Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Al dumneavoastră sincer, Şurik


Ludmila Uliţkaia, traducere de Gabriela Russo, prezentare de Iustina Croitoru

19.03.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ludmila Uliţkaia
Al dumneavoastră sincer, Şurik
Editura Humanitas, 2008


Traducere de Gabriela Russo



*****

Deposedat de propria-i viaţă
(prezentare de Iustina Croitoru)
În Moscova anilor '80, care mai păstrează discret farmecul epocii ţarilor, Şurik îşi trăieşte fantasmele şi singurătatea. Cu toate că inima lui tandră şi sensibilă îl face obiectul dorinţelor feminine - e frumos ca un erou tolstoian, un Pierre Bezuhov la douăzeci de ani -, tânărul pierde la ruleta rusească a destinului. Mila dureros de acută pentru sexul frumos, neputinţa de a spune "Nu" şi mai ales un ciudat mecanism erotic căruia nu reuşeşte să i se sustragă fac din Şurik un fel de sfânt laic devotat femeilor. Astfel, prin patul lui se perindă făpturi cu vieţi complicate, care-şi caută consolarea în plăcerile cărnii: Mathilda, artista excentrică trăind alături de trei pisici; Alia, colega de facultate, o kazahă urâtă, rătăcită în capitala promisiunilor deşarte; Lena, a cărei onoare o salvează printr-o căsătorie fictivă; Valeria, infirma cu imaginaţie flamboaiantă; Svetlana, depresiva, ale cărei crize de isterie o aduc în pragul sinuciderii. Şi totuşi Şurik nu e fericit, pentru că Lilia, singura pe care o iubeşte cu adevărat, îl părăseşte pe neaşteptate, lăsându-l fără atâtea răspunsuri. "Ştim oare ce reprezentăm pentru cei cu care ne intersectăm destinele?", se întreabă tânărul care, din bunătate, se lasă devorat de ceilalţi până când ajunge să fie deposedat de propria-i viaţă.

Zugrăvind în fundal o frescă vie a Rusiei moderne, romanul povesteşte cu o bucurie narativă efervescentă parcursul amoros al unui Don Juan à l'inverse: Şurik e tânăr, frumos, senzual şi întâmplarea face să-şi înceapă ucenicia sexuală cu o femeie matură a cărei singurătate îi trezeşte mila. Pe neaşteptate, compasiunea ajunge să-i guverneze viaţa, făcând din el un erou tragicomic aflat la bunul plac al femeilor în căutarea iubirii. Însă "jocul dragostei şi al întâmplării" e complicat şi periculos, iar naivul Şurik devine fără voie personajul secundar al propriei vieţi, trăindu-şi dramele cotidiene cu fatalism, nostalgie şi umor.

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai importante şi apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut în Başkiria (fosta URSS) în 1943. Studiază biologia la Universitatea de Stat din Moscova şi lucrează o vreme în domeniul geneticii şi biochimiei. Debutează în cariera literară la sfârşitul anilor '70 în calitate de consilier la Teatrul Evreiesc, după care începe să scrie scenarii de film. Cu toate acestea, talentul nu îi este recunoscut decât după căderea comunismului. La sfârşitul anilor '80 scrie nuvele, apărute la prestigioasa editură Gallimard mai înainte de a fi publicate în Rusia. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la premiul Smirnov, echivalentul Booker-ului pentru literatura rusă, şi recompensat cu Médicis étranger. Următorul roman, Medeea şi copii ei (1996), îi aduce premiile Penne şi Giuseppe Acerbi (Italia) în 1998 şi o nouă nominalizare la premiul Smirnov, pe care şi-l adjudecă în 2001 pentru romanul Cazul Kukoţki, devenind astfel prima femeie recompensată cu acest premiu. Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în douăzeci şi cinci de ţări şi urmează a fi ecranizat. De acelaşi succes se bucură şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Daniel Stein, traducător (2006) care primeşte Premiul naţional pentru literatură (Rusia) şi se clasează pe locul doi în topul celor mai vândute cărţi în Rusia, devansat fiind doar de romanele popularului Boris Akunin.

Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003) este tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat romanul anului în 2004 (Rusia) şi primind numeroase premii, printre care Premiul Naţional pentru literatură în 2005 (China) şi Grinzane Cavour în 2008 (Italia). Ludmila Uliţkaia a scris romane, nuvele, povestiri pentru copii, care s-au vândut până în prezent în mai bine de două milioane de exemplare, i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare şi au propulsat-o între cei mai bine vânduţi şi mai citiţi autori ai momentului.

Romanul Al dumneavoastră sincer, Şurik al Ludmilei Uliţkaia apare la începutul lunii aprilie 2008, la editura Humanitas Fiction.


"Cum poate cineva să trăiască fără dragoste? O întrebare eternă se naşte în miezul acestui superb roman în care se împletesc farsa şi tragedia, ironia şi tandreţea."

(L'Express)"Vocea unică a Ludmilei Uliţkaia face din orice poveste o aventură de neuitat."

(The New York Times)"Al dumneavoastră sincer, Şurik e un roman puternic, viu şi tulburător, în marea tradiţie a literaturii ruse."

(La Repubblica)"Drama politică a unei lumi în agonie lasă loc vieţii palpitante a naivului Şurik şi a mulţimii de personaje pitoreşti, care transformă romanul într-o tragicomedie plină de culoare."

(Libération)



Fragment
Postul de profesor de limbi străine pentru care optaseră majoritatea colegilor lui înscrişi la cursurile serale mizerabile era mult mai rău din toate punctele de vedere decât ce îi oferea Valeria: şi bani mai mulţi, şi libertate. Pentru Şurik libertatea însemna să poată da o fugă la piaţă să îi aducă mamei zarzavat pentru supă fără să îl împiedice nimeni, să meargă în celălalt colţ al Moscovei să caute medicamentul de negăsit altundeva, despre care ea aflase din calendarul cu foi detaşabile atârnat pe perete sau din revista Sănătatea, să meargă la poştă, la redacţie sau la bibliotecă, nu la ora nouă dimineaţa, ci la două, şi să se apuce de traducerile plictisitoare de moarte nu când sună clopoţelul, ci la amiază, după un mic dejun întârziat...

Discuţiile despre o altfel de libertate, purtate în casa lui Jenia Rosenzweig, unul dintre prietenii lui, care erau periculoase, având iz politic, i se păreau lui Şurik specifice familiilor evreieşti, unde se acopereau unii pe alţii cu sărutări şi îmbrăţişări, se bucurau zgomotos, mâncau peşte umplut, carne cu gust dulce-acrişor şi ştrudel, vorbeau mult prea tare şi îşi luau vorba din gură unul altuia. Bunica Elizaveta Ivanovna nu ar fi îngăduit aşa ceva nici în ruptul capului.

Pentru libertatea lui de-o şchioapă, strict personală, era mult mai important să dea lecţii particulare, care îi aduceau bani puţini, dar îl antrenau în preocupări cu sens cât de cât cultural, îi dădeau iluzia, poate deşartă, că perpetuează tradiţia familiei şi îi provocau o satisfacţie încărcată de nostalgie care îl ungea pe suflet. Îi plăcea să atingă manualele vechi şi cărţile pentru copii de la începutul secolului, după care continua să dea lecţii elevilor lui. Nu trebuia să îşi pună deloc mintea la contribuţie: lecţiile se desfăşurau după tipicul stabilit o dată pentru totdeauna de Elizaveta Ivanovna, care îşi dăduse măsura de pedagog atâtea decenii de-a rândul. Şurik făcea ce făcuse şi bunica lui, îi învăţa pe copii să poată citi liber în franceză fragmente lungi cât o zi de post din Război şi pace, în schimb ei nu erau în stare să priceapă o iotă dintr-un ziar francez din zilele acelea... Şi, la urma urmei, de unde să facă rost de ziarul ăsta?

În general nu ducea lipsă de activitate, numai că muncea în salturi. Se învăţase cu suşurile şi coborâşurile astea: în noiembrie şi decembrie avea treabă până peste cap, în ianuarie urma o perioadă de acalmie, apoi avântul din primăvară şi sezonul mort sau pe jumătate mort din vară.

În vara lui 1980 lui Şurik i-a surâs norocul: Olimpiada l-a propulsat într-o activitate nouă pe care nu o mai încercase până acum: aceea de interpret. Era o muncă bine plătită, dar asta însemna să aibă contact direct cu străinii, or, numai cei care aveau într-un fel sau altul legături cu KGB-ul primeau astfel de însărcinări. La Olimpiadă venise însă atâta amar de vizitatori străini, încât nu le-au ajuns interpreţii năimiţi de KGB, aşa că Inturist a angajat oameni din afară. L-au instruit prin viu grai, iar el s-a angajat să facă rapoarte despre cum se poartă franţujii pe care trebuia să îi însoţească. Fiecare oaspete străin era considerat un potenţial spion, aşa că examina cu atenţie grupul de turişti cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa până seara, cântărind din ochi care dintre ei ar putea să fie într-adevăr agent secret.

Prima întâlnire cu nişte franţuji în carne şi oase i-a produs o puternică impresie, pentru că şi-a dat seama că franceza lui e în urmă cu cincizeci de ani faţă de franceza de azi şi a decis să umple neapărat golul ăsta. Munca obositoare de ghid s-a transformat pentru el într-un curs de perfecţionare. S-a nimerit să apară şi "franţuzul din Bordeaux", al cărui rol l-a jucat Joëlle, o fată simpatică din Bordeaux, studentă la limbi slave, prima care i-a atras atenţia că vorbeşte o limbă la fel de moartă ca latina. Francezii de acum vorbeau cu totul altfel, se schimbase şi lexicul, şi pronunţia. Graseiau toţi până la unul, fapt care în opinia răposatei Elizaveta Ivanovna era o particularitate a limbii vorbite de prostimea din Paris. Se vede treaba că şi onorabila lui bunică, Elizaveta Ivanovna, care avusese numai certitudini, se înşelase şi ea uneori.

Lui Şurik nu i-a căzut bine descoperirea asta. Îşi dădea toată silinţa să exerseze cât mai mult ca să îşi aducă la zi limba franceză. Îşi petrecea în compania lui Joëlle singura seară din săptămână rămasă liberă. Îl neliniştea însă faptul că nu putea rupe măcar o zi din săptămână să dea o fugă la casa de vacanţă.

Numărul de telefon al ghidului care condusese grupul franţujilor prin Moscova în prima călătorie a lui Joëlle în Rusia, în timpul Olimpiadei, rămăsese în agenda ei veche. De atunci mai fusese în Rusia de două ori, dar de fiecare dată la Leningrad. Ultima oară stătuse acolo trei luni pentru un curs practic de limba rusă. Venise acum la Moscova pentru o jumătate de an să-şi încheie munca de cercetare. Au trecut două săptămâni până s-a hotărât să-i telefoneze lui Şurik. Îşi amintea de el nu atât pentru că era un băiat drăguţ, înalt, rumen în obraji ca un copil, très russe, cum decretaseră în cor toţi cei din grup, cât din pricina francezei lui, o franceză fără cusur de la începutul secolului douăzeci pe care n-o mai vorbea nimeni, poate doar notarii din provincie ajunşi la vârsta de nouăzeci de ani...

Joëlle prinsese gust pentru literatura rusă înainte să călătorească în Rusia şi chiar încercase să înveţe de una singură limba. Rusia în carne şi oase o fascinase şi, spre marea nemulţumire a tatălui ei, singura fiică a unui negustor de vinuri bogat, proprietar al unor mari suprafeţe cultivate cu viţă-de-vie lângă Bordeaux, se înscrisese la Sorbona şi se retrăsese din afacerile familiei. În loc să se ocupe de contabilitate sau de relaţiile cu clienţii, Joëlle purica textele lui Tolstoi. Citind Război şi pace, remarcase că franceza lui Tolstoi, dialogurile între aristocraţii ruşi întinse pe pagini întregi şi având aceeaşi valoare artistică, îi amintesc întru câtva de franceza vorbită de Şurik, ghidul rus. Fenomenul ăsta îi stârnise interesul proaspetei noastre filoloage. Mai găsise pe urmă un număr impresionant de fragmente în franceză rămase de la Puşkin. Era exact tema pe care şi-o alesese pentru lucrarea ei: analiza comparativă a limbii franceze în operele lui Puşkin şi Tolstoi. La drept vorbind, nu îşi alesese o temă dintre cele propuse, ci îi sugerase ea însăşi tema profesorului, iar el o încurajase, socotind tema interesantă. Fără să ştie nimic, Şurik devenise naşul temei ei de cercetare.

Joëlle i-a telefonat fostului ghid. La vremea aceea, activitatea de ghid a lui Şurik ajunsese într-un punct mort: el nu fusese pe placul şefilor de la Inturist şi nu îl mai invitaseră altă dată, aşa că nu mai dăduse ochii cu zecile de grupuri de turişti şi cu sutele de călători pe cont propriu. Şi-a amintit perfect de franţuzoaica din Bordeaux care îi deschisese ochii în privinţa francezei lui groaznic de perimate. S-au întâlnit simbolic lângă monumentul lui Puşkin.

S-au sărutat de două ori aşa cum se obişnuieşte în Franţa, dar el s-a repezit s-o sărute a treia oară aşa cum se obişnuieşte în Rusia. Au izbucnit în râs ca nişte vechi prieteni şi, luându-se de mână, au pornit prin oraş. Au ajuns la vechea universitate, au coborât pe chei şi, ca din întâmplare, mânat de vechiul obicei, Şurik a dus-o pe Joëlle mai întâi la casa Liliei, pe străduţa Cistaia, iar pe urmă au făcut un ocol şi au ieşit la Biserica Ilia prorok din pasajul Obîdenski. Au ezitat la început, dar au intrat în biserică, au stat puţin, au ascultat sfârşitul vecerniei, apoi au ajuns din nou pe chei, au trecut râul Moscova pe podul Bolşoi Kamennîi şi au hoinărit vreme îndelungată prin cartierul Zamoskvorecie. Şurik i-a arătat casa de pe Piatniţkaia în care locuise cândva Tolstoi. Joëlle s-a îndrăgostit şi mai tare de oraşul ăsta care i s-a părut acum că e oraşul ei natal.

Era genul acela de străini ciudaţi, nu puţini la număr în anii aceia, pe care Rusia îi vrăjise cu spiritul ei original, deschis şi îndrăzneţ, iar pe Şurik îl vedea ca un erou tolstoian - poate un Petia Rostov înalt sau poate un Pierre Bezuhov tânăr.

Cât despre Şurik, acesta, plimbându-se pe străduţele pe care hoinărise cândva cu Lilia Laskina - dispărută complet din viaţa lui - simţea că nu este el cel de acum, ci elevul de atunci, din ajunul examenului de admitere la universitate. Chiar s-a surprins că regretă că nu se dusese la examenul acela stupid de limba germană: dacă l-ar fi luat, totul ar fi arătat altfel, ar fi fost mult mai bine decât acum... Şi poate că bunica ar fi trăit mai mult...

Au pălăvrăgit încântaţi vrute şi nevrute, sărind de la un subiect la altul, întrerupându-se unul pe altul, prăpădindu-se de râs când făceau greşeli de limbă: treceau mereu de la o limbă la alta, pentru că Joëlle voia să vorbească ruseşte, dar nu-şi găsea cuvintele. Apoi a început ploaia, s-au adăpostit în curtea unei biserici părăsite, într-un chioşc distrus pe jumătate şi s-au sărutat până a încetat ploaia. Şurik avea senzaţia stranie de lucru deja trăit - chiar stătuse pe băncile astea acum zece ani, dar nu cu Joëlle, ci cu Lilia. Au fost minute când i s-a părut că se pomeneşte în vara când absolvise liceul, în vara cu examenele, cu plimbările nocturne, cu plecarea Liliei şi cu moartea bunicii.

Cum a încetat ploaia, au apărut stăpânii de câini, cineva a lăsat liber un câine mare, un ciobănesc german. A reieşit cu această ocazie că Joëlle se teme încă din copilărie de câini şi intră în panică, aşa că nu a fost în stare să-şi stăpânească frica şi să iasă din chioşc. Au aşteptat până când câinele s-a îndepărtat. Şi din nou au râs cu poftă. Şi din nou s-au sărutat.

Pentru că metroul nu mai circula, Şurik a luat un taxi s-o conducă pe Joëlle acasă. Locuia într-un cămin de studenţi aflat pe colinele Lenin.
- E o portăreasă groaznic de nesuferită, s-a plâns Joëlle dând să intre în cămin.
- Ţi-e la fel de teamă ca de ciobănescul german?
- Ca să-ţi spun drept, mi-e şi mai teamă.
- Am putea merge la mine, a propus Şurik.

Mama şi Maria erau la casa de vacanţă. Joëlle a acceptat imediat. Au urcat în acelaşi taxi, au traversat centrul în direcţia gării Belorusskaia trecând pe lângă statuia lui Puşkin.
- Chiar că trebuie să fie un loc special, a spus Joëlle uitându-se pe fereastră. Oriunde ai merge în Moscova, dai neapărat peste statuia lui Puşkin.

Era adevărul curat. Locul ăsta era inima oraşului: nu Kremlinul cu istoria lui, nu Piaţa Roşie, nu universitatea, ci tocmai monumentul ăsta, iarna, cu mantia de zăpadă pe umerii poetului, sau vara, cu găinaţul porumbeilor, mutat dintr-un loc în altul al pieţei, tocmai el era locul cel mai important din Moscova. Din ziua aceea, Joëlle şi Şurik se întâlneau aici aproape zilnic, în afara serilor pe care Şurik şi le petrecea la casa de vacanţă.

Joëlle era femeia-pasăre: ştia să-şi ia repede zborul dintr-un loc bătând zgomotos din aripi, era mereu flămândă, i se făcea una-două foame şi la fiecare jumătate de oră îl trăgea de mânecă pe Şurik spunându-i: "Şurik, trebuie să merg pour la petite". Căutau urgent un closet public. Nu erau prea multe în Moscova. Intrau uneori în câte o curte, găseau un loc ascuns, el o ferea de ochii lumii în timp ce ea se agita în tufişuri dând din aripi. Când ieşea anevoie de acolo, îl întreba imediat pe Şurik dacă nu cumva ştie un loc unde să poată bea ceva. Şi se topeau de râs.

Ea râdea când se dezbrăca, râdea când se ridica din pat şi, deşi nimic nu e mai păgubitor pentru sex decât râsul, ea reuşea să râdă şi în timp ce Şurik o acoperea cu sărutări. Când râdea se urâţea groaznic: gura i se lăţea tare, vârful nasului i se lăsa în jos, pleoapele i se strângeau şi, cum ştia toate astea, îşi ascundea faţa în mâini râzând. În schimb râsul ei era molipsitor. Şurik îi spunea că ar putea fi angajată să înveselească publicul în timpul comediilor fără succes: ea ar da drumul râsului ei colorat, iar publicul s-ar prăpădi de râs împreună cu ea.

