Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la Bucureşti pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sci-fi JSF. A fost recompensat la scurtă vreme cu Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care a primit Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeaşi editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost redactor-şef al revistei Nautilus. A semnat cu pseudonimul Sebastian A. Corn următoarele volume: 2484-Quirinal-Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium Books, 2012)

"Era o zi atât de frumoasă, încât, şi necredincios să fi fost, şi tot te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulţumi pentru asemenea splendoare."

Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care şi una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales "pe calea blestemului" şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei moderne, Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire, provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.


Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru că-i plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din spatele farmaciei şi a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un iaz răcoros, aşa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră şi alţii, atraşi de apa rece a pârâiaşelor izvorâte din iaz - Khalil, de pildă, îşi făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii şi pepenii pe care-i creştea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil îşi clădise o casă Ibrahim, cârcotaşul trecut la islam, care era giuvaiergiu. Şi el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi datora bunicului lui Sahib, care curăţase iazul, îi întărise malurile şi sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura şi el, Ibrahim. Avea mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete şi hârâituri. Cu puţin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de săgeată, căci Ibrahim era priceput şi la d-astea.

După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toţi îl invidiau pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica susurul pârâiaşelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de bolnavi, căci lumina era blândă şi-ţi îngăduia să ghiceşti fără greş semnele înscrise în Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci, tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut şi iscoditor.

După-amiaza despre care vorbim a început aşa: primul bolnav pe care l-a văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu pieptul şi slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse şi scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră şi-l mai învăţă să mănânce ficat proaspăt şi să ia picături dintr-un decoct de spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenţi, căci boala lui (era lucru sigur) se chema balasa, în poemul din Benares, şi ftisis, în cărţile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.

După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un ochi. Avea cataractă. Sahib îl aşeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de Carmel, îi dădu praf de cânepă şi-i puse în ochi picături de kool, după care-l rugă pe Jalal să-l ţină de cap. Îi spuse vrute şi nevrute, îl întrebă cum merge sticla de Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înţepă ochiul cu un scalpel îngust, pe nume vaktra, în locul în care irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se scurse o apă limpede, semn că Sahib înţepase unde trebuie. Stropi ochiul cu lapte fiert şi răcit şi-l puse pe negustor să-şi strângă nara din dreptul ochiului sănătos şi să-şi sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de ape, prinse a ieşi pe lângă vaktra.
- Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
- Parc-aş ghici o lumină...
- Tuşeşte!

Negustorul tuşi, iar pietricica ţâşni din ochi ca un sâmbure de vişină.
- Văd, o, Sahib! Zău că văd!
- Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în faţa ochiului. Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu ele, iar negustorul îi zise: "Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib", ceea ce era adevărat, aşa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.

Îi puse un bandaj cu gălbenele şi cu frunze de cânepă spălate în trei ape şi-l trimise să se întindă în altă odăiţă, cea în care stăteau cei cu operaţii simple, poruncindu-i să nu tuşească şi să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi într-o oliţă cu ulei, pe care s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.

Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase băşica-udului. Sahib luă un tubuşor dintr-o răşină moale, pe nume shellac, îl cufundă în ulei de măsline şi i-l vârî pe uretră, numai că tubuşorul înţepeni la jumătatea penisului, nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase şi-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate şi-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă şi-i turnă şi o pulbere, tot de cânepă, prin tubuşorul vârât în uretră.
- Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
- Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde s-o pitească noaptea?
- Ai unde s-o piteşti noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
- N-am, zise sărăcanul, cam trist.
- Cum n-ai? Orice femeie s-ar da în vânt după aşa ceva.
- A mea nu. I-au băgat creştinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
- Creştinii de care vorbeşti nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.

Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
-Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă n-au voie să vadă muieri.
- Ba văd, da-n ascuns, când se duc în satul creştinilor, de partea cealaltă a muntelui.

Tot vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace şi-ncolo, ba chiar îl încercă şi cu unghia, şi, când văzu că sărăcanul nu mai clipeşte, luă vridhipatra sastra, scalpelul cel subţire, ridică ştremeleagul şi i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înţepenise shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuţă de ishil, din cele ce se fac scobitori, şi gata, găsi tubuşorul de shellac. Simţi mai sus de tubuşor, spre băşică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra - fruuf - şi zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de shellac mai adânc, trecând de locul pe care-l chiuretase. Tubul ajunse în băşica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.

Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă nu-şi trânteşte femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopţi: după operaţie trebuia să-şi desfunde nevasta cu vârf şi, mai ales, îndesat, dacă voia să nu-i apară boala din nou.

Isprăvi cu el şi-l aşeză lângă negustor. Cât timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi puse mâna pe frunte şi văzu că fierbinţeala îi trecuse. Îşi dădu seama că e prea tăcut, ceea ce nu-i stătea în obicei, aşa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra piciorului Zamirei, ieşit de sub pătură. Era subţire, lung, şi avea degete fine... Sahib îşi drese glasul şi o întrebă dacă-i era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuşi ar fi fost o păpuşă, pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineaţă însorită de toamnă, se trezi el că-şi zice, uluit de el însuşi, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din faţă: muşca dintr-o piersică şi privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuţi şi plini de riduri, cu părul cărunt şi ochi lăcrimoşi, mestecând în gol.

Plecă de la Zamira şi se întoarse la sărăcan, făcându-şi de lucru cu el, deşi nu era nevoie. Peste acoperişuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de după-amiază. Apoi se porni un vânt rece şi cerul se acoperi. Sahib se duse în farmacie, numără săculeţii cu prafuri şi pulberi, puse uleiurile în ordine, văzu de unsori, de florile şi frunzele uscate, după care ieşi în grădină. Se uită la lipitori - frigul le amorţise.
- Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul pe-aici?

Fetiţa, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar nu se putu abţină să nu zică: "Posibil." Zamira îşi mişcă picioarele şi tuşi, iar Sahib se gândi că poate într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi şi uscate cu ea. Iar Simha:
- Djinnul n-a mai venit, dar Zamira l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn şi el.

Sahib râse cam strâmb şi o întrebă pe ebionită:
- L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
- Era într-un târg, cu un prieten, treceau pe lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică ebionită, căci era plină de cruci şi avea ziduri negre şi dantelărie din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcaţi gros, iar lumea era stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei uşoare. Tovarăşul lui Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, ştii cum e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? - aşa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
- Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib, întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
- Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah şi seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez - şi-n Shibam îi visam.

Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu altcineva - ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alţii. Uimit, tabibul intră în odaie şi-o descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălţime, că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră neagră şi că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
- Bine, îi zise Sahib, luându-i pulsul. Acum odihneşte-te. Vreau să bei multă apă.
- Poţi să-mi dai tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
- Jalal, strigă Sahib, adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.

Şi se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu nevastă-sa, dar nu foarte tare. Deodată Sahib simţi că cineva îl urmărea cu privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul - se uita la el de pe terasa de sus a qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse şi-i făcu semn cu mâna.

Malik îi făcu semn înapoi. Un arc şi-o săgeată dac-aş avea... se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
- N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
- Şi dacă vine djinnul? Ai văzut că n-am minţit, ţi-a zis şi Zamira de el.
- Ai o minte bogată, isteaţo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc uşor şi-şi închipuie întâmplări nemaivăzute.
- Doar nu vrei să spui că eu şi Zamira nu l-am văzut?
- Hai, las-o baltă... Tu l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbinţeală şi a primit binj-datturah - uite de ce l-a visat.

De pe uliţă se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
- E Asim, îi sticliră ei ochii. M-aş duce cu el la joacă, la casa părăsită.
- Iar te joci cu Asim? sări Bilha de-un cot.

Simha strânse din dinţi, se codi niţeluş, dar în fine zise ce avea de zis:
- Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
- Te cred şi eu! Cum să te plictiseşti cu unul cu care te cerţi mereu?
- Ba nu ne certăm mereu.
- De-aia spuneai ieri că nu vrei să-l mai vezi în ochi?
- Uite că m-am răzgândit.

Iar Sahib:
- Du-te, dar vezi ce vorbeşti. Uită de djinn şi de prietenii lui, bine?

Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din faţă, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha nu-i cu ochii pe el, după care se repezi în odăiţa în care scria, trase scara ce ducea pe acoperiş şi se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar se prefăcu a nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei, căutând-o pe Simha din ochi.

Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în hosh-ul de peste uliţa ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul - un hosh de care n-avea nimeni grijă, plin de buruieni şi arbuşti de arak, crescuţi anapoda. Simha râdea şi chiuia cu Asim şi cu alţi băieţi, însă ei, cine ştie de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau printre bălării, chicoteau şi-o chemau, ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă de-a v-aţi ascunselea, se gândi Sahib, numai că-i văzu pe băieţi cum îşi dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al hosh-ului se furişară înapoi, lăsând-o singură. "Asim, Mundir, unde v-aţi ascuns?" îi strigă ea, dar băieţii se strecurară spre casa părăsită, fără a-i da niciun semn.
- Unde sunteţi? strigă Simha mai tare.

Niciun răspuns. De ce au chemat-o, dacă nu se joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase locului: privea în jur, sperând că băieţii vor ieşi la iveală. Apoi, însă, pricepu că fugiseră de ea şi încremeni cu privirea în pământ, cu braţele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce s-o strige, numai c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.

Coborî în odaie, puse scara la loc. Parcă-l apucase ceva de gât şi nu-i mai dădea drumul. Şi-au bătut joc de ea, îşi spuse, şi mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi val-vârtej, dar în uşă dădu peste Bilha, aşa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl întrebă unde a fost, iar el o minţi - cică aruncase un ochi peste sulurile pe care scria.
- Ce-i cu tine? îl simţi Bilha.
- Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.

Cum s-o cresc ca să nu mai păţească aşa? Oare-ar fi bine s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinţi. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, aşa că se grăbi să-i presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl apuca durerea pe unul, cum îi lua şi pe cei din jur.
- E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după dhuhr, să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu te screme, nu tuşi şi nu strănuta. Îţi scot ochiul cu mâna mea dacă-mi strici operaţia.
- Nu râde de mine, preacinstite!
- Nu râd deloc. Hai că ţi-l dau pe Naghib să te însoţească. Ne vedem mâine, după dhuhr.

Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila lui o luase razna şi dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau şalele de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse în pat şi-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să mişte degetele, îl crăcănă - n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniţi din alte părţi. Habar n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să şi-l amintească cu toate cele.

Îi dădu prafuri pentru durere şi-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.

Apoi scoase sulul pe care trecea plăţile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci n-avea mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat - el plătise douăzeci de dirhami pentru operaţia de cataractă, şi avea să-i mai trimită şi laptele de la două oi preţ de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se uşureze, n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami şi-i rămăsese dator, dar făgăduise c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de saa de ulei de susan.

La sfârşit o trecu pe Zamira - în dreptul ei trase o linie.

Cum venea vorba de bani, cum apărea şi Bilha. Se uită pe plăţi şi strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra făcuseră ei cheltuieli, unde mai pui că, de-acum, trebuiau să-i facă şi porţie de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult şi-aveau să cheltuiască şi mai mult în zilele ce urmau.
- Bine măcar că rămânem în câştig, zise ea după ce termină de citit.
- Ştii cum se spune, zise Sahib. Zece nu-ţi dau nimic, dar vine al unsprezecelea şi dă pentru toţi.

Ce-ar fi să facem şi-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar tabibii să nu mai fie plătiţi de bolnavi, ci de întreg oraşul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea...
- Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
- Nu ştiu să-l scap de boală, aşa că nu-mi datorează nimic.
- Te-ai pus rău, însă, cu tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie şi numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească. L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
- N-am apucat.
- Mda... Şi el n-a zis nimic? I se pare firesc să-l îngrijeşti fără plată?
- Ştii că Mahomed nu e avut.
- Ei, nu e avut... În sfârşit, nu ţin morţiş să-ţi dea bani. La câţi ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce i-a tocat pe ai noştri.
- El... cum să spun... Cu mine se poartă drept.
- S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol...
- Şi să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
- Câţi prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case şi grădini, găsim oriunde... De ce nu vrei să vezi câţi de-ai noştri pleacă din oraş?

Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab după Simha şi ieşi în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică, Khalil râdea cu nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.

Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii într-o dimineaţă şi să găsească uşa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca şi cum am fi morţi. Deîndată ce-şi spuse asta, în minte îi apăru vedenia ce-l îngrozea: Simha bolnavă, şi el privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simţi că-l ia cu leşin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?

Se urcă pe casă, păşind cu grijă, să nu-l audă Bilha. Se uită de jur-împrejur, dădu s-o strige pe fiică-sa, dar se răzgândi, simţindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din uşa atelierului. Îl privi şi el, dându-i bineţe, dar Ibrahim pufni şi se întoarse pe călcâie. Ibrahim era neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deşi o tuse cumplită îl chinuia de luni de zile.

Unde e Simha? se întrebă iarăşi Sahib, privind peste hosh-uri. Se uită spre casa părăsită - nici fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.

Coborî. O vreme stătu nemişcat, trăgând cu urechea la Bilha - vorbea cu Naghib şi cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toţi trei. Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, îşi zise Sahib, prosteşte, şi se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era mai bine. De astă dată nu-i mai trecu prin minte să-i vorbească dacă rămân singuri.

Ieşi. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă cu ei - nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu Simha.
- A plecat cam demult după ea.

Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără ("Fata asta a noastră şi-a luat-o în cap!"), iar Jalal plecă după ele să vadă ce şi cum.

Sahib rămase în grădină. Unde naiba s-a dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, îşi făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului şi se aşeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniştească, după cum îl învăţase maestrul Yogendra, dar nu reuşi. Soarele se apropia de asfinţit.
- Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.

Nu era a bună când zicea "Barzillai". Sahib intră în casă şi răsuflă uşurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos şi se smiorcăia.
- Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Şi nici a lui tati!
- Ce s-a întâmplat? făcu Sahib.

Slavă Domnului, slavă Domnului, îşi tot spunea, slavă Domnului!
- A bătut-o Asim, zise Rabab.
- Ţi-am spus, Barzillai, ţi-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Aşa a fost şi-n Babilon, şi-n Misr, şi la Ierusalim: mai întâi cei puternici i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici i-au omorât pe cei slabi.
- Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
- Şi nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
- De ce v-aţi bătut? o întrebă Sahib.
- Nu-i treaba voastră. Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetiţa, văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
- Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu spală-te, îi zise Simhei.