Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice


Søren Kierkegaard, traducere de Adrian Arsinevici

27.09.2017
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017

traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.


[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.
[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.
[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.
[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.
[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.
[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.
[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".
[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • O carte de inalta tinuta.
    Horia Ioan Bucsa, 09.10.2017, 23:01

    Søren Kierkegaard
    EPILOGUL NESTIINTIFIC DEFINITIV LA FARAMELE FILOZOFICE, traducere din limba daneza a lui Adrian Arsinevici, este o carte cu o tinuta grafica de exceptie , o carte in care stradania traducatorului de a gasi cea mai buna modalitate de transpunere in limba romana a gandirii filozofice a lui Søren Kierkegaard este un succes incontestabil.

  • Epilog neştiinţific
    Adrian Arsinevici, 28.09.2017, 15:43

    Mulţumesc LiterNet şi autorului pentru menţionare.

    Adrian A.

Spacer Spacer