La capătul a două săptămâni de când erau împreună, Svetlana a hotărât să-l urmărească pe Şurik. Chiar în Piaţa Puşkin. El a stat zece minute la picioarele statuii cu un buchet de flori albastre. De pe partea cealaltă a pieţei, Svetlana nu putea să-şi dea seama ce fel de flori erau, deşi pentru ea şi lucrul ăsta era important. S-a apropiat o femeie mică de statură, se vedea că e o străină, chiar şi de pe partea cealaltă a străzii: era tunsă altfel, cu un fel de şuviţe adăugate, umbrela o ţinea spre spate aşa cum ţin soldaţii arma şi geanta o purta de-a curmezişul pieptului. Una peste alta mirosea a străinătate de la o poştă... S-au sărutat şi, luându-se de mână râzând, au plecat pe bulevardul Tverski. Râsul lor era jignitor din cale-afară, ca şi cum ar fi râs de ea... Svetlana ar fi vrut să-i urmărească, dar după cinci minute şi-a dat seama că se simte rău. S-a aşezat pe bancă şi a aşteptat ca perechea să dispară. A stat aşa o jumătate de oră. Pe urmă a plecat acasă abia trăgându-şi picioarele. I-a telefonat Slavei, i-a povestit că l-a întâlnit din întâmplare pe Şurik cu o femeie şi că nu mai suportă încă o trădare.
- Vin acum la tine, i-a propus Slava.

Svetlana a tăcut un moment şi a refuzat:
- Nu, mulţumesc, Slava. Vreau să fiu singură.

Slava era o sinucigaşă încercată, nu mai puţin păţită decât Svetlana. A venit a doua zi dis-de-dimineaţă. A chemat un lăcătuş. Au spart uşa. Svetlana era cufundată într-un somn profund din cauza medicamentelor: îşi pregătise de mult timp somniferele. Au chemat salvarea, i-au făcut spălături şi au transportat-o la spital.

Când Svetlana şi-a revenit după două zile şi a fost mutată în secţia doctorului Jucilin, Slava l-a sunat pe Şurik şi i-a spus ce s-a întâmplat.
- Mulţumesc că ai sunat, a spus Şurik.

Slava a simţit că ia foc:
- Pentru nimic! Să-ţi fie de bine! Nu pricepi c-o ai pe conştiinţă? Toţi sunteţi o apă şi un pământ, nişte monştri! Altceva nu ai de spus? Lepădătură! O lepădătură, asta eşti! Canalie ce eşti!

Şurik a ascultat-o până la capăt şi i-a spus:
- Ai dreptate, Slava.

Şi a pus receptorul în furcă. Cum să scape de nebuna asta? Unde să se ducă?

Joëlle punea masa. Furculiţa în stânga, cuţitul în dreapta. Un pahar pentru apă, unul pentru vin.
- Spune-mi, Joëlle, te-ai mărita cu mine?

Joëlle a izbucnit în râs şi şi-a ascuns faţa:
- Şurik! Nu m-ai întrebat niciodată până acum. Sunt căsătorită, am un băiat. Are cinci ani. Locuieşte lângă Bordeaux cu părinţii mei. Ştii că te iubesc foarte mult. Mai am de stat aici cinci săptămâni. Să mă mărit cu tine, da? După care să te înfiez, nu-i aşa?

Şi s-a pus din nou pe râs. Lui Şurik i s-a făcut greaţă. Ştia deja că a doua zi dimineaţă se va duce la dracu-n praznic, tocmai la Kaşcenko, să-i ducă câte ceva nebunei de Svetlana, că seara se va duce la Valeria pentru că Nadia, femeia care o ajuta de mulţi ani, plecase pentru o lună la sora ei la Taganrog, iar Valeria nu era în stare să facă nimic singură, nici măcar să verse oala de noapte... Iar seara târziu trebuia să ajungă la mama la casa de vacanţă, la Maria căreia îi promisese un coşuleţ, nişte aţă şi încă ceva, avea el scris undeva...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer