şi Eric-Emmanuel Schmitt li se va adăuga în curând seria T.S. Eliot.

Colecţia Raftul Denisei reprezintă nucleul Editurii Humanitas Fiction, iar Thriller & Mystery şi Cocktail sunt mai tinerele colecţii care o acompaniază.

Colecţia Thriller & Mystery oferă romane incitante care păstrează echilibrul între calitate şi modă. Alături de nume mari ale genului, editate pentru prima dată în spaţiul românesc, cum ar fi Lee Child sau Boris Akunin, apar tineri străluciţi care au cucerit deja publicul cititor de pe alte meridiane, ca Matthew Pearl sau Lisa Unger.

Colecţia Cocktail a debutat în mai 2007. Bestselleruri în Statele Unite şi Europa, cu ecranizări de mare succes, cărţile din această colecţie se adresează mai ales tinerelor şi tinerilor branşaţi la pulsul momentului, devoratori de cultură pop urbană.

Editura Humanitas Fiction propune cele mai frumoase ficţiuni din literaturile lumii.