Hristos răstignit din nou

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklio, în Creta. A studiat dreptul la Atena şi apoi a străbătut lumea în lung şi-n lat, călătorind mai mult decât orice alt scriitor grec. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din Grecia pentru opiniile sale îndrăzneţe (asemenea marelui său prieten Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă audienţă în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie, dramaturgie (era interesat de latura tragică a unor eroi din istoria antică, bizantină şi modernă), eseuri, traduceri şi proză. Pe lângă Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas (1946), cartea care l-a consacrat, a publicat romanele de referinţă Hristos răstignit din nou (1948) şi Ultima tentaţie a lui Hristos (1951) şi autobiografia Raport către El Greco (1961).

Hristos răstignit din nou este un roman pentru cei care au citit cu nesaţ povestea lui Alexis Zorba şi au urmărit cu sufletul la gură pelicula în care Anthony Quinn interpretează genial rolul grecului care converteşte cu un surâs amar cruzimile şi ghionturile sorţii în dansul frenetic, eliberator. Pentru cei care, îndrăgostiţi iremediabil de scriitura lui Kazantzakis, au descoperit şi Raport către El Greco, romanul unei sfâşieri mistice, de unde au deprins savoarea vinului roşu care, combinat cu pâinea albă, pregăteşte trupul pentru experienţa îndumnezeirii. Pentru aceştia, dar şi pentru cei care au citit deja cartea în traducerea veche şi sunt curioşi să vadă care sunt rezonanţele poveştii rostuite acum într-un limbaj mai proaspăt.


Pe când ţara şedea turcită...

Aga din Lykovrysi şade în balconul lui de deasupra pieţei satului şi bea rachiu. Plouă mărunt, liniştit, molcom şi în mustăţile lui groase răsucite, proaspăt cănite, atârnă câteva picături; iar aga, aprins de rachiu, le linge să se răcorească. La dreapta lui stă în picioare seizul, o matahală fioroasă din Orient, saşiu şi pocit, cu trompeta în mână; în stânga lui şade cu picioarele încrucişate, pe o pernă de catifea, un pui de turc, frumos şi dolofan, care îi aprinde din când în când luleaua şi îi umple neîncetat paharul de rachiu.

Astfel începe romanul, a cărui acţiune se petrece la confluenţa a două lumi, lâncezitorul şi galeşul spaţiu levantin şi universul aspru şi spartan al vechiului Bizanţ - între desfrânarea molcomă şi plină de miresme a Turciei adormite şi sobrietatea colţuroasă, ce ascunde patimi dublate de temeri mistice a Greciei celei ortodoxe. Pe când într-o lume toate atârnă de voia îndurătoare a lui Allah, de hotărârea sorţii atotstăpânitoare, în cealaltă aprigul şi chinuitul Dumnezeu creştin mustră cu cruzime şi pedepseşte fără zăbavă. În satul Lykovrysi legea o face somnolentul agă, înamorat peste fire de turculeţul dolofan care-l însoţeşte peste tot ca o umbră, în toate reveriile lui până la îndepărtata Smirna, în toate visele senzuale şi păcătoase. Aga nu e cumplit, din lâncezeală excesivă şi nu e crunt din lene orientală, iar mulţumirea adâncă ce-i cuprinde fiinţa în amurgurile trandafirii ale Balcanilor vine din certitudini mahomedane, căci Allah a rânduit şi a rostuit lucrurile astfel ca omul să se bucure de toate creaţiile sale fără îndoieli ori griji care să-l tulbure. Iar grecii se bucură de îngăduinţa agăi, pe care-l simpatizează şi-l bârfesc binevoitor. Când însă soseşte vremea - conform cu tradiţia - ca oamenii să joace rolul sfinţilor şi să transforme Răstignirea în spectacol (astfel ca, prin catharsis, însemnătatea sa să se întipărească mai bine în memoria generală) ordinea adormită a satului este bulversată iar oamenii se identifică treptat, imperceptibil, cu personajele pe care le interpretează. Şi astfel, păstorul Manolios cel cucernic şi blajin devine un Hristos contorsionat în durerea sa şi a lumii întregi, desfrânata Caterina capătă vocaţia târfei divine, Panaiotaros trădează hoţeşte, ca o Iudă cu barba roşie iar astfel spectacolul devine însăşi viaţă, viaţa întregului sat cuprins de fervoarea mistică a violenţei şi erotismului dezlănţuit, păgân, ce trebuie învinse pentru a ieşi la Lumină.


Despre o criză mistică, o crimă misterioasă şi alte câteva întâmplări incredibile

La chindie cei trei apostoli aleşi, împreună cu Manolios, apucară spre micul lac, Voidomata, din afara satului, să se plimbe şi să vorbească. Doreau mult singurătatea, tăcerea revărsată peste tot, vorba liniştită, fiindcă tuspatru simţeau o povară dulce şi un fior tainic, ca şi când s-ar fi împărtăşit.

Când fervoarea mistică îi cuprinde şi înceţoşează mintea, păstorul Manolios urcă pe munte şi aşteaptă semnul divin, în vreme ce în lumea pusă la grea încercare din Lykovrysi conflictele interioare par să izbucnească la suprafaţă şi să contamineze întreg spaţiul. Când aga cel sfâşiat de patimi nepermise îşi află turculeţul preferat, partener al tuturor deliciilor cadâneşti, înjunghiat în propriul pat, furia sa nu cunoaşte margini. Misteriosul autor al crimei nu e de găsit, dar comportamentul bizar al lui Manolios, considerat de unii sfânt, de alţii nebun, îl condamnă la ipostaza de victimă a tuturor furiilor mai-marilor satului, transformaţi peste noapte în caiafe. Manolios, convertit într-un soi de haiduc mistic, îşi canalizează întreaga existenţă pe ideea eliberării grecilor de influenţa toxică turcească şi pe ajutorarea unor refugiaţi dintr-un sat vecin devastat de turci. Firea molcomă şi bonomă a balcanicului se trezeşte însă din toropeală când vine vorba de avutul său, şi bietul Manolios se trezeşte în mijlocul unui conflict de interese. Despărţit de Lenio, logodnica zurlie şi pătimaşă care se iubeşte în taină cu un alt păstor, refugiat pe munte de unde coboară asemenea unei figuri justiţiare din vechime, Manolios retrăieşte Patimile christice cu detaşarea şi bucuria inconştientă a martirului, în mijlocul unei lumi ce recreează atmosfera Ierusalimului cel vinovat de crimă. Şi astfel turcii joacă rolul romanilor, grecii pe al evreilor, iar aga pe Pilat din Pont, iar turculeţul devine romanul înjunghiat de Baraba şi bietul Manolios un Hristos trist şi resemnat.

Cum moare boierul satului şi cum pe Iuda-Panaiotaros îl vindecă vrăjitoarea Madaleia cu arsenalul ei magic, format din buruieni misterioase, catran, un oscior de liliac şi prafuri cenuşii, cum îşi aduce aga un alt turc iubăreţ şi gingirliu de la Smirna şi cine sunt iubiţii Caterinei, văduva păcătoasă şi aprinsă a Lykovrysiului se poate însă afla numai citind romanul, căci personajele şi întâmplările lor minunate sunt cu mult mai multe, de aflat numai din paginile unei cărţi cu atâtea straturi de interpretare câte poate descoperi numai cititorul.

Manolios rămase singur. Soarele se înălţase, oameni, boi, câini, măgari se înjugaseră la treburile de zi cu zi, moş Ladas îşi pusese ochelarii şi scria încet, cu atenţie, zâmbind, chitanţa pentru cele trei lire, popa, în timp ce mergea înfuriat să-l găsească pe moş Patriarheas, fu chemat să împărtăşească un muribund şi îşi schimbă drumul, iar căpitanul Furtunas mugea în aşternutul său şi-o înjura pe baba Madalenia, care îi schimba cârpele şi îi înfăşa capul spart.

Lenio şedea la război, ţesea ultimele ştergare şi cânta încet, iar inima îi juca, îi urca până la gât, cobora până la rinichi, sărea de la o ţâţă la cealaltă şi o gâdila...

Sus, în odaia stăpânului, Lenio auzea strigăte - tatăl dojenea, fiul îi răspundea, umblau amândoi încolo şi-ncoace ca şi când se luptau şi podeaua se clătina; dar Lenio, aplecată la războiul ei, nu se neliniştea de certurile lor şi nici nu mai tremura când auzea strigătele sălbatice ale stăpânului... Nu mai dădea doi bani pe autoritatea lui, sfoara era gata să se rupă, iar Lenio gata să plece împreună cu Manolios al ei pe munte cu oile. Se scârbise de moş Patriarheas, deşi el o iubea ca pe copilul său, deşi îi găsise un ginere, deşi o înzestrase cu dărnicie; i se făcuse de-acum silă de el.

Acum cearta se înteţise în odaie, strigătele sălbatice ale bătrânului se auziră o clipă clar, iar Lenio îşi ciuli urechea să asculte.
- Cât trăiesc, strigă bătrânul, eu o să comand aici în casa asta, nu tu! Ăsta e sfârşitul lumii!

Bătrânul plesnea, se bâlbâia, vorbele i se încurcară, Lenio nu putea să desluşească. Dar peste puţin urechea ei prinse iarăşi clar:
- Iar cu Manolios nu vreau să ai multe prietenii. El, să nu uiţi, este argat, tu eşti boier, păstrează-ţi rangul tău!
- Hodorogul, murmură Lenio, boşorogul, care nu-şi respectă părul alb, doar o aduce aici pe Katerina şi-i curg balele! Iar pe Manolios nu-l suferă, să nu-l molipsească, chipurile, pe odorul său... Ah, să plec, să plec, să nu te mai văd, să nu te mai aud, hodorogule!

Sări de la război, nu o mai încăpea căsuţa, ieşi în curte să ia aer.
- Babalâcul! murmură iarăşi. Nu-l mai loveşte damblaua!

Se duse în mijlocul curţii să scoată apă, să-şi afunde capul, să se răcorească. Era micuţă, grăsuţă, cu buzele cărnoase, cu nişte ochi jucăuşi de ştrengăriţă şi c-un nas vulturesc, care semăna într-adevăr cu nasul bătrânului boier. Era foarte oacheşă, plăcută şi ispititoare. La apus stătea în prag şi, când trecea vreun bărbat, întindea gâtul şi îl privea cu lăcomie, curiozitate şi compătimire. Lenio semăna cu o fiară care flămânzeşte, ridică piciorul să se repeadă, dar pe neaşteptate i se face milă de bietul animal care a apărut înaintea ei, îl lasă să scape şi-l aşteaptă nerăbdătoare pe următorul... O vânătoare sălbatică, neclintită, nemiloasă şi totodată plină de mâhnire începea brusc la fiecare apus în prag, şi Lenio intra în casă, când se înnopta, istovită.

În clipa în care trăsese deja găleata şi se pregătea să vâre mutrişoara ei aprinsă înăuntru, poarta curţii se deschise şi intră Manolios.
- Bine-ai venit Manolios! strigă copila şi dădu să se repeadă, dar se stăpâni.

Îl privi numai, cu o dorinţă arzătoare, şi cercetă iarăşi, fulgerător, din priviri, braţele lui, gâtul, pieptul, coapsele şi genunchii... Ca şi când avea să se lupte cu el şi voia să cântărească rezistenţa tânărului şi cam cât de greu îi va fi să-l pună jos.

Manolios nu vorbi, trecu prin curte, îşi lăsă toiagul într-un colţ şi se pregăti să urce scara de piatră care ducea la odaia stăpânului. Auzise din drum glasurile şi se grăbea să împartă furtuna cu Mihelis.

Părea obosit şi neliniştit. Îndată ce-o văzu pe Lenio, inima îi bătu puternic, înspăimântată; tocmai pe ea nu voia s-o vadă în ceasul acesta. Se grăbi să străbată curtea şi să ajungă la scară, dar Lenio nicidecum să-l lase!
- Hei, hei, îi strigă, aici mai suntem şi noi, boierule!
- Bună ziua, Lenio, spuse Manolios cu jumătate de gură. Iartă-mă, mă grăbeam. Trebuie să-l văd pe stăpân.
- Lasă-l, ce să-i faci hodorogului? făcu Lenio cu vocea înăbuşită, stăruitoare. El se ceartă acum cu odorul său, lasă-i să-şi scoată ochii. Vino înăuntru să vezi ştergarele...

Îl luă de mână şi prinse să-l tragă înăuntru; îl atingea, îl mirosea, se rotea în jurul lui, se sprijinea o clipă de el şi îndată se trăgea înapoi roşie ca racul, înfuriată, de parc-ar fi fost hăituită. Şi îl împingea mereu spre căsuţă, să intre înăuntru.
- Când o să ne căsătorim, Manolios? Bătrânul se grăbeşte.
- Când vrea Dumnezeu! răspunse Manolios, încercând să scape.
- Mă-nchin în faţa bunătăţii Lui, spuse Lenio şi deveni serioasă pe neaşteptate. Mă închin în faţa bunătăţii Lui, dar spune-I să se grăbească. Vine luna mai şi în mai nu se fac căsătorii. O să aşteptăm aşadar secerişul? Treieratul? Pierdem timp.
- Câştigăm timp, Lenio, nu te grăbi, nu ne-au trecut anii. Am şi eu de terminat unele treburi mai întâi. Şi după aceea, dacă vrea Dumnezeu...
- Ce treburi? făcu Lenio uimită. Ce treburi? Altele decât păscutul oilor nu ai.
- Am... am... făcu Manolios înaintând încet-încet spre scara de piatră.
- Care? Cu cine? De ce nu vorbeşti? Mâine o să fiu nevasta ta, trebuie să ştiu.
- Să-l văd întâi pe stăpân, şi apoi... Să vorbesc întâi cu el, Lenio... Lasă-mă.
- Manolios, priveşte-mă în ochi, nu privi în pământ. Ce ai? Ce-ai păţit? Tu într-o singură zi te-ai topit, dragul meu Manolios... Ce ţi-au făcut?

Îl privea neliniştită, mâniată, suflând greu.
- Te-au deocheat! strigă. Să punem pe mătuşa ta Madalenia să te afume cu frunze de la Sfântul Epitaf, să spună descântecul şi să-ţi treacă deochiul, Manolios... Vino înăuntru să-ţi arăt ştergarele...

Manolios simţea suflarea fetei pe gât, un miros înţepător urca din trupul ei asudat, din când în când pieptul ei umflat, tare, îi atingea mâna şi tot sângele lui Manolios se înfiora şi dădea să-i spargă vinele.
- Mă duc s-o aduc pe baba Madalenia, nu pot să te văd aşa ofilit, să nu pleci! zise cu hotărâre Lenio.

Intră înăuntru, îşi puse rochia ei frumoasă, îşi strânse părul în basma, puse într-un coşuleţ două-trei ouă roşii, puţină cafea şi zahăr şi o sticlă de vin, să i le ducă bătrânei Madalenia pentru osteneala ei. Se întoarse, îl văzu pe Manolios care urcase deja scara şi stătea aproape de uşa stăpânului, nehotărât:
- Să nu pleci! Să nu pleci! îi striga ea. Am şi sosit.


Acum strigătele se potoliseră, Mihelis plecase pesemne, Manolios nu mai auzea din spatele uşii stăpânului decât pasul greu al bătrânului care umbla de ici-colo grohăind, iar mânia încă nu-i trecuse.

Împinse uşa, intră; cum îl văzu bătrânul fruntaş, se repezi asupra lui.
- Tu eşti vinovat! mugi şi ridică mâna să-l lovească. Tu mi-ai scos din minţi copilul, tu l-ai pus să împartă avutul meu, sângele inimii mele, veneticilor ăia!

Vinele i se învineţiseră la tâmple, la gât şi la mâini, îşi deschisese cămaşa şi pieptul lui bătrân i se umfla şi i se dezumfla să se spargă. Se prăbuşi pe divanul mic din colţ, îşi prinse cu amândouă mâinile capul şi începu să horcăie şi să tuşească.

Manolios se rezemă de perete, îl privea pe bătrânul boier cum horcăie şi sufletul său era plin de suferinţă. "Inima omului, se gândea el, este o fiară; o fiară neîmblânzită... Hristoase, nici tu n-ai putut s-o-mblânzeşti..."

Bătrânul sări iarăşi în sus, ca şi cum şi-a adunat puterea; îl prinse pe Manolios de guler.
- Tu eşti vinovat! îi strigă din nou şi scuipatul său împroşcă obrajii şi gâtul lui Manolios. Tu eşti vinovat! Te-am adus din munte ca să te însor cu Lenio a mea, pe care o iubesc ca pe fiica mea, te-am ţinut aici în toate zilele de răgaz, am uitat că eşti argatul meu şi în ziua de Paşti te-am pus la masa mea să mănânci împreună cu mine! Şi-acum tu, nerecunoscătorule, iată cum mi-o plăteşti! Mi-ai smintit fiul, aţi intrat pe ascuns, în timp ce dormeam, în pivniţa mea, m-aţi furat! Hoţule! Hoţule! Şi nu ajunge asta! Dar poftim, pentru prima dată astăzi, Mihelis a ridicat capul împotriva mea. "Sunt bărbat de-acum, îmi zice, o să fac ce-mi place!" Auzi tu, nesimţitul! A ridicat capul, o să facă, cică, ce-i place! Iar când eu i-am strigat: "Nu te temi, mă, de tatăl tău?", ticălosul mi-a răspuns, şi nu i-a fost ruşine: "Mă tem de Dumnezeu, de nimeni altul!" Auzi colo, de nimeni altul! Astea-s uneltiri de-ale tale, Manolios. Mai bine ţi se frângeau picioarele, când ai coborât de la munte să mănânci Paştele împreună cu mine! De ce nu vorbeşti? Ce holbezi ochii şi mă priveşti aşa? Vorbeşte, mă, sau o să crăp!
- Stăpâne, spuse Manolios cu glas liniştit, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a mă întoarce la munte.

Bătrânul căscă ochii, buzele îi tremurau, se bâlbâi:
- Ce face? Să te întorci la munte? Ia mai spune-o din nou, dacă ai curaj!
- Am venit, stăpâne, să-ţi cer îngăduinţa de-a mă întoarce la munte.
- Şi nunta? strigă bătrânul şi începu iarăşi să i se umfle gâtul. Când o să fie nunta, neghiobule? În mai? În mai, când se însoară măgarii? O să se facă acum în aprilie; de asta te-am adus; eu poruncesc!
- Lasă-mă, stăpâne, încă puţin timp...
- De ce, ce-ai nevoie? Ce-ai păţit?
- Iată, nu sunt încă gata, stăpâne.
- Nu eşti încă gata? Ce va să zică asta?
- Nu ştiu nici eu, stăpâne... Uite, simt că nu sunt încă gata. Sufletul meu...
- Care suflet, mă? Mi se pare că te-ai scrântit... Auzi colo, sufletul lui, zice! Ai şi tu suflet?
- Cum s-o spun, stăpâne? Un glas înlăuntrul meu...
- Taci!

Manolios întinse mâna să deschidă uşa; bătrânul îl apucă.
- Unde te duci? Stai aici!

Se învârti iarăşi în sus şi-n jos prin odaie, bătu cu pumnul în masă, îl duru, îşi muşcă buzele.
- O să mă mâncaţi astăzi voi amândoi; o să crăp! E sfârşitul lumii! Fiul meu, zice, nu se teme de mine, se teme numai de Dumnezeu, iar pârlitul ăsta de argat, sufletul meu, zice...

Se întoarse înfuriat spre argatul său:
- Hai, piei din ochii mei! Pleacă să nu te văd! Dacă luna asta nu se face nunta, să pleci din slujba mea. Cară-te din casa mea! Şi o să găsesc eu alt bărbat mai bun pentru Lenio a mea. Valea!

Manolios deschise uşa, coborî treptele două câte două, aruncă o privire în curte, Lenio nu se întorsese încă, îşi luă toiagul din colţ, deschise poarta şi apucă în fugă urcuşul, către munte.


La puţul Sfântului Vasile, în afara satului, stătu să se odihnească. Vechi, vestit puţ, îngrădit de jur împrejur cu trestie înaltă, cu ghizduri lucitoare de marmură, pe care le crestaseră adânc, de veacuri, frânghiile care trăgeau găleţile. La apus veneau copilele şi scoteau apă răcoroasă care cobora din munte şi era, se spune, făcătoare de minuni şi vindeca multe boli - piatra, ficatul, rinichii. În fiecare an, în ziua Bobotezei, preotul venea aici şi îl sfinţea. Sfântul Vasile din Cesareea, încărcat de jucării pentru copiii mici din toată lumea, trece şi bea apă din puţul acesta, se spunea, înainte de a porni cu colindatul său, în ajunul Anului Nou. De aceea i se şi zice puţul Sfântului Vasile. De aceea şi apa lui este făcătoare de minuni.

Soarele aninat pe culmea cerului se vărsa peste pământ ca o cascadă neclintită. Semănăturile verzi, necoapte încă, îşi ridicau vârfurile fragede şi sorbeau nemişcate soarele şi se hrăneau. Măslinii, fiecare frunză a măslinului, picura lumină; mai încolo, muntele Sarakina, înfăşurat într-un văl străveziu de foc, scotea aburi. Peşterile lui se înnegreau, iar în vârful său bisericuţa Sfântului Ilie se topise şi dispăruse în revărsarea de lumină scăpărătoare.

Manolios luă frânghia, scoase apă, îşi afundă faţa în ea, bău, se răcori; se deschise la piept, îşi şterse năduşeala. Îşi aţinti ochii pe Sarakina, şi preotul Fotis, ascetic, aspru, numai flacără şi lumină, zămislit în întregime din soare, se ridică drept în mintea lui. Manolios îl privea fără să se gândească la ceva, fără să întrebe ceva, cufundat într-o fericire neclintită.

Îşi ţinea ochii aşa, de mult timp, fixaţi spre lumina cu înfăţişare ascetică şi sorbea şi el ca şi spicul fraged al grâului, nemişcat, strălucirea şi se hrănea. Mai târziu, după luni, în ceasul morţii, îi veni în minte această clipă neclintită de la ghizdurile puţului şi simţi că această clipă fusese cea mai mare bucurie a vieţii lui. Nu bucurie, ceva mai adânc, mai dur şi veşnic, ca o răstignire.

Când se ridică să apuce spre muntele din faţă al Sfintei Fecioare şi să urce la stâna lui, soarele stătea deja să apună.
- Poate m-a luat somnul, murmură el, s-a înserat deja...

Se întinse, îşi strânse brâul, îşi ridică de la pământ toiagul ciobănesc; se grăbea să-şi regăsească iubiţii prieteni ai singurătăţii lui - oile, berbecii, câinii ciobăneşti. Şi pe sălbaticul său ucenic ars de soare, tânărul cu părul creţ, Nicolio.

Îşi ridică piciorul să pornească, când deodată trestiile foşniră şi auzi în spatele său un glas răcoros rugător şi zeflemitor:
- Ei, Manolios, te-ai speriat şi pleci? Stai, am să-ţi spun o vorbă.

Se întoarse: văduva Katerina, cu urciorul pe umăr, apăru din stufăriş. Ochiul său prinse cu lăcomie gâtul ei strălucitor, braţele goale lucitoare şi buzele roşii care râdeau.
- Ce vrei de la mine? spuse şi lăsă ochii în jos.
- De ce mă urmăreşti, Manolios? zise văduva, şi acum glasul ei era numai patimă şi tristeţe.

Puse urciorul pe ghizdurile puţului şi oftă.
- În fiecare noapte îmi apari în vis, nu mă mai laşi să dorm. Uite, astăzi la revărsatul zorilor te-am visat că ţineai luna şi o tăiai felii, ca pe măr, şi-mi dădeai să mănânc... Ce ai cu mine, Manolios? De ce mă urmăreşti? Iaca, te văd în somn, înseamnă că te gândeşti la mine, s-ar zice.

Manolios nu ridica ochii din pământ; simţea cum îl învăluie suflarea văduvei, arzătoare; tâmplele îi zvâcneau. Tăcea.
- Te-ai roşit, te-ai roşit, Manolios, făcu văduva, şi glasul ei era cald, puţin răguşit, vesel. Aşadar, te gândeşti la mine, Manolios, am avut dreptate! Şi eu mă gândesc la tine, şi eu... Şi când mi te pun în minte, mă ruşinez, ca şi când aş fi goală şi mă vezi... Ca şi când aş fi goală, şi tu eşti fratele meu şi mă vezi.
- Mă gândesc la tine, răspunse Manolios şi nu ridica încă ochii; mă gândesc la tine şi mi-e milă de tine. Toată Săptămâna Mare te-am avut în minte. Iartă-mă!

Văduva se aşeză pe ghizdul puţului; simţise deodată o dulce, insuportabilă oboseală, nu mai putea să stea pe picioare. Tăcea acum şi ea. Se apleca pe puţ, îşi privea în adânc faţa deasupra apei întunecoase, de un verde-închis. Toată viaţa ei se perindă, fulger, prin mintea ei: orfană, fată de preot dintr-un îndepărtat sat de frunte, iar pe bărbatul ei îl cunoscuse la sărbătoarea Preasfintei Fecioare Myrtiotissa; era mult mai mare decât ea, bătrân de-acum şi scund, dar bun gospodar, iar ea săracă. A luat-o - nu a luat-o, a cumpărat-o; s-a cununat cu ea şi a adus-o în Lykovrysi, a vrut copii, nu a putut să-i facă, a murit. Întinsă în aşternutul ei, văduvă la douăzeci de ani, nu putea să doarmă. Iar voinicii necăsătoriţi din sat nu puteau nici ei să doarmă; dădeau ocol la miezul nopţii pe la poarta ei, pe la ferestrele ei, prin curtea ei, îi cântau cântece de dragoste şi oftau ca viţeii; ofta şi ea dinăuntru. Să fi ţinut chinul ăsta un an, doi ani; într-o noapte, într-o sâmbătă seara, n-a mai îndurat; se spălase în ziua aia, îşi unsese părul cu ulei de dafin; îşi privi trupul, îi fu milă de el; deschise uşa; un voinic, care se întâmplă pe-acolo, intră înăuntru. La revărsatul zorilor, înainte să se trezească sătenii, a plecat. Văduva a simţit o mare plăcere; a simţit chiar că viaţa e scurtă şi e mare păcat să fie pierdută. În celelalte zile la miezul nopţii a deschis iarăşi uşa...

Îşi ridică faţa de la apa de un verde-închis.
- De ce ţi-e milă de mine, Manolios? întrebă ea.
- Nu ştiu, Katerina, nu mă întreba. Într-adevăr, de parcă mi-ai fi soră, mi-e milă de tine.
- Ţi-e ruşine pentru mine?
- Nu ştiu, nu mă întreba, mi-e milă de tine.
- Ce vrei de la mine?
- Nimic nu vreau, nimic! strigă Manolios înspăimântat, şi dădu să plece.
- Nu pleca, Manolios, spuse ea, şi glasul îi tremura.

Manolios, fără să se întoarcă, se opri. Tăcură iarăşi.

Iar peste puţin văduva spuse:
- Îmi pari ca un arhanghel, Manolios. Ca un arhanghel şi vrei să-mi iei sufletul.
- Lasă-mă să plec, făcu Manolios. Nu vreau nimic! Vreau să plec!
- Te grăbeşti, spuse văduva îndârjită acum, şi glasul ei răsună batjocoritor. Te grăbeşti să mergi la munte, să bei lapte, să mănânci carne, să prinzi puteri. Te însori, te însori, Manolios, iar cu Lenio nu-i de glumit!
- Nu mă însor! strigă Manolios şi se îngrozi.

Întâia oară se gândi la un asemenea lucru.
- Nu mă însor, n-o să mă însor niciodată, vreau să mor.

Şi pe neaşteptate, cum vorbi, se uşură. Se întoarse, o privi acum pe văduvă drept în ochi, fără teamă, de parcă ar fi scăpat de o mare povară.
- Să fii sănătoasă, zise el cu glas liniştit, plec!

Văduva îl privea cum se depărtează şi inima îi tresări:
- Nu te mai gândi la mine, Manolios, strigă ea deznădăjduită, nu mai veni în somnul meu, nu mă mai chinui. Eu am apucat drumul cel rău, părăseşte-mă.

"Mi-e milă de tine, mi-e milă de tine, sora mea, nu vreau să pieri!" se gândi Manolios, dar nu se întoarse, nu răspunse; luase de-acum cărarea muntelui şi urca.