Totul este iluminat

Romanul lui Foer, unul dintre cei mai interesanţi tineri scriitori ai momentului, pune la un prim nivel de interpretare problema evreităţii, dar nu în accepţiunea comună, ci într-un sens mult mai profund. Evreul este, în primul rând, dezrădăcinatul, iar romanul lui Foer vorbeşte despre căutarea originilor, despre eterna reîntoarcere. Jonathan Safran Foer (ca un amănunt picant, autorul a întreprins el însuşi o astfel de călătorie, scriind apoi cartea ca urmare a acestei experienţe), principalul personaj al cărţii, este un evreu care soseşte din America în Ucraina pe linia arborelui genealogic patern, spre a găsi satul natal al bunicului său, miticul Trachimbrod, un ştetl distrus în cel de-al doilea război mondial, precum şi pe femeia care i-a salvat acestuia viaţa.

De fapt, dincolo de dramatismul subiectului, cartea este scrisă cu mult umor şi include o subtilă parodiere la adresa întemeierii oricărei mitologii sau religii: ea însăşi este scrisă sub forma unei micro-epopei, al cărei fir central îl constituie călătoria iniţiatică, donquijotescă, a lui Jonathan printr-o Ucraină atemporală, însoţit de un bătrân care se pretinde orb, o căţea amnezică ce dezvoltă pasiuni dintre cele mai bizare, îşi muşcă propria coadă şi se loveşte singură de geamurile maşinii, precum şi de Aleksandr, ghidul care vorbeşte o engleză stâlcită, prilej pentru autor de a cultiva un umor de limbaj absolut savuros. Jonathan are buzunarele pline de pungi Ziploc în care îşi va arhiva experienţa - fiecare obiect adunat pe parcursul călătoriei va consemna un eveniment, un sentiment, o senzaţie, o superbă metaforă a anamnezei, a recuperării memoriei (tot o trimitere la Marquez). La fel, bătrâna Augustine, cea care îl salvase pe bunicul lui Jonathan din mâinile naziştilor, are arhivate obiecte dezgropate din groapa comună în care fuseseră aruncaţi după masacru toţi locuitorii Trachimbrodului. Aceasta îi oferă lui Jonathan o cutie, care poartă inscripţia "PENTRU ORICE EVENTUALITATE", în care acesta va găsi destule indicii legate de trecutul strămoşilor săi. Augustine este şi ea o arhivatoare, o păstrătoare a memoriei colective.

Romanul este unul cu totul atipic - naraţiunea glisează pe două planuri, alunecă între două falii temporale - prezentul, care este cel al căutării, al călătoriei exorcizatoare (căci la finalul cărţii toate personajele vor dezlega câte un mister personal) şi trecutul, care vizează spaţiul mitic al Trachimbrodului, un fel de Macondo marquezian, topos arhetipal.

Personajele ce populează acest Trachimbrod sunt fascinante - de la bătrânul înţelept Iankel, până la misterioasa Brod, care fură minţile tuturor bărbaţilor din ştetl; evenimentul fondator, ce ne întoarce în timp în 1791, îl constituie misterioasa dispariţie în apele rîului Brod (iată o altă structură mitică, subtil inoculată în text) a unei căruţe al cărei proprietar rămâne anonim, în vreme ce la suprafaţă se iveşte un prunc nou-născut, frumoasa care va purta numele râului, stră-stră-stră-bunica lui Jonathan. Întreaga lume evreiască, cu subtile trimiteri la cabală, la Tora şi misterele acesteia, sunt înfăţişate în carte, învăluite într-o aură mistic-fantastică.

Romanul conţine multe trimiteri subtile, la diverse structuri mitologice: şarpele ouroboros, jidovul rătăcitor, axis mundi, etc. Ceea ce oferă Foer, considerat noua revelaţie a literaturii contemporane (romanul acesta l-a scris la numai 24 de ani) este o remitologizare a evreităţii, o reinterpretare în cheie magic-iniţiatică a spiritualităţii semite. Cu o doză de umor... evreiesc şi cu abilitatea unui scriitor versat, Foer propune o altă imagine a evreităţii, mergând până în profunzimile spiritualităţii semite.

De asemenea, reţetele narative pe care le schimbă autorul sunt multiple, cititorul e atras într-un joc plin de farmec, până la sfârşitul cărţii, astfel că parcurge şi el, la rândul lui, un traseu iniţiatic, la capătul căruia, de ce nu, îşi poate afla şi el dezlegarea unei enigme personale. Scris în trei registre - prezentul, care urmăreşte situaţiile hilare, de un umor amar, prin care trec cei trei călători, trecutul - ce relatează întemeierea Trachimbrodului şi un al treilea, care cuprinde scrisorile redactate într-un stil savuros ale ucraineanului Alex, vorbitor al celei mai simpatic-stâlcite limbi engleze.

Filmul realizat de Liev Schreiber în anul 2005 (cu Elijah Wood în rolul principal) după roman punctează acest traseu iniţiatic al celor trei personaje, mergând numai pe unul dintre firele romanului, şi anume cel al prezentului, pierzând mult din spiritul cărţii din cauza absenţei planului trecutului mitic al aşezării Trachimbrod. Filmul este realizat cu multă sensibilitate şi inovaţie la nivel vizual, cu scene memorabile, iar autorul Jonathan Safran Foer are şi el o scurtă apariţie, în debutul peliculei.

Romanul a fost tradus în 32 de ţări. A primit următoarele distincţii literare: Guardian First Book Prize, National Jewish Book Award şi New York Public Library Young Lions Prize.

"Unul dintre cele mai impresionante debuturi din ultimii ani. Vă va câştiga admiraţia şi vă va rupe inimile."

(Joyce Carol Oates)"Romanul de debut al lui Foer este strălucit. E plin de umor, compasiune, farmec şi îndrăzneală. Fiecare pagină este iluminată."

(Jeffrey Eugenides)"Spectaculos şi inteligent. M-a făcut să râd în hohote."

(Susan Sontag)"O carte care iluminează totul cu frumuseţea sa stranie şi originală."

(New York Magazine)"De la Portocala mecanică n-a mai fost limba engleză deopotrivă inovată şi maltratată cu asemenea succes."

(New York Times Book Review)"Ar trebui să daţi uitării orice altceva aţi mai citit despre acest roman. Căci veţi citi cum că Totul este iluminat e o adevărată capodoperă, că autorul său, la numai douăzeci şi patru de ani, şi-a câştigat dreptul de a aspira la măreţia literară, că romanul este unul fără precedent iar după apariţia lui nimic nu va mai fi la fel, niciodată. Nu veţi crede o iotă din toate astea şi, prin urmare, veţi hotărî să nu citiţi cartea. Iar asta ar fi un dezastru, pentru că fiecare cuvânt de mai sus este adevărat."

(The Times)
Jonathan Safran Foer s-a născut în 1977, la Washington, D.C. Studiază literatura şi filozofia la Princeton University, unde ia mai multe premii de creative writing şi este remarcat de scriitoarea Joyce Carol Oates, iar în 2000 i se acorda premiul Zoetrope. Publică povestiri în reviste prestigioase ca Paris Review, Conjunctions, The New York Times şi The New Yorker. Este editorul antologiei de succes A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by the Works of Joseph Cornell, un bestseller pe lista Boston Globe. În 1999 pleacă în Ucraina pentru a face cercetări asupra biografiei bunicului său, călătorie care îi inspiră romanul de debut, Totul este iluminat (Everything is Illuminated, 2002), premiat cu Guardian First Book Prize, National Jewish Book Award şi ecranizat în 2005, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal. Al doilea roman al său, Extrem de tare şi incredibil de aproape (Extremely Loud and Incredibly Close, 2005), se bucură de acelaşi succes, fiind tradus în peste treizeci de limbi şi urmând a fi ecranizat.

Sammy Davis, Junior, Junior şi-a convertit atenţia de la masticatul propriei cozi la încercarea de-a linge şi spăla ochelarii eroului, care, trebuie să vă spun, chiar aveau nevoie să fie spălaţi. Scriu că încerca pentru că eroul nu era sociabil.
- Ia, te rog, dacă poţi, câinele ăsta de pe mine, a spus el, ghemuindu-se. Te rog. Chiar nu-mi plac câinii.
- Ea face doar jocuri cu tine, i-am explicat când căţeaua şi-a pus trupul peste al lui şi l-a lovit cu picioarele din spate. Asta semnifică simpatia ei pentru tine.
- Te rog, a zis el, încercând s-o dea la o parte, pe când ea sărea acum în sus şi de asemenea în jos pe faţa lui. Nu-mi place deloc. N-am chef de jocuri. O să-mi spargă ochelarii.

Voi menţiona acum că Sammy Davis, Junior, Junior este foarte adesea sociabilă cu noii ei prieteni, dar n-am asistat niciodată la aşa ceva. Am rezonat că era îndrăgostită de erou.
- Porţi colonie?, l-am întrebat.
- Ce?
- Porţi vreo colonie?

Şi-a rotit trupul aşa încât faţa lui era acum în scaun, ferită de Sammy Davis, Junior, Junior.
- Poate, puţină, a răspuns el, apărându-şi ceafa cu mâinile.
- Pentru că ea adoră colonia. O stimulează sexual.
- Iisuse!
- Încearcă să facă sex cu tine. E un semn bun. Înseamnă că n-o să muşte.
- Ajutor! A strigat el, în timp ce Sammy Davis, Junior, Junior se rotea ca să facă un şaizeci-şi-nouă.

În tot acest timp, bunicul încă se mai întorcea din odihnă.
- N-o place, i-am spus.
- Ba o place, a zis bunicul şi asta a fost tot.
- Sammy Davis, Junior, Junior! am chemat-o eu. Aşează-te!

Şi ştiţi ce? S-a aşezat. Pe erou. În poziţia şaizeci-şi-nouă.
- Sammy Davis, Junior, Junior! Aşează-te pe partea ta de pe locul din spate! Dă-te jos de pe erou!

Cred că m-a înţelesat, pentru că s-a mutat de pe erou şi şi-a reluat activitatea de dat cu capul de fereastra din partea opusă. Sau poate linsese toată colonia de pe erou şi nu mai era interesată de el din punct de vedere sexual, ci doar ca prieten.
- Simţi un miros absolut îngrozitor? s-a interesat eroul, dând jos udătura de pe ceafă.
- Nu, am răspuns eu cu un non-adevăr cuvenit.
- Ceva miroase absolut îngrozitor. Miroase de parcă ar fi murit cineva în maşina asta. Ce poate fi?
- Nu ştiu, am zis, cu toate aveam eu o idee.

Nu cuget că a fost o persoană în maşină care să fie surprinsă când am devenit rătăciţi printre gara din Lvov şi superşoseaua spre Luţk.
- Nu pot să sufăr Lvovul, s-a rotit bunicul ca să-i spună eroului.
- Ce spune? m-a întrebat eroul.
- A spus că nu mai e mult, i-am răspuns cu un alt non-adevăr cuvenit.
- Mult până ce? s-a interesat eroul.

I-am spus bunicului:
- Cu mine nu trebuie să fii amabil, dar nu face gafe cu evreul.
- Lui pot să-i spun orice vreau, a răspuns bunicul. N-o să înţeleagă.

Mi-am rotit capul vertical spre beneficiul eroului.
- Spune că nu e mult până ajungem la superşoseaua spre Luţk.
- Şi de-acolo? cât mai e de acolo până la Luţk? a întrebat eroul.

Apoi şi-a ataşat atenţia la Sammy Davis, Junior, Junior, care continua să dea cu capul de fereastră. (Dar am să menţionez că era o căţea cuminte, pentru că-şi izbea capul numai de fereastra ei, şi când te afli într-o maşină, căţea sau necăţea, poţi să faci tot ce doreşti atâta timp cât rămâi pe partea ta. Totodată nici nu se pârţâia prea mult).
- Spune-i să tacă, a cerut bunicul. Nu pot să conduc dacă are de gând să vorbească.
- Şoferul nostru spune că sunt multe clădiri în Luţk, l-am informat eu pe erou.

Bunicului i-am spus suntem plătiţi enorm ca să-l ascultăm când vorbeşte.
- Eu nu, a zis bunicul.
- Nici eu, dar cineva e plătit, i-am răspuns eu.
- Ce?
- Spune că de la superşosea nu sunt mai mult de două ore până la Luţk, unde vom găsi un hotel teribil pentru noapte.
- Ce vrei să spui prin teribil?
- Ce?
- Am spus: la... ce... te... referi... când... spui... că... hotelul... va... fi... teribil?
- Spune-i să tacă.
- Bunicul zice că ar trebui să te uiţi pe fereastra din partea ta dacă vrei să vezi ceva.
- Ce-i cu hotelul teribil?
- Ah, te implor să uiţi ce-am spus.
- Nu pot să sufăr Lvovul. Nu pot să sufăr Luţkul. Nu pot să-l sufăr pe evreul de pe locul din spate al acestei maşini pe care nu pot s-o sufăr.
- Nu ne faci situaţia mai floare la ureche.
- Sunt orb. Ar fi trebuit să fiu retardat din activitate.
- Ce vorbiţi voi acolo? Şi ce naiba e mirosul ăsta?
- Spune-i să-şi ţină gura, altfel ies cu maşina de pe şosea.
- Ce... vorbiţi... voi... acolo?
- Evreul trebuie redus la tăcere, altfel fac un accident.
- Vorbeam că excursia va fi probabil mai lungă decât ne doream.

Excursia a captat cinci ore lungi. Dacă vreţi să ştiţi de ce, e din cauză că bunicul e întâi bunic şi abia după aia şofer. Ne-a tot rătăcit şi a devenit cu nervi. A trebuit să-i traduc enervarea în informaţii utile pentru erou.
- Fire-ar al dracului, zicea bunicul iar eu traduceam:
- Spune că dacă priveşti statuile, poţi vedea că unele nu mai rezistă. Acelea sunt unde au fost înainte statuile comuniste.
- Fire-ar dracu' al dracului de drac!, zbiera bunicul.
- Aha, spuneam eu, vrea să-ţi spună că acea clădire, acea clădire şi acea clădire, sunt toate importante.
- De ce?, se interesa eroul.
- Futu-i!, exclama bunicul.
- Nu-şi aduce aminte, traduceam eu.
- N-aţi putea da drumul la aer condiţionat?, a comandat eroul.

Eram umilit la maximum.
- Această maşină nu are aer condiţionat, am răspuns. Îmi pun cenuşă în cap.
- Păi, atunci nu putem deschide ferestrele? E foarte cald aici şi miroase a stârv.
- Sammy Davis, Junior, Junior o să sară afară.
- Cine?
- Căţeaua. Numele ei este Sammy Davis, Junior, Junior.
- Asta-i o glumă?
- Nu, ea chiar o să-şi facă vânt afară din maşină.
- Numele lui, totuşi.
- Numele ei, l-am rectificat eu, pentru că la pronume sunt a-ntâia.
- Spune-i să-şi lipească buzele cu pap, a intervenit bunicul.
- Zice că această căţea a fost botezată după cântăreţul lui preferat, care a fost Sammy Davis, Junior.
- Un evreu, a afirmat eroul.
- Ce?
- Sammy Davis, Junior a fost evreu.
- Asta nu este posibil, am zis eu.
- Convertit. L-a găsit pe Dumnezeul evreu. Nostim.

I-am dat această informaţie bunicului.
- Sammy Davis, Junior n-a fost evreu! a zbierat el. A fost negrul de la Rat Pack! (notă: Spectacol TV American)
- Evreul e sigur de asta.
- Cântăreţul? Evreu? Ăsta nu-i un lucru posibil!
- Aşa mă informează el.
- Dean Martin, Junior! a zbierat el către locul din spate. Vino încoace! Hai, fetiţo!
- Putem să deschidem fereastra? s-a rugat eroul. Mirosul ăsta mă omoară.

La asta mi-am turnat în cap şi ultimul fir de cenuşă din cenuşar.
- E doar din cauza lui Sammy Davis, Junior, Junior. Ea se pârţâie teribil în maşină, pentru că nu are nici amortizoare şi nici bare de sprijin, dar dacă deschidem fereastra o să sară afară şi avem nevoie de ea pentru că este Câine Însoţitor pentru şoferul nostru orb, care este totodată bunicul meu. Ce nu înţelegi?

Atunci, în timpul călătoriei de cinci ore de la gara din Lvov la Luţk, mi-a explicat eroul de ce venise în Ucraina. A excavat câteva obiecte din geantă. Mai întâi, mi-a expus o fotografie. Era galbenă şi îndoită şi era lipită cu multe bucăţi de fixativ.
- Vezi asta? a zis el. Ăsta e bunicul meu, Safran.

Mi-a arătat un tânăr care, vreau să vă zic, apărea foarte asemănător cu eroul şi ar fi putut fi chiar eroul.
- Imaginea asta a fost luată în timpul războiului.
- De la cine?
- Nu, nu aşa, luată. Fotografia a fost făcută.
- Înţeleg.
- Persoanele din imagine sunt familia care l-a salvat din mâinile naziştilor.
- Ce?
- Ei... l-au... salvat... din... mâinile... naziştilor.
- În Trachimbrod?
- Nu, undeva în afara Trachimbrodului. El a scăpat din atacul naziştilor asupra Trachimbrodului. Toţi ceilalţi au fost ucişi. El a pierdut o soţie şi un copil mic.
- Pierdut?
- Au fost ucişi de nazişti.
- Dar dacă n-a fost la Trachimbrod, de ce mergem noi la Trachimbrod? Şi cum o să găsim această familie?

Mi-a explicat că nu căutam familia, ci această fată. Ea ar trebui să fie singura rămasă în viaţă.

Îşi plimba degetul pe obrazul fetei din fotografie în timp ce vorbea de ea. Fata stătea jos şi la dreapta bunicului lui în fotografie. Un bărbat, care sunt convins că era tatăl ei, se afla lângă ea, şi o femeie despre care sunt convins că era mama ei, se afla în spatele ei. Părinţii ei apăreau a fi foarte ruşi, însă ea nu. Ea apărea americancă. Era o fată tânără, poate de cincisprezece ani. Dar e posibil să fi avut mai multă vârstă. Putea să fi fost la fel de vârstnică precum eroul şi cu mine, după cum tot aşa putea să fi fost şi bunicul eroului. M-am uitat multe minute la fată. Era foarte, foarte frumoasă. Părul ei era castaniu şi se odihnea doar pe umerii ei. Ochii ei apăreau trişti şi plini de inteligenţă.
- Vreau să văd Trachimbrodul, a zis eroul. Să văd cum arată, cum a crescut bunicul meu, unde aş fi eu acum, dacă n-ar fi fost războiul.
- Ai fi ucrainean.
- Aşa e.
- Ca mine.
- Presupun.
- Însă nu ca mine, pentru că ai fi fermier într-un orăşel neimportant, iar eu locuiesc în Odessa, care este foarte asemănătoare cu Miami.
- Şi vreau să văd cum arată acum. Nu cred că au mai rămas evrei acolo, dar poate că da. Şi în acele ştetl nu erau numai evrei, aşa că poate mai sunt şi alţii cu care să vorbesc.
- Acele ce?
- Ştetl. Un ştetl e ca un sat.
- De ce nu-l botezi pur şi simplu sat?
- E un cuvânt evreiesc.
- Cuvânt evreiesc?
- Idiş. Ca şmac.
- Ce înseamnă şmac?
- Cineva care face ceva cu care nu eşti de acord e un şmac.
- Mai învaţă-mă şi altul.
- Şmendric.
- Ce înseamnă?
- E tot ca şmac.
- Ştii vreun cuvânt care nu e ca şmac?

A meditat un moment.
- Şalom, a zis, care constă, de fapt, din trei cuvinte, dar asta e în ebraică, nu în idiş. Adevărul este că tot ce îmi vine în minte este, în esenţă, şmac. Eschimoşii au patru sute de cuvinte pentru zăpadă, iar evreii au patru sute de cuvinte pentru şmac.

M-am întrebat ce înseamnă eschimos.
- Aşadar, vom face un tur de ştetl? l-am întrebat pe erou.
- M-am gândit că ar fi un loc potrivit să începem căutarea.
- Căutarea?
- Căutarea Augustinei.
- Cine este Augustine?
- Fata din fotografie. Este singura care ar mai putea fi în viaţă.
- Aha, o vom căuta pe Augustine, care tu crezi că l-a salvat pe bunicul tău din mâinile naziştilor.
- Da.

A urmat un moment de tăcere.
- Mi-ar plăcea s-o găsim, i-am spus.

Am perceput că asta i-a împlăcut eroului, cu toate că n-am spus-o ca să-i împlacă. Am spus-o pentru că era cu credinţă.
- Şi pe urmă, dacă o găsim?

Eroul era o persoană meditativă.
- Nu ştiu ce va fi atunci. Presupun că am să-i mulţumesc.
- Pentru că l-a salvat pe bunicul tău.
- Da.
- O să fie foarte ciudat, nu?
- Ce?
- Când o s-o găsim.
- Dacă o găsim.
- O s-o găsim.
- Probabil că nu, a spus el.
- Atunci de ce facem cercetări? m-am nelămurit eu şi, înainte să apuce el să răspundă, m-am întrerupt singur cu o altă nelămurire: Şi de unde ştii că numele ei este Augustine?
- Cred că, de fapt, nu ştiu. Pe spate, vezi aici, sunt scrise câteva cuvinte, de bunicul meu cred. Sau poate nu. E în idiş. Scrie aşa: "Aici sunt eu cu Augustine, 21 februarie 1943".
- E foarte greu de citit.
- Da.
- De ce crezi că se referă numai la Augustine şi nu şi la celelalte două persoane din fotografie?
- Nu ştiu.
- E ciudat, nu? E ciudat că el o menţionează numai pe ea. Crezi c-a iubit-o?
- Ce?
- Pentru că o menţionează numai pe ea.
- Şi ce?
- Şi poate că a iubit-o.
- E ciudat că gândeşti aşa. Probabil gândim la fel. (Mulţumesc, Jonathan). Chiar m-am gândit foarte mult la asta, fără să am niciun motiv întemeiat. El avea optsprezece ani şi ea, cât să fi avut, cam cincisprezece? El tocmai pierduse o soţie şi o fiică atunci când au descins naziştii la el în ştetl.
- În Trachimbrod?
- Aşa. Din puţinul pe care-l ştiu, s-ar putea ca scrisul să nu aibă nimic de-a face cu fotografia. S-ar putea ca el s-o fi folosit ca maculatură.
- Maculatură?
- Hârtie care nu e importantă. Pur şi simplu ceva pe care să scrii.
- Aha.
- Aşa că, de fapt n-am habar. Pare aşa improbabil ca el s-o fi iubit. Dar, nu-i ceva ciudat la fotografia asta, apropierea dintre ei, cu toate că nu se uită unul la altul? Felul în care nu se uită unul la altul. Distanţa. Este foarte puternic, nu crezi? Şi cuvintele lui de pe spate.
- Da.
- Şi faptul că ne gândim amândoi la posibilitatea ca el s-o fi iubit e tot aşa de ciudat.
- Da, am zis eu.
- O parte din mine doreşte ca el s-o fi iubit, o altă parte din mine urăşte gândul.
- Care e partea din tine care urăşte gândul că el a iubit-o?
- Vezi tu, e plăcut să te gândeşti la anumite lucruri ca fiind de neînlocuit.
- Nu înţeleg. S-a căsătorit cu actuala ta bunică, aşa că ceva trebuie să se fi înlocuit.
- Dar asta e altceva.
- De ce?
- Pentru că ea este bunica mea.
- Augustine ar fi putut să fie bunica ta.
- Nu, ea ar fi putut să fie bunica altcuiva. Poate chiar e. Poate el a avut copii cu ea.
- Nu vorbi aşa de bunicul tău.
- Păi ştiu că a mai avut şi alţi copii înainte, aşa că de ce ar fi aşa de deosebit?
- Şi dacă scoatem la iveală un frate de-al tău?
- N-o să scoatem la iveală.
- Şi cum ai obţinut această fotografie?, l-am întrebat, ridicând-o în dreptul ferestrei.
- Bunica i-a dat-o mamei mele acum doi ani şi a spus că asta era familia care l-a salvat pe bunicul meu din mâinile naziştilor.
- De ce numai doi ani?
- Ce vrei să zici?
- De ce doar atât de recent i-a dat-o mamei tale?
- Aha, îţi înţeleg întrebarea. Are ea motivele ei.
- Care sunt aceste motive?
- Nu ştiu.
- Ai cercetat-o despre scrisul de pe spate?
- Nu. Nu puteam s-o întrebăm nimic.
- De ce nu?
- Timp de cincizeci de ani nu s-a despărţit de acea fotografie. Dacă ar fi vrut să ne spună ceva despre ea, ar fi făcut-o.
- Acum înţeleg ce spui.
- N-am putut nici măcar să-i spun că vin în Ucraina. Ea mă crede încă la Praga.
- Şi de ce?
- Amintirile ei despre Ucraina nu sunt frumoase. Acel ştetl al ei, Kolki, se află la doar câţiva kilometri de Trachimbrod. Mă gândesc să mergem şi acolo. Dar toată familia ei a fost ucisă, toţi, mamă, tată, surori, bunici.
- Pe ea a salvat-o un ucrainean?
- Nu, a fugit înainte de război. Era tânără şi şi-a lăsat familia de izbelişte.

Şi-a lăsat familia de izbelişte. Mi-am scris expresia pe creier.
- Mă surprinde că nimeni n-a salvat familia ei, am zis.
- N-ar trebui să te surprindă. Ucrainenii, la vremea aceea, s-au purtat îngrozitor cu evreii. Aproape la fel de răi ca naziştii. Era o altă lume. La începutul războiului, mulţi evrei au vrut să se ducă la nazişti ca să fie protejaţi împotriva ucrainenilor.
- Nu-i adevărat.
- Ba da.
- Nu pot să cred ce-mi spui.
- Caută în cărţile de istorie.
- Nu se spune asta în cărţile de istorie.
- Ei bine, aşa a fost. Ucrainenii erau vestiţi pentru purtarea lor îngrozitoare faţă de evrei. La fel şi polonezii. Ascultă, nu vreau să te jignesc. N-are nici o legătură cu tine. Vorbim despre ce se întâmpla acum cincizeci de ani.
- Cred că te înşeli, i-am spus eroului. Nu ştiu ce să zic.
- Să zici că te înşeli tu.
- Nu pot.
- Trebuie.
- Uite hărţile mele, a zis el, excavând câteva bucăţi de hârtie din geantă.

Mi-a indicat una care era udă de la Sammy Davis, Junior, Junior. De la limba ei, speram eu.
- Aici e Trachimbrod, mi-a arătat el. Se mai numeşte şi Sofiowka pe unele hărţi. Aici e Luţk. Aici e Kolki. E o hartă veche. Majoritatea locurilor pe care le căutăm nu se află pe hărţile noi. Ţine, a zis el, prezentându-mi harta, poţi să vezi unde trebuie să mergem. Asta e tot ce am, aceste hărţi şi fotografia. Nu-i mult.
- Pot să te asigur că o s-o găsim pe această Augustine, i-am spus.

Am putut să percep că asta i-a împlăcut eroului. Mi-a împlăcut şi mie. M-am adresat bunicului, rotindu-mă înapoi înspre faţă. I-am explicat tot ce-mi grăise eroul. L-am informat despre Augustine şi despre hărţi şi despre bunica eroului.
- Kolki?, a întrebat el.
- Kolki, i-am răspuns.

M-am asigurat că implic fiecare amănunt şi am inventat şi câteva amănunte noi, aşa ca bunicul să înţeleagă mai bine povestea. Am putut să percep că povestea l-a făcut foarte deprimat pe bunicul.
- Augustine, a rostit el, împingând-o pe Sammy Davis, Junior, Junior spre mine.

A cercetat la fotografie, în timp ce eu ţineam volanul drept. A apropiat-o de faţă, ca şi când ar fi vrut s-o miroase.
- Augustine.
- Ea este aceea pe care o căutăm, i-am explicat.

Şi-a mişcat capul dintr-o parte în alta.
- O s-o găsim, a spus.
- Ştiu, i-am răspuns.

Dar nu ştiam. Şi nici bunicul nu ştia.

Când am ajuns la hotel, era deja un început de întuneric.
- Trebuie să rămâi în maşină, i-am spus eu eroului, pentru că proprietarul hotelului şi-ar fi dat seama că eroul e american şi tata mi-a spus că americanilor li se cer bani în surplus.
- De ce? a întrebat el.

I-am spus de ce.
- Cum o să ştie că sunt american?
- Spune-i să rămână în maşină, a cerut bunicul, altfel o să-i ceară dublu.
- Fac eforturi în acest sens, l-am informat.
- Aş vrea să intru cu tine, a insistat eroul, să văd cum arată locul.
- De ce?
- Pur şi simplu ca să mă lămuresc. Să văd cum arată.
- Poţi să vezi cum arată după ce obţin camerele.
- Aş prefera să-o fac acum.

Trebuie să mărturisesc că începea să-mi stea pe nervi.
- Ce dracu' tot vorbeşte?, s-a interesat bunicul.
- Vrea să intre cu mine.
- De ce?
- Pentru că e american.
- E OK dacă intru?, a întrebat iar eroul.

Bunicul s-a întors la el şi mi s-a adresat mie:
- El plăteşte. Dacă vrea să plătească surplus, n-are decât să plătească surplus.

Aşa că l-am luat cu mine când am intrat în hotel să plătească pentru două camere. Dacă vreţi să ştiţi de ce două camere, una era pentru bunicul şi pentru mine şi una pentru erou. Tata a spus că aşa trebuia să fie.

Când am intrat în hotel, i-am spus eroului să nu vorbească.
- Nu vorbi.
- De ce?, a întrebat el.
- Nu vorbi, i-am spus fără mult volum.
- De ce?
- Am să te instruiesc mai târziu. Sst!

El însă continua să întrebe de ce nu trebuie să vorbească şi, aşa cum eram sigur, a fost auzit de proprietarul hotelului.
- Trebuie să vă văd actele, a zis proprietarul.
- Trebuie să-ţi vadă actele, i-am spus eroului.
- De ce?
- Dă-mi-le mie.
- De ce?
- Dacă o să obţinem o cameră, trebuie să-ţi vadă actele.
- Nu înţeleg.
- Nu-i nimic de înţeles.
- E vreo problemă? mi s-a adresat proprietarul.
- Pentru că acesta este singurul hotel din Luţk care încă mai posedă camere la vremea asta din noapte. Doreşti să-ţi încerci norocul pe stradă?

În cele din urmă am reuşit să-l conving pe erou să dea actele. Le avea înmagazinate în ceva ca o taşcă la cingătoare. Mai târziu, mi-a spus că se numeşte fanny pack şi că asta nu era ceva cool în America iar el o purta numai pentru că citise într-un ghid turistic că era bine să poarte aşa ceva ca să-şi păstreze actele aproape de partea lui mediană. După cum eram sigur, proprietarul hotelului l-a taxat pe erou cu un tarif special pentru străini. Nu i-am lămurit asta eroului, pentru că ştiam că ar fi confecţionat întrebări până când ar fi trebuit să plătească nu numai de două ori ci de patru ori mai mult, sau până n-am mai fi primit nici o cameră în care să înnoptăm şi ar fi trebuit să ne odihnim în maşină, aşa cum se obişnuise bunicul să facă.

Atunci când ne-am întors la maşină, Sammy Davis, Junior, Junior îşi mastica propria coadă pe locul din spate şi bunicul confecţiona iar sfor-sfor.
- Bunicule, i-am spus, îndreptându-i braţul, am obţinut o cameră.

A trebuit să-l mişc cu foarte multă violenţă ca să-l trezesc. Când a desînchis ochii, nu ştia unde se află.
- Anna?, a întrebat el.
- Nu bunicule, sunt eu, Saşa.

A fost foarte ruşinat şi şi-a ascuns faţa de mine.
- Am obţinut o cameră, l-am informat.
- Se simte OK?, m-a întrebat eroul.
- Da, e fatigat.
- O să fie OK pentru mâine?
- Bineînţeles.

Dar în realitate bunicul nu era în apele lui. Mi-am amintit un lucru pe care mi l-a spus tata. Când eram copil, bunicul zicea că arătam ca o combinaţie de tata, mama, Brejnev şi eu. Întotdeauna am socotit povestioara foarte hazlie, până în acel moment de la maşină, din faţa hotelului din Luţk.

I-am spus eroului să nu-şi lase niciun bagaj în maşină. Există un obicei urât şi popular printre ucraineni să ia lucruri fără să ceară. Am citit că New York City este foarte primejdios, dar trebuie să spun că Ucraina e şi mai primejdioasă. Dacă vreţi să ştiţi ce vă protejează de oamenii care iau fără să ceară, păi asta e poliţia. Dacă vreţi să ştiţi cine vă protejează de poliţie, păi ăştia sunt oamenii care iau fără să ceară. Şi foarte adesea sunt aceiaşi.
- Să mâncăm, a hotărât bunicul şi a început să şofeze.
- Ţi-e foame?, l-am întrebat pe erou, care era iar ţinta sexuală a lui Sammy Davis, Junior, Junior.
- Ia-o de pe mine, s-a rugat el.
- Ţi-e foame? am repetat eu.
- Te rog! m-a implorat el.

Am strigat-o şi pentru că nu răspundea i-am dat un pumn în faţă. S-a dus pe partea ei de pe locul din spate, pentru că acum a înţelesat ce înseamnă să fii prost cu cine nu trebuie, şi a început să plângă. Mă simţeam îngrozitor?
- Sunt leşinat de foame, a zis eroul, ridicându-şi capul de pe genunchi.
- Ce?
- Da, mi-e foame.
- Vasăzică, ţi-e foame.
- Da.
- Bine. Şoferul nostru...
- Poţi să-l numeşti bunicul tău. Nu m-ar deruta.
- Nu e ruda ta.
- Deruta, am zis. Deruta. Ce înseamnă nu m-ar deruta?
- A deranja.
- Ce înseamnă a deranja?
- A supăra.
- Înţeleg a supăra.
- Aşa că poţi să-l numeşti bunicul tău, asta vreau să spun.

Am devenit foarte ocupaţi cu vorbitul. Când m-am rotit înapoi spre bunicul, am văzut că o cerceta iar pe Augustine. Era o tristeţe printre el şi fotografie şi nimic pe lume nu mă speria mai mult.
- Vom mânca, i-am spus.
- Bine, a răspuns, ţinând fotografia foarte aproape de faţă.

Sammy Davis, Junior, Junior continua să plângă.
- Un lucru, totuşi, a spus eroul.
- Ce?
- Trebuie să vă spun...
- Da?
- Eu sunt... cum să zic...
- Ce?
- Eşti foarte flămând, nu?
- Sunt vegetarian.
- Nu înţeleg.
- Nu mănânc carne.
- De ce nu?
- Pur şi simplu nu mănânc.
- Cum poţi să nu mănânci carne?
- Uite-aşa.
- El nu mănâncă carne, i-am spus bunicului.
- Ba da, mănâncă, m-a informat el.
- Ba da, mănânci, l-am informat la rândul meu pe erou.
- Ba nu.
- De ce nu?, l-am întrebat eu din nou.
- Pur şi simplu nu mănânc. Nici un fel de carne.
- Porc?
- Nu.
- Carne?
- Carne nu.
- Friptură?
- Nu.
- Pui?
- Nu.
- Mănânci viţel?
- Ah, Doamne, în nici un caz viţel.
- Dar cârnaţi?
- Nici cârnaţi.

I-am spus toate astea bunicului şi el mi-a înfăţişat o privire foarte derutată.
- Ce-i cu el?, a întrebat.
- Ce-i cu tine?, l-am întrebat şi eu pe erou.
- Aşa sunt eu, a răspuns el.
- Hamburger?
- Nu.
- Limbă?
- Ce-a zis că e cu el?, s-a interesat bunicul.
- Doar că aşa e el.
- Cârnaţi mănâncă?
- Nu.
- Nu cârnaţi!
- Nu. Spune că nu mănâncă cârnaţi.
- Adevărat?
- Asta spune el.
- Dar cârnaţii...
- Ştiu.
- Cu adevărat nu mănânci niciun fel de cârnaţi?
- Niciun fel de cârnaţi.
- Niciun fel de cârnaţi, i-am spus eu bunicului.

Bunicul a închis ochii şi a încercat să-şi pună braţele peste stomac, dar n-avea loc din cauza volanului. Părea că-i vine să vomite pentru că eroul nu voia să mănânce cârnaţi.
- Foarte bine, să deducă el ce-o să mănânce. Vom merge la cel mai proxim restaurant.
- Eşti un şmac, l-am informat eu pe erou.
- Nu foloseşti corect cuvântul, a zis el.
- Ba îl folosesc corect.
- Ce vreţi să spuneţi că el nu mănâncă carne?, a întrebat chelnăriţa şi bunicul şi-a pus capul în mâini. Ce-i cu el?, a mai întrebat ea.
- Cu care din ei? Cel care nu mănâncă carne, cel cu capul în mâini sau căţeaua care-şi roade coada?
- Cel care nu mănâncă carne.
- Nu-i nimic, doar că aşa e el.

Eroul a întrebat despre ce vorbeam.
- N-au nimic fără carne, l-am informat.
- Nu mănâncă nici un fel de carne?, s-a interesat ea din nou.
- Doar pentru că aşa e el.
- Cârnaţi?
- Nici un fel de cârnat, i-a răspuns chelneriţei bunicul, rotindu-şi capul de colo-colo.
- Poate ai putea mânca puţină carne, i-am sugerat eroului, pentru că nu au nimic care să nu fie carne.
- N-au cartofi sau altceva?, a întrebat el.
- Aveţi cartofi?, am întrebat-o pe chelneriţă.
- Sau altceva?
- Primiţi un cartof numai cu carne, a spus ea.

L-am informat pe erou.
- N-aş putea primi doar o farfurie cu cartofi?
- Ce?
- N-aş putea obţine doi sau trei cartofi, fără carne?, am întrebat-o eu pe chelneriţă, care a zis că o să meargă la şef să-l întrebe.
- Întreabă-l dacă mănâncă ficat, a cerut bunicul.

Chelneriţa s-a întors şi ne-a spus:
- Uite ce am de spus. Putem să facem concesii şi să-i dăm doi cartofi, dar ei se servesc împreună cu o bucată de carne pe farfurie. Şeful spune că asta nu se poate negocia. Va trebui s-o mănânce.
- Doi cartofi e bine?, l-am întrebat pe erou.
- Ah, ar fi grozav.

Bunicul şi cu mine am comandat friptura de porc şi am comandat una şi pentru Sammy Davis, Junior, Junior, care tocmai se împrietenea cu piciorul eroului.

Când a sosit mâncarea, eroul a cerut ca eu să iau carnea de pe farfuria lui.
- Aş prefera să n-o ating, mi-a spus.

Asta mi s-a pus pe nervi la culme. Dacă vreţi să ştiţi de ce, păi din cauză că am perceput că eroul a perceput că el era prea bun pentru mâncarea noastră. I-am luat carnea de pe farfurie, pentru că ştiam că asta ar fi dorit tata să fac şi n-am grăit nimic.
- Spune-i că vom începe foarte devreme mâine dimineaţă, a zis bunicul.
- Devreme?
- Ca să putem folosi cât mai mult din zi pentru cercetări. Noaptea va fi rigid.
- Vom începe foarte devreme mâine dimineaţă, l-am informat eu pe erou.
- Asta-i bine, a zis el, dând din picior.

Eu eram foarte consternat că bunicul dorea să purceadă devreme dimineaţa. Nu putea să sufere să nu se odihnească tardiv. Nu putea să sufere să nu se odihnească mereu. Totodată nu putea să sufere Luţkul şi maşina şi pe erou şi, mai recent, nici pe mine. Plecatul devreme dimineaţa avea să-i procure o bucată mai lungă din zi ca să se enerveze pe noi toţi.
- Dă-mi să cercetez la hărţile lui, a zis bunicul.

I-am cerut eroului hărţile. Când a băgat mâna în taşca numită fanny pack, a dat iar din picior. Ceea ce a făcut-o pe Sammy Davis, Junior, Junior să se împrietenească cu masa şi a făcut farfuriile să se mişte. Unul din cartofii eroului a coborât pe podea. Când a atins podeaua a scos un sunet. PLOMP. S-a rostogolit şi apoi a rămas inert. Bunicul şi cu mine ne-am examinat reciproc. Nu ştiam ce să fac.
- S-a petrecut un lucru teribil, a zis bunicul.

Eroul continua să privească la cartoful de pe podea. Era o podea murdară. Era unul din cei doi cartofi ai săi.
- E îngrozitor, a zis bunicul liniştit, dându-şi farfuria de-o parte. Îngrozitor.

Avea dreptate.

Chelneriţa a revenit la masa noastră cu cola pe care o comandasem.
- Iată..., a început ea, însă apoi a observat cartoful de pe podea şi s-a îndepărtat cu viteză cosmică. Eroul tot mai observa cartoful de pe podea. Nu ştiu sigur, dar îmi imaginez că el îşi imagina că ar putea să-l culeagă, să-l pună la loc pe farfurie şi să-l mănânce, sau putea să-l lasă pe podea, amăgindu-se că evenimentul nefericit nu s-a petrecut, să-şi mănânce unicul cartof şi să falsifice că e fericit, sau putea să-l împingă cu piciorul către Sammy Davis, Junior, Junior, care a fost atât de aristocratică încât să nu-l mănânce pe când zăcea pe podeaua aceea murdară, sau putea să-i ceară chelneriţei altul, ceea ce ar fi însemnat că va trebui să primească încă o bucată de carne pe care eu să i-o iau de pe farfurie, deoarece pentru el carnea este dezgustătoare, sau putea pur şi simplu să mănânce bucata de carne pe care i-o luasem mai înainte de pe farfurie, aşa cum aş fi sperat eu să facă. Dar ceea ce a făcut n-a fost nimic din toate astea. Dacă vreţi să ştiţi ce-a făcut, păi n-a făcut nimic. Am rămas tăcuţi, observând cartoful. Bunicul şi-a inserat furculiţa în cartof, l-a cules de pe podea şi l-a pus pe farfuria lui. L-a tăiat în patru bucăţi şi i-a dat una lui Sammy Davis, Junior, Junior, sub masă, una mie şi una eroului. A tăiat o bucată din bucata lui şi a mâncat-o. Pe urmă, s-a uitat la mine. Eu nu voiam, dar ştiam că trebuie. A spune că nu era delicios ar fi o exagerare. Pe urmă, ne-am uitat la erou. El s-a uitat la podea şi apoi la farfuria lui. A tăiat o bucată din bucata lui şi s-a uitat la ea.
- Bine-ai venit în Ucraina, i-a spus bunicul şi pe mine m-a înghiontit în spate, lucru care m-a încântat foarte mult.

Pe urmă, bunicul a început să râdă.
- Bine-ai venit în Ucraina, am tradus eu.

Pe urmă, am început eu să râd. Apoi a început eroul să râdă. Am râs toţi cu multă violenţă timp îndelungat. Am obţinut atenţia tuturor persoanelor din restaurant. Am râs cu violenţă şi apoi cu mai multă violenţă. Am observat că fiecare din noi confecţiona lacrimi la ochi. Numai mult mai posterior am înţelesat că fiecare dintre noi râdea din alt motiv, motivul lui personal, şi că nici unul din acele motive n-avea nici o legătură cu cartoful.