Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Anomalii


Joey Goebel, traducere de Ariadna Grădinaru

16.04.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Joey Goebel
Anomalii
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Ariadna Grădinaru



*****

Intro
Adam Joseph Goebel s-a născut în 1980 în Henderson, Kentucky. Şi-a făcut studiile de literatură engleză la Brescia University, în acelaşi stat, şi a urmat masteratul în Creative Writing la Spalding College. În adolescenţă a fost solist, chitarist şi compozitor în trupa punk The Mullets şi în formaţia Novembrists, îngrijitor la hipodrom, scenarist şi cronicar muzical. Primul său roman, Anomalii (The Anomalies), a apărut în 2003 şi a fost nominalizat la Kentucky Literary Award. A fost urmat de Torturaţi-l pe artist (Torture the Artist) în 2004, finalistul aceluiaşi premiu literar şi nominalizat la Dylan Thomas Prize în 2006, ambele cărţi fiind primite cu entuziasm de generaţia tânără şi de critică, transformându-l pe Goebel într-o figură emblematică a contraculturii contemporane.


"Cine a mai pomenit un roman punk rock care să susţină libertatea ca scop ultim şi perfecţiunea morală ca imperativ categoric? În Anomalii, Joey Goebel aproape că îşi depăşeşte maeştrii: Philip Roth, Jonathan Franzen, Donald Barthelme, Paul Auster. Autorul se plimbă prin universul idolilor rock cu uşurinţa cu care alţi scriitori se plimbau printre zeii Greciei antice." (Die Zeit)

"Un roman cool şi în acelaşi timp emoţionant, extrem de amuzant şi totuşi cu o clară miză etică, Anomalii este un antimanifest spectaculos al noii literaturi." (Tom Robbins)

"O carte care surprinde şi stârneşte hohote de râs la fiecare pagină. Un montagne russe literar!" (Silas House)

"Joey Goebel este copilul-minune al literaturii americane contemporane." (Ed McClanahan)



Personaje:
Aurora (baterie) - bombă sexy, fostă stripteuză şi satanistă, imobilizată într-un scaun cu rotile
Ember (chitară bas) - o fetiţă de 8 ani care visează apocalipse sângeroase, orchestrate chiar de ea
Opal (chitară electrică) - nimfomană de 80 de ani, supranumită "Nevăstuica urlătoare"
Ray (chitară cu clape) - un irakian îndrăgostit de America, după ce a luptat în Războiul din Golf
Luster (microfon) - un negru filozof şi poet de ghetou, care se visează star rock

Fapte:
un mega-concert de power-pop new wave heavy metal punk rock care va schimba vieţile fanilor formaţiei Anomalii, într-un mod cu totul neaşteptat.


Pentru fanii romanului Torturaţi-l pe artist (2004) întâlnirea cu prima carte a lui Joey Goebel va constitui o nouă surpriză. Din Academia Noua Renaştere, pepiniera de talente înfiinţată de mogulul care se identifică idealului romantic al geniului pustiu şi suferind, populată de personaje bizare, ahtiate după muzica pop, cititorul va ateriza direct în mijlocul formaţiei Anomalii, ai cărei membri nu se lasă cu nimic mai prejos decât artiştii "academici"... În vreme ce Aurora alege scaunul cu rotile pentru a nu mai fi privită ca o bombă sexy, Opal, o dădacă aproape centenară, este nimfomană şi merge la terapie antidepresivă, care nu îi este de nici un ajutor. Aurora cântă la tobe, Opal la chitară electrică. Ember are opt ani şi ştie că Iepuraşul de Paşti, Zâna Măseluţă sau baubaul nu există. Mai mult, îşi îndrăgeşte dădaca cea cool (pe Opal) pentru că împreună fac muzică. Ember cântă la o chitară-bas prea mare pentru ea, pe care abia o poate ţine în braţe. Am douăzeci şi patru de ani şi sunt încărcător-descărcător la cursele de câini. Unii spun că ce fac eu acum se cheamă că "plătesc angaralele". Alţii spun că îmi "călesc personalitatea". Eu zic că se cheamă "suferinţă". Visul meu e ca într-o bună zi să nu mai sufăr ca acum. Sper să fiu star rock, orator faimos, vedetă de televiziune invitată la teletonul de Ziua Muncii, poet, rege filozof, erou al mulţimilor şi/sau star rock de primă mână. Aşa se prezintă Luster, încărcător-descărcător la cursele de câini, pentru ceilalţi un negru nebun cu părul mare care vorbeşte singur, pentru el un star în devenire. El e solistul vocal, şi totodată cel mai exaltat dintre toţi, cel mai nerăbdător. Iar Ray, care interpretează la chitara cu clape, e un irakian îndrăgostit de America, deşi trecut prin războiul din Golf, cu probleme conjugale, un limbaj simpatic şi trei fraţi, toţi pe nume Jerome, dealeri de cocaină.

Pe parcursul unei naraţiuni spusă pe mai multe voci, din mai multe perspective care îi conferă un umor irezistibil, cititorul va râde cu lacrimi apoi va plânge zâmbind, fie că este sau nu un fan înrăit al rockului. Autorul excelează în jocul subtil cu identităţile personajelor, succesiunea fulminantă a întâmplărilor, limbajul colorat şi sintagmele puternic vizualizatoare, care oferă un caracter filmic romanului. Un Trainspotting mai degrabă amuzant, cu un final neaşteptat şi o poveste de un umor amar, căci, aşa cum spune unul dintre personaje... Cel mai înalt ideal la care putem spera e să vedem lumea aşa cum apare ea în visele unui orb...

Autorul susţine că prima lui carte se numea The Jungle Is a Wild Place şi a scris-o la 5 ani, dar nu a găsit un editor dispus să i-o publice. Muzician şi autor de scenarii, Joey Goebel scrie fără a încerca să demonstreze nimic nimănui, şi poate tocmai din acest motiv şi reuşeşte să transmită un mesaj convingător.



Fragment din carte
Opal

Auzi uneori lumea vorbind de lungimi de undă. Bănuiesc că a mea e una de-aia greu de detectat. Poate că sunt încă pe unde medii sau aşa ceva. Habar n-am. Dar puţini sunt cei care mă aud, ca asta mică de lângă mine, care stă pe scaunul din dreapta şi scuipă flegme spre pietoni. Lor li se pare drăguţă, asta până se trezesc cu o dâră din veninul ei prelingându-li-se pe obraz. Atunci nu mai e atât de drăguţă, ci mai degrabă dezgustătoare. Cred că şi despre mine au aceeaşi părere.

Sunt de zece ori mai bătrână decât Ember, şi totuşi suntem oarecum la acelaşi nivel. Ori e ea foarte matură, ori sunt eu foarte imatură. Habar n-am. Presupun că cea mai mare diferenţă dintre noi (în afară de cei şaptezeci şi doi de ani) e că mie-mi plac băieţii, iar ea nu poate să-i sufere. Dar asta o să se schimbe.
- Ştii ceva, gagico?, mă întorc către amica mea pitică, în timp ce ea se străduieşte să mai adune salivă. Noi două semănăm foarte tare.
- Ba nu!
- Ba da! Nu ne place deloc să ne plictisim, suntem mereu neliniştite, iar eu una prefer de-o mie de ori să socializez cu cineva ca tine decât să mă scol cu noaptea-n cap ca să iau micul dejun la Hardee şi să particip la turneele-alea de bridge.
- Eu mă bucur că nu mă uit la porcăriile-alea de desene Disney, răspunde ea.
- Aşa e, spun eu. Nu dai doi bani nici pe jucărelele idioate din cutiile cu cereale după care se omoară alţi copii.

Sărim din maşina mea break şi eu îmi scot cât pot de repede tricoul ăla tembel de pâslă. Am grijă să nu mă vadă niciodată părinţii lui Ember în hainele mele de rockeriţă, în caz că le-ar păsa. Dar mă îndoiesc sincer. Par din ce în ce mai puţin interesaţi de copilul lor şi tot mai captivaţi de petreceri tematice şi de vacanţe în insule de care n-am auzit în viaţa mea.

După ce arunc costumul de bătrânică pe bancheta din spate, mă iau la întrecere cu Ember până la intrarea în restaurantul Red Lobster, pe care ea l-a ales. Îi place să mănânce mahi-mahi la ei. Eu i-am spus că lui Luster n-o să-i placă aici, dar nu i-a păsat. Însă nu mă plâng, pentru că ador crochetele lor de pui.

Evident că picioruşele ei sunt mai iuţi decât hoitul meu ruginit.


Plasatoarea

E prima dată în seara asta când zâmbesc pe bune. Nu pot să mă abţin. Intră o fetiţă în jur de şapte sau opt ani şi vine spre mine ţopăind, iar ţopăitul ei e oarecum în ritm cu muzica de fond. Pe cuvântul meu... e un înger.

Are păr blond şi ondulat, faţă de bebeluş şi ochii cei mai mari şi mai frumoşi pe care i-am văzut vreodată. Într-un fel, arată ca scoasă din reclamele alea vechi la sucul de grepfrut Welch, doar că nu aşa de sinistru. Dar părinţii au îmbrăcat-o cam deocheat. Are un tricou pe care e desenat un camion uriaş, un Gravedigger. Îi e mult prea mare şi-i atârnă până la genunchi. Cred că nu poartă chiloţi, chestie care întotdeauna mi s-a părut de prost gust la un copil. Dar cel puţin are pantofi drăguţi. Alb cu negru, cu şireturi.
- Bună!, îi spun.
- Salut!

Priveşte în spate spre o bătrână care vine spre noi, probabil bunică-sa. Bunica mă face şi mai tare să zâmbesc şi îmi muşc buzele ca să nu râd. Are părul alb, scurt, dar umflat şi e îmbrăcată cu jeanşi albaştri mulaţi pe fund, cizme de cowboy negre, cu franjuri, şi un tricou cu Sex Pistols. Nu pot să spun cu ce vedetă seamănă, probabil pentru că nu există vedete bătrâne.
- Salut! Câte persoane? Două?

Şi atunci, cu o voce puternică, ascuţită, de femeie bătrână, bunica zice:
- Nu, cinci. Vin şi ceilalţi imediat.

Aşa că îi cer numele, cum sunt obligată să fac.
- Oglesby.

O întreb dacă preferă la fumători sau la nefumători, cum sunt obligată să fac. Dar, de data asta, vocea ascuţită e a adorabilei fetiţe.
- Fumători!

Şi în sfârşit am o scuză să râd. Mi se spune să le fac cât mai multe complimente clienţilor, dar de data asta chiar cred ce spun.
- Ce nepoţică drăguţă aveţi!
- Nu-i nepoata mea, spune bătrâna. Şi io nu-s mamaia nimănui!


Ember

Tâmpita de plasatoare ne duce la masă. Toţi sunt nişte tâmpiţi aici. În afară de Opal şi de mine. Nouă ne place muzica rock. Noi facem rock.

În jur sunt câteva familii cu mame şi taţi. Sunt şi cupluri. Şi câţiva băieţi drăguţi. Ăştia-s oamenii care vin aici.

Se apropie un chelner. O văd pe Opal uitându-se la el aşa cum se uită la luptători.
- Salut! Numele meu e Todd şi o să fiu ospătarul dumneavoastră. Ce vă aduc de băut?
- Michelob Light, spun eu.
- O! Ce nepoţică drăguţă aveţi!
- Nu-i nepoata mea, spune Opal. Şi io nu-s mamaia nimănui!

Şi nici măcar nu încercam să fiu drăguţă.
- Vai, îmi cer scuze!, spune cretinul de chelner.
- Eu vreau un Vervifontaine şi ei adu-i un Shirley Temple în loc de Michelob.

Nu vreau Shirley Temple. În mod normal, deja aş zbiera de draci. Dar îmi place de Opal. Aşa că o să mă abţin.
- Îmi pare rău, spune idiotul. Nu avem Vervi... ce-aţi cerut dumneavoastră.

Nicăieri n-au ce cere ea.
- Bine. Fă-mă un Budweiser, atunci, spune Opal.
- Foarte bine. Mulţumesc. O să aduc băuturile imediat, spune Faţă de Cur.

Opal îşi ocupă timpul uitându-se la fundul ospătarului. Aşa că eu mă joc cu cuţitul. Mutilare. Muuutilare. Am învăţat să nu mă mai tai.
- Vezi să nu-ţi tai degeţelele-alea dolofane, Ember.

Îndrept cuţitul spre ea.
- Ia vezi... Să nu-mi faci rău, că vine baubau şi e vai de tine!
- Pe dracu'! Îl ciopârţesc şi pe el.

Nu mi-a fost niciodată frică de baubau. Pentru că nu există. Nu există. Nu există nici Zâna Măseluţă. Nu există nici Iepuraşul de Paşti. Şi mai ales nu există Moş Crăciun. Nu-s proastă. Moş Crăciun e o minciună gogonată cu care sunt ţinuţi copiii în frâu.

Urăsc sărbătorile.


Ospătarul

Vreau să mi-o trag cu tipa asta.

Rulează pe uşă însoţită de un tip negru şi masiv, cu moacă de fraier. Mă gândesc că nu sunt împreună, pentru că nu le stă bine împreună. El are bucle date cu gel şi poartă un tricou cu pudel, jeanşi decoloraţi şi pantofi albi de costum. Arată cam ca negrul ăla din Saturday Night Live, doar că fără păr pe faţă.

Ea, în schimb, e albă. Albă ca laptele. Are părul negru şi lung şi poartă o rochie albă mulată şi ciorapi de plasă. E machiată exact cât trebuie şi decolteul dezvăluie exact cât trebuie. Arată ca o tipă din Baywatch, dar mai drăguţă şi mai adevărată. Păcat că e în scaun cu rotile. De fapt, nu contează. Ar putea să mi-o sugă, dacă nu mai mult, şi doar ştiţi că mă dau în vânt după asta.

Cel mai ciudat e că ospătăriţa cu care mi-am tras-o îi duce pe tipa în scaun cu rotile şi pe negru la masa unde stau bătrâna aia ciudată şi fetiţa ciudată care nu e nepoata ei.

Mă apropii iar de masa lor.
- Salut! Numele meu e Todd şi o să fiu ospătarul dumneavoastră. Ce vă aduc de băut?

Încerc să nu mă uit la ţâţele gagicii mişto, dar nu reuşesc. La dracu'!
- Eu vreau un Hawaiian Punch.

Vorbeşte moale şi şoptit ca Marilyn Monroe.
- Îmi pare rău. Nu avem Hawaiian Punch.
- Atunci o limonadă.
- Îmi pare rău. Nici limonadă nu avem.

Ţâţe.
- Apă.
- Foarte bine. Şi dumneavoastră, domnule?
- Aş vrea un pahar de Coca-Cola Classic.

Nu vorbeşte ca un negru. Nici ca un alb, dacă stau să mă gândesc. E-nun-ţă fiecare silabă de-ai zice că mă crede cretin sau surd sau aşa ceva.
- Pepsi e în regulă?

Sunt obligat să întreb de fiecare dată, ca să fiu sigur. Atunci tipul îmi aruncă o privire de parcă tocmai făcusem mişto de maică-sa.
- Nu! Nu, nu e în regulă, imbecilule! Şi nu mai trage tu concluzii! Adu-mi lapte şi gata!
- Foarte bine. Mulţumesc. Le aduc imediat.

Boul! Bine c-am întrebat.


Ray

Sunt oameni care lucrează acolo. Sunt şi unii care mănâncă acolo. Intru, cu intenţia să-mi cumpăr de mâncare şi să mănânc în public. O fată care e acolo la muncă îmi aruncă un zâmbet uriaş. Îi răspund la fel şi mă îndrept iute spre haleală. Asta o face să ţipe după mine. Nu apuc să ajung până la mese că aud:
- Domnule, staţi puţin! Câte?

Mă întorc spre fată.
- Nu înţeleg.
- Un grup de câte persoane?

Mă holbez la ea încercând să gândesc, scotocindu-mi prin minte. Grupuri. Câte.
- Câte persoane vor lua masa cu dumneavoastră?, întreabă ea tare şi rar, de parcă aş fi un bebeluş retardat.

Ridic patru degete.
- Fumători sau ne?, întreabă ea.

Mă gândesc bine înainte să răspund.
- Nu înţeleg.
- Domnule, vreţi să fumaţi sau preferaţi să nu aveţi în preajmă persoane care fumează?

Şi atunci îmi amintesc ce multe opţiuni ai aici. Îi împart pe meseni în fumători şi nefumători. Îmi place la nebunie treaba asta! Dar eu nu vreau decât să mănânc.
- Prefer să am în preajmă un tânăr negru, o fetiţă, o femeie în vârstă şi o fată frumoasă în scaun cu rotile.

Fata zâmbeşte.
- Aha! Am înţeles. Cred că ştiu la ce masă vă referiţi.

Îi vine să râdă, dar se abţine. Crede că eu nu-mi dau seama cât de amuzantă e situaţia.


Clientul

Tocmai când mă gândeam că mai ciudat de-atât n-are cum să fie, intră un străin între două vârste, durduliu şi cu mers de poponar. Tipul intră roşu la faţă şi făcând pe grozavul, încălţat cu şlapi şi şosete albe, şort kaki foarte scurt, tricou fără mâneci şi borsetă de denim. Plus o mustaţă mare şi neagră. Altfel arată ca orice arab măsliniu, doar că fără barbă şi fără cearşaf pe cap. Se aşază lângă bătrâna în tricou cu Sex Pistols.
- Fraţilor, n-am crezut c-o să trăiesc s-o văd şi p-asta, le spun băieţilor. Nu mai suntem masa cea mai şmecheră!

Băieţii râd. Sunt tare.

Mă gândesc că ăştia trebuie să fi venit în excursie de unde naiba sunt ţinuţi nebunii sau retardaţii sau mai ştiu eu ce. Rahat. Trebuie să existe vreo explicaţie pentru adunătura asta. Ce mai urmează? Un rabin? Un pitic? Un robot?

Băieţii şi cu mine continuăm să-i privim în timp ce ne terminăm porţiile de Rolling Rocks. Fetiţa aproape că-şi aprinde o ţigară, dar i-o ia baborniţa şi o fumează ea. Probabil că asta le-a amintit lui Josh şi lui Jeremy să-şi aprindă câte una, aşa că mă conformez şi eu.
- N-am văzut în viaţa mea atâtea freze naşpa la aceeaşi masă!, le spun băieţilor mei.

Iarăşi râsete. Ce-mi place!

Da' gagica ailaltă e supertare. Păcat că e în scaun cu rotile, fiindcă după cum arată sunt sigur că e bună de tot. Şi fetiţa o să fie probabil foarte mişto într-o bună zi. Pun pariu că şi baborniţa era mişto acum şaptezeci de ani.

Frate! Jur că târfa în scaun cu rotile se uită încoace. Mi-o mănâncă din priviri.

Sună telefonul lui Josh. Soneria e o melodie veche de-a lui Jay Z, aia în care reia pe bucăţi melodia din Annie. Trebuie să fie telefonul pe care-l aşteptam cu toţii de la furnizorul lui Josh, Jerome. Nevastă-mea ar trebui să se culce şi să culce şi copilul peste câteva ore, aşa că o să elibereze terenul ca să am unde petrece cu băieţii mei mai târziu. Cred c-o s-o invit pe chelneriţa aia cu care mi-am tras-o în liceu să vină cu noi.
- Pun pariu că tipii din gaşca aia ştiu să se distreze, le spun băieţilor mei.

Nu provoc mari râsete, dar sunt încă tare. Compensez râzând zgomotos de unul singur.

Atunci tipu' negru se întoarce brusc, aşa că ne cam oprim din râs şi întoarcem capetele ca să nu fim nepoliticoşi.


Aurora

Dacă aş avea ochi în loc de sfârcuri în clipa asta, aş pierde un concurs de privit. Dar cel puţin nu sunt singura la care se holbează prosteşte. Prietenii mei atrag şi ei o parte din priviri, şi ăsta e un motiv în plus să rămân prietenă cu ei.
- Oo! Hai să toastăm!, propun după ce chelneriţa îi aduce lui Ray paharul de Mountain Dew.

În ultima vreme a început să-mi placă să ţin toasturi, pentru că e una din chestiile-alea care te fac să te simţi adult fără să împrăştii boli.
- Mda, bine gândit, spune Luster. Pentru ce să toastăm, micuţă Ember?
- Pentru vagine.
- Îmi place. Pentru vagine, spune Luster.

Aşa că ridicăm cu toţii paharele şi spunem "pentru vagine", dar eu nu mă simt tocmai în largul meu.

Sunt la o vârstă incomodă, şi asta de nouăşpe ani. Şi e din ce în ce mai rău. De pildă, la petrecerile tatei, am o problemă când trebuie să vorbesc cu prietenii lui. Oficial, sunt destul de mare încât să se aştepte să port conversaţii cu ei, dar nu ştiu niciodată ce să spun şi de fiecare dată ajung să mă simt ridicol. Uneori mă gândesc că ar trebui să fiu ca soră-mea, care s-a făcut curvă, şi să mă mut în California. Atunci n-aş mai fi nevoită să trec prin chestii ca petrecerile tatei.

Cel puţin aici nu-mi fac griji c-aş putea fi ridicolă. Pot să spun orice-mi trece prin cap.
- Părul tău e superbestial, Opal, spun.

Şi-a făcut permanent de curând.
- Ştiu! Tocmai mi l-am făcut azi, răspunde ea.
- Mă gândeam să mă întorc la blond, dar negrul merge mai bine cu toată povestea cu satanismul, spun eu.

Aprobă din cap şi atât. Sunt acceptată în cercul ăsta şi chiar sunt fericită să fiu în preajma lor. Prietenii ăştia ai mei sunt pentru mine ca automatele de dulciuri din spitale.

Acum ceva vreme, când mama era pe moarte şi mergeam la spital cu taică-miu şi cu soră-mea curva, singurul prilej de plăcere sau de evadare erau automatele de dulciuri de la subsol. În rest, totul era bolnav sau sterilizat, bej şi oribil şi scăldat într-o lumină care nu punea nimic în valoare. Salvarea erau automatele din subsol, pline de pacheţele vesele şi colorate, care arătau exact ca în afara spitalului.

Acum că am crescut, dulciurile nici nu mi se mai par aşa de bune ca înainte, dar nu asta e ideea. Ideea e că pot să scot din mine metafore.

Deja nu mai am nici o îndoială că tipii ăia se holbează la noi. Ştiu genul ăsta din liceu şi, cu toate că par să aibă puţin peste douăzeci de ani, ca mentalitate n-au trecut de clasa a XII-a. Sunt ăia care se băgau în faţa tuturor la cantină, de parc-ar fi avut un drept divin să mănânce înaintea celor mai mărunţi. Sunt ăia care voiau neapărat să stea în primul rând în fotografia de an, ca să-i vadă toată lumea cum fac gesturi obscene spre aparat (mare şmecherie!). Sunt ăia care mergeau cu geamurile maşinii lăsate, ascultând rap, şi luau mereu aceeaşi poză, cu cotul stâng sprijinit de portieră şi mâna stângă aşezată şmecher peste gură, de parc-ar fi pozat pentru fotografia de absolvire. N-am vrut să am nimic de-a face cu ei atunci şi nu vreau să am de-a face cu ei nici acum. De-asta refuz să merg la facultate, ca să evit să fiu în preajma tinerilor.

Şi se uită la mine şi la prietenii mei şi râd.
- Continuă să se poarte la fel, spun eu. Mi se face greaţă.
- Azi n-am chef de râsetele lor. Dacă nu încetează, chiar mă iau de ei, spune Luster.
- Nu, Luster, te rog. Nu din nou.

Schimb subiectul.
- Ce-ai învăţat azi la şcoală, Ember? Şi să nu spui "nimic".
- Am chiulit azi.
- Aşa!, exclamă Ray. Mi s-a părut mie că te văd trecând cu bicicleta pe lângă solar, dar aveam un client şi n-am putut să te salut.

Observ că, încă înainte să termine de vorbit, Ray se uită în jur, căutându-şi adversarul.

Atunci masculii bine îmbrăcaţi, cu zâmbetele lor stil Jason Priestley şi bărbiţe à la Backstreet Boys, izbucnesc iarăşi într-o chicoteală îndreptată ostentativ către masa noastră, şi nu lui Luster îi sare ţandăra, ci lui Ember.
- Mai tăceţi dracu' din gură!, rage dintr-odată şi se urcă în picioare pe scaun, cu tacâmul îndreptat spre ei. Am cuţit şi vă tai de la gură pân' la pulă!

Cred că replica asta a cules-o de la cineva din publicul emisiunii lui Jenny Jones.
- Calmează-te, puştoaico, spune unul dintre ei. Cred că cineva a uitat să-şi ia calmantele!

Idioţii de prieteni ai lui râd şi atunci Luster se ridică brusc în picioare.
- Stai jos, te rog, copila mea turbată, spune Luster.

Ember se bosumflă şi se aşază fără tragere de inimă. Lasă jos cuţitul şi i-l iau, pentru orice eventualitate. Apoi îl ascultăm cu toţii pe Luster, purtătorul de cuvânt al grupului.

Clientul

Negru' ăla cu păru' umflat şi tembel se holbează la mine cu o privire dementă, probabil şucărit sau dracu' ştie. Mă hotărăsc să rămân calm pentru moment.
- Care-i problema, frate?, spun eu.
- Îmi cer scuze pentru exuberanţa prietenei mele. Trăieşte ca Punky Brewster, varianta de lux. A avut senzaţia că vă holbaţi la noi şi râdeaţi. Aşa e?
- Nu, frate. Râdeam de altceva. Nu te ambala.
- Ba o să mă ambalez. Mă minţi. Mă îngrijorează că poţi să minţi cu atâta uşurinţă. Mă îngrijorează şi că mă crezi atât de prost. Vrei să-mi spui, aşa, ca să-mi potolesc curiozitatea, de ce mă minţi în halul ăsta?
- Păi... fi'ncă pot, frăţie!

Băieţii mei râd. Sunt tare.
- Suntem cumva atât de groteşti încât să nu ţii cont câtuşi de puţin de sentimentele noastre? Asta îmi spui de fapt?
- Păi... nu ştiu ce zici tu acolo, frate. Hei, nu poţi să-l iei la mişto pe miştocar!

Ăsta e sloganul meu. Asta am scris şi în albumul clasei, lângă poză şi numărul de pe tricou.
- Hei, lasă-mă să-ţi fac cinste cu ceva de băut. Fără scandal, ce zici?

Încerc să fiu calm cu tipu' ăsta, da' cred că tocmai l-am şucărit şi mai tare. Se aşază lângă mine.
- Ah, ia un loc, nu vrei?, spun eu.
- Vreau să-mi spui exact de ce vă holbaţi şi râdeaţi de noi, spune el. Pe silabe.
- Frate, ia-o mai uşor, omule, spune Jeremy. N-am avut nici o intenţie...
- Nu te băga, Hilfiger. Stau de vorbă cu omul fără scandal.

Se pare că de mine vorbeşte. Aş vrea să calmez spiritele înainte să fiu nevoit să ajung la chestii nasoale.
- Frate...
- Crezi că, dacă începi cu "frate", asta atenuează ce spui? Ar trebui să-mi dau seama că eşti sincer fiindcă-ţi faci timp să-mi spui "frate"?
- Frăţioare...
- Mai taci! Am ajuns să mă aştept să se râdă de gaşca noastră bălţată. Ăsta e un dat, labagiu mare şi tare ce eşti! Dar aş vrea să-mi spui exact de ce râdeaţi. Poţi să-ţi exprimi gândurile sau sunt aşa de goale cum cred eu? E vreun pic de inteligenţă în sclipirea din ochii ăia? Limba aia a ta ştie cum s-o-ntoarcă? Poţi să lămureşti un om care le-a auzit pe toate şi le-a şi scris pe cartonaşe de zece pe cinşpe?

Ce mama dracu'? N-am nimic cu indivizii care-s altfel decât noi şi tot aşa, da' tipu' ăsta e dus rău. Îmi dă fiori reci. Tre' să se calmeze şi s-audă ce-am de spus.
- Omule, n-avem nimic cu voi, zic eu.
- N-aveţi nimic cu noi? N-aveţi nimic cu noi? Ce mai urmează? Fără supărare? Se mai întâmplă?
- Nu ştiu ce tot îndrugi acolo.
- Deci n-aveţi nimic cu noi? Alegeţi la nimereală nişte oameni şi le stricaţi seara?
- Nu, frăţie, da', cum zici şi tu, te-aştepţi să râdă lumea de voi. Numa' când vă vede omu' împreună. Treaba e că...

Până să-mi termin propoziţia, se-apucă să scotocească în buzunarul pantalonilor. Scoate nişte cartonaşe şi aruncă unul pe masă. Scrie N-ARE NICI O LOGICĂ.
- Exact. Mi-ai citit gândurile.
- Nu e nevoie să fii clarvăzător ca să prevezi ce-o să zică un umanoid.
- Aha! Acu' mă faci umanoid, fraiere?
- Da. Asta eşti, un umanoid! O figură drăguţă într-o mulţime urâtă. Eşti un copoi într-un magazin de gogoşi. Eşti programat de la început până la sfârşit. Poţi fi citit de la cap la coadă dintr-un foc.
- Du-te-n mă-ta!, spun eu, tocmai când el aruncă pe masă încă un cartonaş. Scrie DU-TE-N MĂ-TA.
- Ştiam că asta o să spui. Eşti o fiinţă umană supusă stereotipurilor. Asculţi muzică stereotipică.
- Bun! Spune-mi ce ascult, deşteptule.

Mă studiază înainte să răspundă.
- Asculţi Eminem.
- Mda. Şi ce? Toată lumea ascultă Eminem.
- Eu nu, şi nici prietenii mei de la masă. Dar n-o să mă opresc aici. Pot să-ţi înşir toată povestea vieţii.

N-am fost în viaţa mea într-o situaţie de genul ăsta. E ca dracu'. Nu ştiu ce altceva să fac decât să ascult.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer