Biruinţa unei iubiri. Pagini de corespondenţă

Subiectul acestui volum este iubirea atotbiruitoare dintre un bărbat şi o femeie greu încercaţi de vremuri. Bărbatul este Dinu Pillat (1921-1975), fiul poetului Ion Pillat, "cap de lot", alături de Constantin Noica, în sinistrul proces înscenat de Securitate, la sfârşitul anilor '50, unui grup de intelectuali socotiţi vinovaţi de "uneltire contra ordinii sociale"; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic şi istoric literar. Femeia este Nelli (Cornelia) Filipescu, viitoarea cercetătoare şi memorialistă, colegă de facultate la Litere şi Filozofie cu Dinu Pillat şi, din 1944, soţia lui.

După moartea lui Nelli, în 2005, Monica Pillat-Săulescu, ea însăşi scriitoare, a reconstituit dialogul epistolar al părinţilor săi, completându-l cu pagini de corespondenţă adiacente, fotografii şi facsimile. Scrisorile, păstrate cu sfinţenie în familie, au fost grupate de editoare, după datele lor, în patru etape definitorii pentru biografia cuplului Pillat: idealurile şi iluziile de tinereţe ale celor doi corespondenţi (1942-1946), naufragiul produs în viaţa lor de regimul comunist (1947-1962), întoarcerea din închisoare a lui Dinu Pillat şi viaţa familiei până la moartea acestuia (1964-1975), dăinuirea iubirii dincolo de moarte (1976-2001). În ultima etapă, Nelli Pillat corespondează cu fiica sau cumnata sa, dar Dinu Pillat e prezent în fiecare rând pe care-l scrie; iar spre capătul vieţii, iubirea pentru el devine sursă de iluminare spirituală, ca pentru a confirma ce îi scrisese Dinu în 1946: Între noi doi, un sfârşit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată, fiindcă dincolo de viaţa de aici ne aşteaptă altă viaţă.


Aceasta este cartea iubirii lui Dinu Pillat pentru Nelli Filipescu şi a iubirii lui Nelli Filipescu pentru Dinu Pillat. Ea conţine moartea lui Dinu şi disperarea lui Nelli; conţine povestea supravieţuirii acestei iubiri timp de treizeci de ani după moartea lui Dinu, prin Nelli; şi se încheie cu moartea lui Nelli, care a lăsat iubirea dintre ea şi Dinu fiicei lor, Monica Pillat (căsătorită Săulescu), pentru a o duce mai departe în lume, potrivit următorului legământ: "Dulce şi iubită Monica, [...] am avut [...] revelaţia că de aceea trebuie să mă bucur înmiit de orice frumuseţe, că am datoria, atâta timp cât va fi putere de viaţă în mine, să trăiesc cu o intensitate de mii de ori tot ce voi vedea şi voi simţi frumos, pentru toţi cei morţi pe care i-am iubit. Să facem amândouă un legământ, în acest sens, pentru totdeauna." (Nelli către Monica, scrisoare din 19 mai 1981)

Cât priveşte lucrurile care se pot vedea, acest legământ a fost ţinut prin publicarea cărţii Biruinţa unei iubiri.

Cât priveşte lucrurile care se pot doar simţi, prin prezenţa lor inefabilă, Monica rămâne martora lor, până la moarte.

Iar cât priveşte lucrurile care nu se pot nici vedea, nici spune, ci doar presimţi, rămâne ca fiecare cu destinul său de om să le mărturisească, după putinţă, potrivit promisiunii: "Eu voi fi cu tine" (Ieşirea 3, 12; Judecători 6, 16), al cărei ecou se aude până la sfârşitul lumii: "Iată, Eu vin curând." (Apocalipsa 22, 20)

Dinu şi Nelli şi-au trăit iubirea fără nici una dintre indiscreţiile iubirii. Nu pentru că s-ar fi iubit ca pe vremuri, într-un fel care este azi demodat, ci pentru că, prin pasiunea ei pentru absolut, iubirea lor nu s-a mulţumit să fie o căutare a plăcerii, ci s-a angajat în căutarea unei vieţi transfigurate. Viaţă, aici, nu înseamnă sănătate biologică, ci integritate sufletească închinată frumuseţii. Înseamnă scoaterea la iveală a frumuseţii din suflet, prin împlinirea iubirii. Înseamnă eternitate - ca opusă pierderii, irosirii, morţii. Modernii caută plăcerea şi devin nevrotici atunci când descoperă că nu le ajunge. Lor, analiza lui Freud li se potriveşte fără rest. Neavând scopurile iubirii moderne, iubirea lui Dinu şi Nelli scapă instrumentarului modern de analiză. Din acest motiv, pentru a reconstitui chipul acestei iubiri, "a face sondaje sufleteşti poate fi atât de departe de realitate, atât de indiscret şi, în ultimă instanţă, vulgar", îi scria Nelli fiicei ei, Monica, la doisprezece ani de la moartea lui Dinu (scrisoare din 28 mai 1987).

Al cui chip, dintre chipurile celor doi îndrăgostiţi, l-a avut iubirea lor? Cât timp a trăit Dinu, Nelli a vrut să se piardă în el. Scrisoarea ei din 3 decembrie 1942 e o scrisoare de dragoste în chip de vocaţie religioasă. Iar moartea e deja acolo, încă de la început. La sfârşitul lui ianuarie 1943, Dinu are o ciudată viziune a zădărniciei, a timpului care se iroseşte, a sufletului în care se depun aluviunile, murdăriile şi cadavrele vietăţilor mării. Pe scurt, Dinu vede moartea. Citind scrisoarea, Nelli e cuprinsă de nelinişte, dar cum? Îl simte departe pe Dinu nu pentru că ar simţi că Dinu o iubeşte mai puţin ori că iubirea lui ar fi coruptă metafizic de o neîncredere globală în sensul vieţii, ci din alt motiv: deoarece simte că Dinu ar putea crede că nu ar putea înfrunta alături de ea, de Nelli, moartea: "Ţi se pare greu de înfruntat moartea pe care o aduce timpul în noi? O simţi cum se apropie de dragostea noastră?" (scrisoarea din februarie 1943). Ceea ce Nelli opune deznădejdii existenţialiste a unui suflet de literat este substanţa din care iubirea lor va fi făcută în viitor: înfruntarea morţii şi a răului. Iar Dinu formulează acest înţeles comun al iubirii lor astfel: "Şi aş vrea să te fac să înţelegi, în sfârşit, că există un Dumnezeu care ne iubeşte mai presus decât putem iubi" (miercuri, 10 februarie 1943). "Uneori am impresia că nu te pot înţelege pentru că te iubesc prea mult", îi răspunde Nelli (februarie 1943, Predeal).

Pe atunci, amândoi păreau că nu prea ştiu ce să facă cu tinereţea lor. Îi stânjenea la ea ceva neaşezat, imprecis, lipsit de ţinută. Je hais le mouvement qui déplace les lignes. Vârsta lor sufletească reală ţinea de o altă vârstă a vieţii, căreia îi căutau forţa, fără să îi bănuiască, încă, preţul. Amândoi căutau o fermitate a caracterului pe care majoritatea tinerilor, la vârsta lor, o confundă cu fronda şi pe care ei ştiau să o distingă, cu delicateţe, de entuziasmele dorinţei. În ei se ascuţea, înaltă, o iubire cu exigenţe de spadă nobilă, care avea să le răscolească în chip definitiv vieţile. O spune Pia Pillat (căsătorită pe atunci Fărcăşanu) despre Dinu, într-o scrisoare către Nelli din 7 martie 1944: "Dinu te iubeşte (vezi, nu spun nici «foarte mult», nici «cel mai mult», nici «imens» - e inutil. O dragoste ca a lui n-are nevoie de epitete). Şi te iubeşte numai pe tine. Nu e o dragoste de adolescent, nici chiar de bărbat foarte tânăr, ci e o dragoste de om matur care ştie că, atunci când a obţinut un asemenea sentiment, [el] este unic." Iar Nelli, lui Dinu: "Nu ştiu ce se va întâmpla cu noi în viitor, poate nu ne vom putea vedea foarte mult timp. Să ştii însă că te-am iubit şi te iubesc mult - cu tot ce am mai frumos în mine" (23 aprilie 1944). Iubirea lui Dinu a fost urmărită de destinul lui, potrivit căruia avea să moară exact la vârsta tatălui său. (Dinu a fost obsedat de faptul că va muri la aceeaşi vârstă cu tatăl lui, şi aşa a şi fost - a murit la cincizeci şi patru de ani.)

Misterul acestei iubiri nu se elucidează nici în moarte, precum iubirea dintre Romeo şi Julieta; nici în violenţă, precum iubirea manipulată perfid dintre Othello şi Desdemona; nici în asumarea unei sarcini istorice măreţe, precum iubirea dintre Enea şi Didona; nici în insondabilul mister al eşecului, precum iubirea dintre Marie Arnoux şi Frédéric Moreau. Iubirea dintre Nelli şi Dinu se elucidează în misterul promisiunii "Eu voi fi cu tine" şi "Iată, Eu vin curând". Într-o scrisoare din 3 decembrie 1942, Nelli îi scrie lui "Dinu drag" următoarele cuvinte definitive: "Era reînnoirea făgăduielii că te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă. Făgăduiala că tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de altul voi căuta să te înţeleg mai bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre." Anii dragostei lor au fost puţini şi au fost ciuruiţi de puşcărie şi devastaţi de moarte. Dar, după moartea lui Dinu, iubirea lor nu a încetat să evolueze, să crească. Pentru Nelli a început procesul pe care-l întrezărise încă înaintea căsătoriei lor: "te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă." "Iată, Eu vin curând." L-a înţeles altfel pe Dinu după ce Dinu a murit şi, ca urmare a acestei noi înţelegeri, a încercat să-l nască pe Dinu din nou, din iubirea ei (vezi scrisoarea din 28 martie 1989; sau cea din 26 iulie 1983: "Toată viaţa, încă de când l-am cunoscut, am vrut să-l nasc pe Dinu din nou...") După ce a plecat, Dinu a luat din ce în ce mai mult chipul lui Nelli, până ce Nelli nu a mai avut alt chip decât chipul transfigurat al iubirii lor. Oricine a văzut chipul lui Nelli Pillat în ultimii săi ani de viaţă ştie la ce mă refer.

Iubirea lor a fost ţesută din două urzeli: una, psihologică şi sinuoasă (de pildă, scrisoarea lui Dinu din 6 martie 1943), e a vârstei tinereţii şi a îndrăgostirii generice; cealaltă, religioasă şi implacabilă, e a sufletului lor care se descoperă iubind; şi a iubirii care, prin suferinţă şi moarte, îşi descoperă divinitatea (de exemplu, scrisoarea lui Nelli din februarie 1943, Predeal). Dacă scrisorile lor înregistrează neliniştile capricioase ale vârstei, ele sunt, deopotrivă, şi martorele vocaţiei care, sub valurile zglobii ale pasiunii amoroase, se construieşte ferm în adâncurile sufletelor lor, fără ezitări, fără fisură, fără teamă. Şi câte vor avea de îndurat! Ceea ce e miraculos la iubirea lor este că nici una dintre urzeli nu a cedat: urzeala psihologică a iubirii a rezistat catastrofelor istoriei şi puşcăriei şi a biruit (acel formidabil "Am aşteptat doi ani şi o să-l mai aştept douăzeci şi trei" spus de Nelli ofiţerului care a întrebat-o ce o să se facă acum, când soţul ei "a încasat o condamnare de douăzeci şi cinci de ani închisoare"); urzeala religioasă a rezistat morţii şi a triumfat şi ea, atât prin credinţa lui Dinu, vie şi viguroasă încă de la început, cât şi prin procesul de clarificare şi împăcare cu moartea, care a transformat şi transfigurat chipul fizic şi sufletesc al lui Nelli. De la acea Nelli care îi scria lui Dinu la 14 iulie 1943: "Ţi-ai dat şi tu seama că trăsăturile caracterului meu sunt mai mult păgâne decât creştineşti. Dacă există alt iad, afară de cel al vieţii, cu siguranţă că, după moarte, voi fi trimisă acolo. În religia creştină este foarte mult misticism şi foarte puţină logică", până la acea Nelli care îşi poartă cu adâncă suferinţă crucea, murmurând că "timpul atenuează durerea, fără să şteargă amintirea" (24 aprilie 1980) şi care ajunge să exclame: "există dragoste dincolo de mormânt" (16 mai 1986), ciclul renaşterii lui Dinu în iubirea ei este complet. Până la sfârşitul vieţii, Nelli i-a renăscut în ea pe toţi morţii ei iubiţi.

Căci Nelli a trecut, cu iubirea ei, prin toate morţile. Moartea fulgerătoare a socrului, Ion Pillat (17 aprilie 1945), chiar la începutul iubirii ei cu Dinu; arestarea şi moartea tatălui ei, Gheorghe Ene-Filipescu, în 12 august 1952 (de care a aflat abia în octombrie 1953); arestarea şi deportarea soacrei ei, Maria Pillat-Brateş, în 1949 (s-a întors în 1955); arestarea lui Dinu de Buna Vestire (noaptea 25-26 martie 1959), obligaţia de a divorţa, de a se lepăda de numele lui Dinu, surghiunirea ei într-o cămăruţă izolată la serviciu, ca element indezirabil; moartea mamei lui Dinu, în 6 iunie 1975 ("bietele ei mâini, ca nişte păsări zdrobite", scria Nelli în 25 iunie 1975); boala şi apoi moartea lui Dinu, în 5 decembrie 1975; moartea mamei ei, Ecaterina Ene-Filipescu, în 5 aprilie 1988; în fine, propria ei moarte, în 18 aprilie 2005. Moartea a fost mereu pe urmele iubirii lui Nelli, a fost crucea iubirii ei. Dar nu este oare moartea crucea oricărei iubiri? A iubirii care, în voinţa ei de absolut, se măsoară cu timpul pentru a nu se lăsa măsurată decât de eternitate? "Deşi tatăl meu a murit în închisoare, iar soţul meu a fost condamnat la 25 de ani închisoare, vă mărturisesc că am fost fericită", avea să spună Nelli în iunie 1991. Nelli a murit la aproape 30 de ani de la moartea lui Dinu, ducând cu ea dincolo, ca o armură a mântuirii, intactă, iubirea lor.

Ce nume putem da acestui chip al iubirii? Să-i spunem "transfigurarea morţii" e puţin. Dacă vom răsfoi Evangheliile, vom găsi numele acestei iubiri la fiecare pagină. Acest nume fusese ştiut de Dinu: "Dincolo de panică se năştea deodată o senzaţie nouă: aceea a provizoratului şi a efemerităţii. Şi dincolo de conştiinţa provizoratului şi a efemerităţii: certitudinea prezenţei unui Dumnezeu" (6 mai 1944, Scrisoarea a VII-a). Nume care a fost rostit continuu, cu o intensitate a smereniei care te îngenunchează, şi de Nelli, de-a lungul întregii ei vieţi: "Eu nu cer vieţii altceva decât să mă lase să stau lângă tine" (22 aprilie 1943); "Nu vreau să îngenunchez [adică să cedez] sub povara crucii ce o voi avea de purtat" (28 august 1943); "E greu să ai curajul să mori, dar tot atât de mult curaj îţi trebuie şi să trăieşti" (5 noiembrie 1976); "Adevăratul eroism este de a trăi, nu de a muri" (7 februarie 2001); "Să nu îţi fie frică de nimic, îi spunea fiicei sale, niciodată, nici de singurătate, nici de moarte, căci mereu, pentru fiecare dintre noi, fiecare clipă ni se dăruieşte pură şi netrăită încă. Este numai a noastră şi, chiar când a dispărut, ne-a aparţinut numai nouă. Şi atâtea vor mai fi încă" (4 iunie 1993). Iar în ultima scrisoare, în testamentul ei pentru o prietenă care avea nevoie de consolare: "Dacă vei mai simţi un licăr de bucurie prilejuit de frumuseţea ce-ţi va apărea sub o formă oarecare, tot va fi meritat rezistenţa vitalităţii tale" (Nelli către Letiţia, 7 februarie 2001).

Cartea iubirii lui Nelli şi Dinu este, prin adâncimea ei neverosimilă, o carte despre Judecata de Apoi (cartea pierdută a lui Dinu Pillat se numea Aşteptând ceasul de apoi), o carte despre ce rămâne din noi după ce moartea ori răutatea oamenilor ne-a smuls dintre vii. În 10 aprilie 1978, Nelli spune că i "se pare inadmisibil să nu rămână gravat undeva, aievea, felul liniştit al lui Mami de a păşi, de a-şi turna ceaiul, resemnarea somnului său, misterul firii ei. Mi se pare iarăşi inadmisibil să nu rămână izbucnirea şi râsul de dragoste al tatei, valul său de vitalitate care ne lua şi ne purta cu el, zâmbetul şi lumina din ochii lui Bibi. Cum să nu rămâneţi tu, Monica, Tinel?" Şi cum să nu rămână Nelli, cu extraordinara lumină a chipului ei, cu triumful bun şi modest, şi discret, şi smerit din ochii ei, cu bucuria ei calmă, cu fragilitatea ei resemnată şi totuşi atât de puternică? Ce este acest ceva "aievea" care nu poate să nu rămână după ce moare un om? Este firea omului, felul său de-a fi, dar nu în sens emfatic, filozofic, ci în sensul cel mai umil şi concret cu putinţă: firea omului ca prezenţă nemijlocită, firea omului ca mireasmă inconfundabilă, firea omului ca persoană de neînlocuit cu vreo alta; firea omului ca obiect şi suport al iubirii oamenilor - aceasta trebuie neapărat să supravieţuiască, credea Nelli Pillat. "Dacă aş scrie despre el nu ar fi pentru a-mi aminti ce spunea, ci numai pentru a păstra felul în care apărea, cum privea, cum mergea, cum iubea oamenii, cum se bucura de toate, cu modestie şi fără nici o pretenţie. O anumită tonalitate din poezia tatălui tău", îi scria Nelli Piei Pillat Edwards la 21 ianuarie 1983, "fusese ascunsă în fiinţa lui Dinu". Iar această tonalitate nu poate fi păstrată decât prin iubire. Şi înviată tot prin ea.

What thou lovest well remains, the rest is dross What thou lov'st well shall not be reft from thee What thou lov'st well is thy true heritage Whose world, or mine or theirs or is it of none? First came the seen, then thus the palpable Elysium, though it were in the halls of hell, What thou lovest well is thy true heritage What thou lov'st well shall not be reft from thee Ezra Pound, Pisan Cantos (Canto LXXXI) 1948

Tot ce iubeşti adânc rămâne restul e zgură Tot ce iubeşti adânc nu-ţi va fi smuls Tot ce iubeşti adânc e moştenirea ta adevărată A cărei lume este oare-a ta, a lor sau e a nimănui? Întâi văzuta şi, astfel, tangibila Câmpie Elizee se arătă, chiar de era în plin infern, Tot ce iubeşti adânc e moştenirea ta adevărată Tot ce iubeşti adânc nu-ţi va fi smuls Ezra Pound, Cânturile de la Pisa (Cântul LXXXI) - traducere de Monica Pillat.

Ora 1 1/2 noaptea, [noiembrie 1942, Bucureşti]

Nelli drag,
Sărutul tinereţii noastre a fost păgân în noaptea ploii de toamnă.
Se sărutau parcă cei dintâi oameni [de] pe pământ, descoperind taina răscolitoare a iubirii.
Şi apoi din nou noaptea - cu fluturarea apocaliptică a fulgerelor pe zare -, din nou ploaia cea rece şi pătrunzătoare, din nou trotuarele sticloase de apă, pe care paşii începeau să capete sonorităţi ciudate.
Staţia de tramvai era pustie. Pe pragul ei, doar noaptea mai aştepta venirea unui tramvai trandafiriu cu zorile dimineţii următoare.
A început drumul prin oraşul beznei şi al cadenţelor pluviale.
Ciudat! Nu simţeam nici oboseala, nici frigul umed, nici enervarea de a suporta direct revărsarea potopului lui Noe, lipsit de adăpostul venerabilei Arce din vechime.
De ce?
Simplu. Foarte simplu.
Fiindcă băiatul care înainta prin păienjenişul ploii era îndrăgostit, trăind miracolul iubirii ca cel dintâi om de pe acest pământ.
Contingenţele realităţii înconjurătoare se estompaseră.
Rămăsese numai Nelli, cu părul ei, cu ochii ei de Marie Magdalenă, cu obrajii ei, cu buzele ei, cu trupul ei scund şi atât de tulburător feminin, cu sufletul ei taină...
Rămăsese doar Nelli - litera de Evanghelie - cu care încep zilele fericirii lui Dinu.
Rămăsese numai Nelli, fata în care sunt cuprinse semnele zodiace ale viitorului meu destin.
Ajuns acasă, nu mi-am lepădat hainele ude de ploaie.
M-am aşezat la birou. Am privit în jur, reînviindu-ţi prezenţa în cuprinsul încăperii moarte. Şi am început să-ţi scriu, apropiindu-mă de tine.
Lampa luminează cuminte. Obiectele din odaie stau la întâmplare, mutate din locurile lor obişnuite, lăsând impresia că au trăit câteva clipe de recreaţie în absenţa stăpânului. La ferestre, se aude melopeea toamnei: plouă, plouă, plouă.
Şi fruntea lui Dinu se apleacă gravă peste începutul somnului lui Nelli.
Noapte bună!
Mâine va începe altă zi. Şi apoi alta. Şi alta...
Monotonie?
Nu!
Fiindcă Dinu a găsit în sfârşit o semnificaţie vieţii.
M-auzi, Nelli? Sau te-a cuprins deja somnul lui Moş Ene, bunicul genelor tale de cadână?

Dinu


5 noiembrie [1942, Bucureşti]

Nelli drag,
Seara acestei zile - una între atâtea altele - a fost poate cea mai emoţionantă din viaţa mea.
De ce?
Era nouă vestea că ne iubeam? Era nouă privirea cu care ne mângâiam? Era nouă sărutarea care ne unea tinereţea, într-o regăsire supremă?
Nu.
Atunci?
Nu ştiu, Nelli, dar tot ce simt în legătură cu tine nu poate fi cuprins şi definit în cuvinte. Tot aşa cum nici minunile Mântuitorului nu puteau fi rezumate în cuvinte de martorii oculari.
În seara aceasta - cu toamnă şi cu primăvară în atmosfera ei -, am înţeles poate mai tulburător decât oricând ceea ce însemnăm unul pentru celălalt.
Mi-am dat seama încă o dată că numai alături de tine îmi voi găsi plenitudinea vitală şi justificarea prezenţei mele pe acest pământ.
Şi cred acum în durata iubirii noastre şi în împlinirea ei definitivă, aşa cum credeau odată Magii în steaua de la Betleem.

Dinu

P.S.: Este o noapte adâncă şi răcoroasă ca un afund de fântână. Pe cerul toamnei călătoresc poate stele şi păsări migratoare. Noaptea aparţine anului 1942, an tulbure şi haotic, în care viaţa stă parcă mereu cu fruntea plecată spre moarte!
Şi în această noapte - în singurătatea unei bisericuţe de pe malul Dâmboviţei -, ard alături două lumânări. Sunt amândouă drepte şi mlădioase, cu coif de aur pe creştetul lor, poposind în preajma icoanelor ca acei viteji care se închinau odinioară înainte de începutul luptelor.
Pentru cine ard aceste lumânări?
Pentru doi oameni tineri care s-au întâlnit, care s-au privit adânc în ochi şi care au pornit apoi împreună - strânşi unul lângă altul - spre viitorul lor comun.
Ajută-le, Doamne, pe drumul împlinirii!


3 XII 1942, [Bucureşti]

Dinu drag,
Am recitit scrisoarea pe care ţi-am scris-o aseară. Mi s-a părut că nu exprimă toată puterea sentimentelor ce le am faţă de tine. Am vrut să cuprind iubirea mea pentru tine în cuvinte, însă n-am reuşit.
Tot ce-ţi scrisesem ştiai.
Ştiai că încrederea mea în calităţile tale sufleteşti e nelimitată.
Ştiai că talentul pe care-l ai m-a făcut să întrevăd ceea ce vei însemna tu pentru oameni, cu sau fără voia ta.
Ai simţit trezirea ce ai adus-o în tinereţile mele febrile.
Nimic nu-ţi aducea nou scrisoarea mea.
Şi poate totuşi era ceva.
Era reînnoirea făgăduielii că te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă.
Făgăduiala că, [în] tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de altul, voi căuta să te înţeleg mai bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre.
Te rog mult să mă ajuţi şi tu în năzuinţa fiinţei mele de a te cunoaşte şi de a te împlini.
(Nu cumva să-ţi spui în gând, la cetirea acestor gânduri, că mă subevaluez sau că nu am încredere în tine...)
Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi limpezească ochii şi să fiu mereu trează spre a vedea adevărata cale a fericirii noastre.

Nelli


31 ianuarie [1943, Bucureşti]

Nelli drag,
Au fluturat aripi de cocor pe zarea oraşului cenuşiu? Au înflorit ghiocei în mâini negre de ţigancă? A trecut un galop de faun prin sângele amorţit al citadinilor, care au tresărit deodată tulburaţi?
Presimţi primăvara tot aşa cum presimţi şi începutul unei iubiri: printr-o stare de mirare lirică.
N-am ieşit să mă plimb, fiindcă drumurile mele nu pot fi decât în tovărăşia ta.
Am rămas aşadar acasă, cu tribul Indienilor mei.
Lumina soarelui - care are la ora aceasta nuanţele chihlimbarului - s-a prelins pe fereastră şi îşi joacă razele în părul fotografiei tale.
Ce dor mi-este de tine! De părul tău bogat şi învălurat, pe care degetele ar vrea să-l frământe. De ochii tăi mari şi gravi, care amintesc privirea "Infantelor" lui Velasquez.
De buzele tale pline şi calde, pe care tinereţea mea a cunoscut plenitudinea superbă a sărutului.
De trupul tău de fată tânără şi mândră, în care presimt parcă tresăriri de pursânge arab.
Nelli, Nelli, Nelli... Ştii că vine primăvara? Ştii că suntem în ceasul cel mai splendid al tinereţii, când îţi simţi viitorul ca un şoim pe umăr? Ştii că ne iubim cu intensitatea primitivilor, care n-au cunoscut încă frâul, saţul sau blazarea?
În ceasul presimţirii începutului de primăvară, primeşte la picioarele tale închinarea tinereţii mele tumultoase.

Dinu