Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La miliţie


Alexandru-Radu Săvulescu

26.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ştiu că aveţi un câine de vânătoare, v-aş putea ajuta să obţineţi un permis de portarmă", mi-a spus atunci căpitanul, încercând să mă prindă în plasă cu o "nadă".

Avusesem un şoc când primisem cartolina prin poştă. Era o "invitaţie" la Miliţia Municipiului Bucureşti, în ziua de, la ora de, la biroul numărul. Termenul era peste câteva zile, numai bun ca să mă facă să fierb în suc propriu o vreme. În tot acest timp, oricât de mult m-am frământat, n-am reuşit să-mi dau seama ce-ar putea avea miliţia cu mine.

Ştiam că nu făcusem nimic, dar involuntar îmi imaginam tot felul de scenarii, unul mai ameninţător ca celălalt - aş fi putut fi acuzat pe nedrept de furt, accident de maşină, posesie de valută sau cine ştie ce altceva. Astfel de înscenări erau obişnuite pe atunci. Mă şi vedeam arestat, lăsat într-o celulă insalubră cu nu ştiu ce brute sau perverşi care aveau să mă nenorocească înainte să pot scăpa de acolo.

Invitaţia sosise prin poştă, era o cartolină tipizată, imprimată pe carton alb, doar cu numele meu şi adresa completate de mână. La prima vedere, în afara titulaturii Ministerului de Interne, Direcţia Generală de Miliţie, ea nu conţinea nimic ameninţător, doar undeva în josul textului ceva voalat - prezenţa obligatorie. Altfel spus, dacă nu mă duceam de bunăvoie, m-ar fi adus ei cu forţa.

În clădirea miliţiei, în drum spre etajul unde trebuia să ajung, era plin de figuri stranii, unii aşteptând pe culoare, alţii intrând şi ieşind din diverse birouri. M-a frapat o ţigancă, îmbrăcată în rochii înfoiate, puternic colorate - cel mai probabil o florăreasă - care îi săruta mâna unui miliţian în timp ce-i strecura ceva în buzunar: "Sărut-mâna, boierule!"

Ajuns în dreptul unei uşi deasupra căreia era scris Biroul arme, muniţii, explozivi şi narcotice, m-am oprit. Aici era.

Căpitanul care m-a primit era îmbrăcat în uniformă.
Singura dată când mai avusesem de-a face cu un miliţian în uniformă fusese când, nu cu multă vreme în urmă, sectoristul nostru, pe care nu-l cunoşteam, încercase să intre în casă prin spate. Când deschisese uşa de la sufragerie, Spot, fără nici un avertisment, fără să latre, fără să-i dea nici o şansă, sărise la el, muşcându-i servieta de piele pe care o ţinea chiar sub braţul pe care-l strecurase prin uşa întredeschisă. A închis repede uşa la loc, şi a început să strige: "E cineva acasă? Ţineţi câinele!" Abia atunci s-a pus Spot pe lătrat, iar eu m-am dus să văd cine este. Nu mai ştiu ce dorea sectoristul, dar i-am atras atenţia că pentru siguranţa lui, data viitoare să sune în faţă, să nu mai încerce să intre prin spate, mai ales fără să bată la uşă. "Să puneţi un semn Câine rău, ca să ştie lumea să se ferească, altfel o să vă dau o amendă!", m-a avertizat el, negru de supărare. "Da, o să punem." E ciudat, dar setter-ul meu irlandez, altfel un câine extrem de prietenos cu oricine, nu suferea uniformele. Uniformele erau duşmanul lui personal. E drept, nici eu nu le prea sufeream, mai ales după ce simţisem în timpul stagiului militar, pe propria mea piele, ce însemna cu adevărat armata RSR - minciună, corupţie, incompetenţă şi abuzuri câte nu văzusem vreodată în viaţa civilă, deşi nu lipseau nici acolo.
"Cred că vă mai amintiţi de mine, m-aţi văzut la poligon", mi-a spus căpitanul de miliţie. Nu nu-mi aminteam de el. "E drept, acolo vin rar, şi numai în civil", mi-a explicat el.

A început apoi o lungă digresiune, despre cum am primit eu laude de la colegii mei de tir, cum a decis el că poate avea încredere deplină în mine, etc. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă. În fine, după multe învăluiri, a început să strângă laţul. "Ştiu că acum aţi dat din nou examen la facultate, şi că de data aceasta aţi intrat. Felicitări!" "Mulţumesc." "Între colegii dumneavoastră există mulţi străini." "Într-adevăr, sud-americani, africani, arabi." "Avem informaţii că unii dintre ei ar putea avea activităţi neconforme cu politicile statului nostru. Probabil că dumneavoastră nu ştiţi despre ele, dar asta nu înseamnă că ele nu există." "Ce fel de activităţi?" "Aţi văzut, spre exemplu, vreodată pe cineva fumând substanţe interzise?" "Vă referiţi la droguri? Nu, n-am văzut. Dar cum ar putea fuma cineva droguri în pauzele dintre cursuri, pe culoarele facultăţii?" "Da, droguri, nu neapărat în facultate, cred că dumneavoastră mai ieşiţi cu colegii la un film, la o bere. Puteţi afla nu numai dacă se fumează, ci şi dacă se vând droguri." "Nu, eu nu prea ies la bere, şi mai ales nu cu colegii străini."

Căpitanul începuse să-şi piardă răbdarea cu mine, aşa încât a devenit mai dur: "Ştiţi că legile Republicii Socialiste România vă obligă să ne aduceţi la cunoştinţă orice se petrece ilegal?" "Sigur că ştiu, şi voi anunţa dacă văd ceva ilegal." "Ne-aţi fi de mare ajutor dacă aţi vrea să ne daţi o declaraţie scrisă." "Numai dacă este absolut necesar." "Da, este." "Şi despre ce să fie declaraţia?" "Despre orice." "Cum adică despre orice?" "Aveţi aici o foaie de hârtie şi un pix. Puteţi să începeţi aşa: Îi cunosc pe următorii sportivi..." "E nevoie să dau o declaraţie scrisă pentru asta?" "Da, v-am spus, aşa se procedează. Începeţi cum v-am spus: Îi cunosc pe următorii sportivi..."

Am scris două sau trei fraze după dictare, înşirându-i pe colegii mei de club, pe care căpitanul i-a numit pe rând. "Asta e tot?", l-am întrebat eu, mirat că nu mă pune să scriu nimic despre colegii de facultate, cei care păreau să-l intereseze cu adevărat. "Deocamdată da. Semnaţi acum, dar nu cu numele dumneavoastră. Trebuie să vă alegeţi un nume conspirativ. Ştiţi, ca în romanele poliţiste." "Aş dori să semnez cu numele meu, nu-mi prea plac romanele poliţiste." "Păi atunci n-o să-i spunem nume conspirativ, dar tot trebuie să fie altul decât numele dumneavoastră. Ce părere aveţi de Mircea? Sau Mihai?"

Nu-mi mai amintesc ce nume mi-a sugerat. Am semnat, şi l-am întrebat: "Acum pot să plec?" "Sigur. Să nu uitaţi să mă anunţaţi dacă vedeţi ceva anormal. Şi dacă vă răzgândiţi în privinţa permisului de portarmă, ştiţi unde mă găsiţi."

După o vreme ne-am revăzut într-un magazin. Căpitanul era de această dată în civil, dar l-am recunoscut fără niciun efort. Probabil că pe faţa mea a apărut un rictus involuntar, pentru că şi el s-a strâmbat când m-a văzut.

Am ştiut atunci că nu mă va mai căuta niciodată.

(Bucureşti, septembrie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer