Vindecătorul

În peştera de la Altamira numai imaginile vorbesc. Dar oricît le-am privi şi le-am cerceta, nu vom putea afla niciodată dacă primii oameni care le-au pictat îşi vorbeau, cum sunau cuvintele lor şi, mai ales, în ce fel a apărut însăşi esenţa omului, adică limbajul.

Acolo unde ştiinţa s-a dat de multă vreme bătută, în locul istoriei încă nenăscute, numai literatura, adică tocmai arta limbajului, mai poate imagina un răspuns. Povestea inventării limbajului nu poate fi decît inventată. Dar ce autor s-ar mai încumeta astăzi, în vremuri de literatură imediată şi de "autoficţiuni" subţiratice, la un asemenea proiect? Obişnuit cu survolarea de la mare distanţă a epocilor şi cu temeritatea ipotezelor absolute, Sebastian A. Corn povesteşte istoria apariţia limbajului omenesc creînd o ficţiune cu multe mistere: de ce tocmai un mut îi învaţă pe oameni să vorbească? De ce acest mut care răspîndeşte darul vorbirii este tocmai un Ucigaş trimis de un Vindecător? Ce relaţie abisală,de negîndit,există între cuvinte, tămăduire şi moarte?

Vindecătorul este un fantasy metafizic care va face dată, şi care impune definitiv un autor ajuns la deplina maturitate artistică.


Sebastian A. Corn este pseudonimul literar al lui Florin Chirculescu. Născut în 1960, la Bucureşti, a publicat primele texte în 1993, într-o revistă de sci-fi care a suscitat pasiuni şi controverse în anii '90: JSF. La scurt timp după debut, a primit numeroase premii şi menţiuni literare (aproape 40), dintre care cele mai importante au fost Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, şi Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu bisturiul tăişului tău, scrise Josephine.

A publicat nuvele, novellas şi povestiri în revistele JSF, Anticipaţia şi Nautilus. A fost redactor-şef al revistei Nautilus şi al unei pagini săptămânale de sci-fi în Curierul Naţional în 1995. A publicat cinci romane sub pseudonimul Sebastian A. Corn şi alte trei sub alte nume. Pentru ultimul dintre romanele sale, Imperiul Marelui Graal, i s-a decernat premiul Vladimir Colin, în 2006.

În viaţa de zi cu zi, este chirurg toracic. Este pasionat de călătoriile pe munte. În afara scrierilor literare, a publicat articole de medicină socială în revista Tinerama.

În ciuda cîtorva tentative de evadare, imaginea scriitorului Sebastian A. Corn a rămas, pînă de curînd, cea a unui remarcabil autor S.F. - un original post-cyberpunk, cu deschidere către experimentul mitologic şi metaficţional. Însă prin acest roman cu titlu şamanic el face pasul decisiv către mainstream. Întorcînd pe dos formula SF-istică, fantezia experimentală a lui Corn pune în mişcare povestea captivantă a unui erou preistoric, scrisă la persoana întîi pentru viitor. Aventurile şi căutările epopeice ale unei lumi încă sălbatice se îmbină, subtil, cu aventura naşterii şi dezvoltării limbajului-care-modifică-lumea. Mai precis, cu trecerea acestuia din planul gîndirii magice în cel dezvrăjit al scrierii. Scris cu o simplitate adecvată subiectului şi cu subtexte de virtuoz, romanul este spectaculos, o adevărată revelaţie. O poveste cum aţi fi vrut demult să citiţi şi un virtual titlu de vîrf în proza acestui an. (Paul Cernat)

Ajunsesem pe un tărâm cum nu se poate mai ciudat: ziua era la fel de lungă ca noaptea iar de plouat, ploua în fiecare zi, de ziceai că Tatăl dorea să ne spele de pe pământ cu tot cu copaci, cu dobitoace şi cu frunzele alea uriaşe şi băloase care creşteau prin băltoace. Pădurea se îndesise într-atât, încât abia dacă reuşeam să-l urmăm pe cel ce deschidea drumul - de cum făcea doi-trei paşi, crengile şi florile grele se coborau îndărătul său până deasupra potecii, de trebuia să ne croim şi noi drum, cu suliţa şi cu piatra de mână.

Într-una din zile, pe când treceam peste un fir de apă şi puteam să vedem mai departe de jur-împrejur, zărirăm pe malul din faţă o nemaipomenită foială. Frunzele grele ale tufelor se cutremurau, copacii păreau şi ei că tresar, iar din pământ să ridicau fuioare de colb. Apoi, totul încetă, la fel de iute precum apăruse.

După ce am trecut râul, am simţit din nou foiala aceea grăbită care încetă ca la un semn, fără să lase urme. Am luat-o pe potecă şi, după câţiva paşi, am dat iarăşi peste un cap de liliac atârnat de o creangă. Încă se bălăngănea într-o parte şi în alta, de parcă abia fusese legat, iar sângele proaspăt i se scurgea din gât în mijlocul potecii.

Ne dădeam seama că suntem iscodiţi. Auzeam plescăituri şi păcănituri amestecate cu triluri scurte şi cu pocnete, de parcă cineva ar fi azvârlit o burtă de apă peste un foc cu vâlvătăi prea mari. Numai că, simţirăm cu toţii, alături de acele zgomote se ridicau şi cuvinte spuse în minte pe jumătate, cuvinte multe-multe care se ridicau din toate părţile.

Ne-am aşezat astfel încât Runa şi Unu să se afle în mijlocul nostru şi, tiptil, am prins să ne strecurăm printre frunzele grele şi copacii groşi. Deodată, dădurăm peste o potecă îngustă care se afunda în desiş. Runa, care ştia cel mai bine să vadă urmele, ne făcu semn să aşteptăm.
- Sunt tot copii, pufni ea, neîncrezătoare, privind la crengile din jur. Numai copii.

Ne uitarăm şi noi, cu luare aminte - crengile şi frunzele erau rupte doar până în dreptul pieptului nostru. Mai merserăm ce mai merserăm până ce ieşirăm într-un luminiş, unde dădurăm peste nenumărate urme de paşi. Şi acestea păreau să fie ale unor copii dar, chiar atunci se porni ploaia care scălda pădurea zi de zi, iar urmele se luară cât ai bate din palme.

Ne-am adăpostit sub un copac cu frunze largi înainte ca apa să ne ude până la piele. La picioarele noastre, am zărit doi brotăcei de un roşu strălucitor, care-ţi lua ochii, şi a trebuit să-l ţinem locului pe Unu care se zvârcolea, dorind să-i înhaţe. După ce ploaia se opri, simţirăm o mişcare care ne învăluia alene, dindărătul tufelor din jur. Apoi, auzirăm iarăşi acele plescăituri, din ce în ce mai apropiate, dar nu puteam să zărim nimic, căci din pământ începuseră să se ridice aburii groşi de după ploaie.

Nu trecu mult şi, deodată, îi văzurăm. Erau peste tot, îndărătul fiecărei tufe, ascunşi pe jumătate de trunchiurile de copac, ba vreo doi-trei se aflau chiar lângă noi, printre nişte lăstari încărcaţi de flori. Nu erau mai înalţi decât nişte băieţei, dar feţele şi felul în care se mişcau ne arătară că erau oameni în toată firea. Zâmbeau cu toţii. Cel mai înzorzonat dintre ei veni agale în mijlocul luminişului şi se înclină în faţa noastră.
- Om alb de la Miazănoapte? Fiul Tatălui?
- Nu sunt fiul Tatălui, dar vorbesc pentru el, am răspuns.
- Dacă vorbeşti pentru el, înseamnă că o să înceapă Gerul cel Greu, spuse el, râzând. Haideţi cu noi. Aţi văzut ce ploaie rece? - se zgribuli el, iar toţi ai lui se zgribuliră şi ei, pe dată. Apoi izbucniră în râs şi câţiva se apropiară de noi. Ne atinseră, ne mirosiră, traseră de blănurile noastre, iar femeile chicotiră cu mâna la gură când trecură prin faţa noastră, a oamenilor. Când dădură cu ochii de Unu, se repeziră care mai de care să-l legene şi să-l strângă în braţe. Unu se revoltă şi-şi dădu drumul pe pieptul unuia dintre ei, ceea ce îi făcu să chiuie de bucurie. Se uitară la suliţele noastre iar câţiva, mai curajoşi, ni le traseră din mâini şi începură să se joace cu ele.

Se vedea că erau obişnuiţi cu armele, numai că ale noastre erau prea grele pentru ei. Se mirară de arcul Runei şi o puseră să-l mânuiască. Amuţiră cu toţii la vederea săgeţii care despică una dintre frânghiile acelea din lemn ce cobora din copaci, răsucită şi subţire.

Apoi, izbucniră în râs şi ne făcură semn să-i urmăm.

Casele lor erau o adunătură de frunze mari, împletite ala-n dala cu crengi şi proptite într-o rână de copacii unui luminiş. N-am văzut nici o vatră acolo, în satul lor. Ne arătară un loc, precum o lespede din pământ, unde ne făcură semn să ne aşezăm, după care se prinseră într-un fel de joc. Unii îngânau un tril neîntrerupt care nu avea decât să se grăbească sau să lâncezească de-a lungul întregului joc, în timp ce alţii închipuiau nişte oameni prinşi într-o poveste.

Oamenii aceştia din urmă erau acoperiţi cu colb de piatră albă, din cap până în picioare. Jocul începea aşa: unul dintre oamenii mânjiţi în alb îşi lua rămas bun de la un altul asemenea lui şi pleca departe-departe. Cât timp au s-au jucat ei de-a plecarea asta, cei ce îngânau trilul erau trişti şi mai-mai că plângeau.

Apoi, cel care plecase departe-departe se întâlni cu un alt om - între cei doi se porni o ciripeală ascuţită după care, îşi dădură mâna. Cel de-al doilea om îi aduse primului o grăsană, mânjită tot în alb, iar omul şi femeia făcură aşa, în joacă, ceea ce face un om cu o femeie. Apoi, omul plecat la drum lăsă femeia şi porni mai departe. Un altul se apropie de el, la fel de mânjit în alb. Se prefăcură că se pun pe un bulumac şi că trec o apă care curge, apoi întâlniră numai femei date cu alb, iar noul venit se împreună cu una dintre ele.
- Tată din Cer, izbucni Enkim, cu ochii holbaţi. De-a ce se joacă mărunţeii ăştia, măi Krog?

N-am răspuns. Eram numai ochi şi urechi. Între timp, unii îl târâseră cu forţa pe primul om plecat la drum şi-l vârâseră într-o groapă; acolo, îl legară de mâini şi de picioare, chircindu-l în jurul unui trunchi de copac... M-am zgâit la mărunţeii aceia, din ce în ce mai uluit, dar pe ei îi apucă un râs într-atât de zgomotos, încât se cutremurară frunzele din jur. Apoi, celălalt om veni la groapă împreună cu femeia cu care se împreunase şi-l scoaseră dinăuntru pe cel ce fusese legat de mâini şi de picioare.

Am dat să le zic ceva, pricepând de acum, fără nici o îndoială, că se jucau de-a călătoria noastră, dar pe ei îi apucă râsul şi mai abitir.

Ce să fac? Zâmbii spre cel mai înzorzonat dintre ei, iar el izbucni într-un hohot năprasnic şi îl puse din nou pe cel ce se juca de-a Enkim să se împreuneze cu cea care se juca de-a Runa. Chestia asta îi făcu pe toţi, femei şi oameni deopotrivă, să râdă de se clătinau copacii.

S-au jucat şi de-a Unu, şi de-a trecerea prin inima nisipului şi, tot aşa, până ce au ajuns să se joace despre cum ne-am întâlnit cu ei. În clipa aceea, jocul se opri, dar cei ce îngânau trilul îşi continuară tânguiala, privind la noi, întrebători cumva. Înzorzonatul (aveam să aflu că-l cheamă N'jamo şi că era Vindecătorul lor) se uita la mine, la fel de întrebător, în timp ce oamenii mânjiţi cu alb se apropiaseră de noi şi ne iscodeau, îndemnându-ne parcă să le zicem ceva.

Iar eu:
- Jocul vostru nu merge şi mai departe?

Izbucniră cu toţii în râs şi se plesniră cu palmele pe coapse, privind de la unii la alţii, iar N'jamo nu se mai abţinu şi mă luă în braţe, pupându-mă fericit, după care îi îndemnă pe cei ce jucau să-i dea drumul mai departe.

Cei trei bărbaţi mânjiţi cu alb, femeia şi copilul, porniră din nou la drum. Merseră ce merseră, şi tot merseră, ţinând mâna streaşină la ochi, de parcă ar fi căutat ceva în depărtări. Începură să se zgribulească, din ce în ce mai tare, ca scuturaţi de friguri, după care se urcară în nişte luntre, ajungând iarăşi pe pământ tare. Acolo se petrecu ceva care semăna a luptă de sânge în care mulţi-mulţi oameni fură daţi Umbrei.

Jocul se opri brusc şi nu înţeleserăm decât că toţi cei plecaţi la drum scăpaseră vii, dar că se tânguiau de mama focului.

Iar N'jamo:
- Ia zi, am minţit cu ceva? - întrebă el, privind către mine.
- Enkim şi Runa nu sunt chiar atât de nesăţioşi, am râs eu. Şi nici n-am trecut peste atâtea ape. Iar eu n-am omorât chiar atât de mulţi oameni.
- Da' ce? Parcă eu sunt sigur că la sfârşit n-o să scăpaţi decât cu plânsetul?

Făcu un semn şi ai lui ne împărţiră din bucatele lor. Ouă crude, un fel de praf de carne şi tot soiul de fructe. Apoi, îi luară pe Runa şi pe Unu şi-i duseră într-o casă, iar pe Enkim şi pe Logon într-o alta. N'jamo mă bătu pe umăr de parcă ne ştiam dintotdeauna şi îmi făcu semn să mergem în pădure.

Ajunserăm într-o poiană plină cu ţânţari, dar Vindecătorul luă două mâini de praf puturos dintr-o groapă şi mă îndemnă să-mi dau pe trup. La fel făcu şi el. Apoi mă întrebă fără ocolişuri:
- Şi acum, eu ce să fac, măi Krog? Eu ştiu tot ce va fi, dar habar n-am ce trebuie să fac eu.

Îmi zâmbea cald şi scoase din taşca de la brâu o frunză pe care o mesteca, cu mintea aiurea.
- De câtă vreme jucaţi jocul ăsta? l-am întrebat.
- Aş putea să-ţi răspund că-l jucăm de pe vremea în care Gerul părea că n-o să vină niciodată, şi n-aş minţi. Dar nu mint nici dacă-ţi spun că-l jucăm din ziua în care ai pornit la drum, din satul tău.
- Aha, şi de când ştiţi voi că are să vină Gerul?
- Tatăl lui N'jamo le-a zis prima oară oamenilor despre Ger pe când N'jamo era doar un ţânc, răspunse el, fără să clipească.

Cred că am holbat ochii atunci şi am dat să-l întreb cum de jucau ei călătoria mea de atâta vreme, dar N'jamo schimbă repede vorba:
- Ce să fac, măi Krog? Pe urmele tale sunt vânători câtă frunză şi iarbă. Nu e vorbă că suntem noi mici, căci n-ar fi primii oameni mari pe care îi dăm Umbrei, dar sunt prea mulţi. Or să vină şi la mine, după cum am auzit că au făcut cu toate neamurile de la Miazănoapte... Or să ne spună să facem aşa şi aşa. Pe Dogoni, care deloc n-au vrut să-i bage în seamă, i-au spulberat în cele patru vânturi, de aleargă şi acum prin deşert, ca bezmeticii.
- Măi, N'jamo! Spune-le că o să faci numai ce vor ei, dar după ce pleacă, fă ce vrei tu să faci, i-am spus, deşi mintea îmi stătea numai la jocul acela cu mine, pe care neamul lui îl juca de pe vremea când era N'jamo copil.

Iar N'jamo, netulburat:
- Hm. Păi, dacă oamenii de rând învaţă cuvinte, cum crezi că am să-i mai ţin în mână? Oamenii mei ştiu ceva de la mine, vor afla ceva de la tine şi vor învăţa ceva şi de la cei ce ţi-au luat urma. Ce-o să aleagă ei? Of, of, uite de ce-a amânat Tatăl atât de mult împărţeala cuvintelor. Se bizuia, săracul, pe oameni, că s-or deştepta, dar ei... pfuuh! făcu N'jamo un gest de lehamite.
- Ah, de deşteptat n-or să se deştepte niciodată, am rostit înainte să apuc să mă gândesc.
- Asta să mi-o spui numai mie, îmi atrase N'jamo atenţia, iar eu o să-ţi răspund, tot numai ţie, că aşa cred şi eu.
- Moru mi-a zis că vorbele n-o să ne dea decât case mai mari, focuri mai calde, hrană mai lesnicioasă şi haine mai călduroase. Înţelepciune, nu.

N'jamo scoase un fel de păcănit şi făcu semn că da. Cică toţi Vindecătorii ştiau asta. Cică de-aia ajunseseră să nu mai cadă la învoială când vorbeau despre ce-i de făcut cu cuvintele.
- Jocul îl ştiu până la sfârşit, dar te-am minţit puţin, îmi mai zise el după o vreme. Dar, dacă ne-am juca întocmai de-a Krog, fără îndoială că am muri, fie noi, fie tu. Întâmplările toate, ştiute sau neştiute, încheiate sau neîncepute, alcătuiesc o singură pânză de păianjen şi, dacă ar apărea doi Krog deodată, pânza s-ar rupe în dreptul tău, căci Krog ar fi prea greu.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Că ai voie să faci şi ce n-ai văzut în joc. Jocul, de-aia e doar joc, pentru că lasă o grămadă de păţanii pe afară. Altfel, cel ce te juca pe tine atât de iute, trăindu-ţi toată călătoria într-un răstimp atât de scurt, ar fi trebuit să cadă lat de oboseală la sfârşitul jocului, nu?

Netrebnicul! Îi cam plăcea să vorbească în doi peri, aşa că i-am retezat-o:
- Ştii multe, măi N'jamo. Ia spune, pe unde au ajuns urmăritorii mei?
- Sunt departe. Nici nu ştii cât de departe: abia dacă au ieşit de pe apa Dogonilor la ţărmul Mării celei mari. Deşertul i-a înjumătăţit, dar de rămas, n-au rămas decât cei mai tari. O să treacă încă vreo vară din aia, de-a voastră, de la Miazănoapte, înainte să ajungă aici.
- Ei, N'jamo, hai că nu-s chiar aşa de departe. Noi am făcut doar de patru ori câte cinci zile până aici.
- Tot atât vor face şi ei, îmi zise el, fără să clipească. Nu ţi-a spus nimeni până acum că eşti un om norocos?... Hei... Dar nu mi-ai spus cum rămâne cu mine. Eu ce să fac când o să-i văd că îmi intră în sat?
- Vorbeşti în dodii, N'jamo.
- Spune-mi ce să fac şi o să-ţi vorbesc pe înţeles.

Ne mai dădurăm cu praf din groapa aceea, căci ţânţarii erau din ce în ce mai obraznici. Ne intrau până şi în gură şi în ochi.
- Măcar aşa, nu vine nimeni să tragă cu urechea, râse N'jamo.
- Da' ce, nu mai are nimeni praf din ăsta?

N'jamo râse şi mai şi, iar eu m-am prefăcut că mă molipsesc de la el. După ce ne-am potolit, i-am zis:
- Mai bine m-ai ajuta pe mine, măi, N'jamo.
- Şi să ne spulbere, ca pe Dogoni?! - se holbă el. Ce folos ar avea Tatăl ca eu să fac ce a spus el, iar vrăjmaşii tăi să ne facă apoi una cu pământul?
- Vrăjmaşii mei sunt şi vrăjmaşii tăi.
- Deocamdată sunt doar vrăjmaşii tăi şi dacă pun mâna pe tine, o să te ucidă doar pe tine. Dar, dacă vor fi şi vrăjmaşii mei, o să-mi stingă tot neamul.
- Fugi din calea lor.
- Unde? S-au întins precum norul, peste toate pământurile pe care le-ai lăsat în urmă. Dacă fug din calea lor, o să dau peste cei ce le ţin partea.
- Şi dacă o să dai peste cei ce-mi ţin mie partea? N-ai auzit că oameni credincioşi Tatălui au luat şi ei urma vrăjmaşilor mei? Şi ei sunt mulţi, aşa că, de ce eşti aşa de sigur că o să fiu înfrânt?
- Eu nu vorbesc de tine, Krog. Eu vorbesc de neamul meu, care e mic. Suntem viteji dar, iată, decât să dăm piept cu alţii, mai bine am fugit încoace, în pădurile astea unde nu calcă nimeni. Nu e vorba de frică. Dar altminteri, ne stingem.
- Moru zicea că cine spune vorba, nu se stinge. Că îşi sădeşte neamul de-aci înainte pentru totdeauna.
- Pot să-mi sădesc neamul, oricare ar fi vorbele pe care le rostim.
- Atunci, ce să-ţi mai spun eu? Că dacă nu vorbeşti aceeaşi limbă cu ceilalţi, o să rămâneţi aici, mereu? Singuri, în pădurea asta, în care nici foc nu faceţi, în care mâncaţi doar ce vă dă pământul, trăind pe sub frunze pe care le ia orice vânt mai puternic...
- Vorbele sunt doar vorbe, măi Krog. N-o să facă nimic altceva decât c-o să ne încurce şi mai rău, fir-ar să fie.
- Măi, N'jamo. Măcar, dă-mi nişte oameni de-ai tăi să vină cu mine, că nu mă mai descurc de unul singur. Călătoria asta e din ce în ce mai grea.
- Mai ales când unul te dă la troc, surâse N'jamo, făcându-mă să-mi dreg glasul. Câţi oameni vrei?
- Cât toate degetele unui om.
- Adică cinci de patru ori, ha, ha, ha, hohoti el.
- Cinci de patru ori, l-am îngânat.

Stătu un pic pe gânduri. Dacă vrăjmaşii lui Krog o să învingă, îmi rămâne tot neamul aici, să se înmulţească. Iar dacă o să învingă tovarăşii lui Krog, o să se înmulţească mai departe cei ce-l vor însoţi în călătorie pe însuşi Krog. E bine şi-aşa.
- Nu pot să-ţi dau cinci de patru ori. Dar cinci de trei ori, pot! Oamenii vor fi cinci de două ori, iar femeile, cinci! promise el.

I-am întins palma deschisă, cu degetele răşchirate. A făcut şi el la fel. Apoi, am luat-o înapoi spre sat. Când să trecem peste un firicel de apă, am zărit pe un mal lespedea de pământ a lui Enkim. Avea cele patru pietre înfipte în ea, iar cea pe care avea s-o pună deasupra, aştepta alături, pe jumătate îngropată în nisip.
- Ştii încotro e Marea cea mare? l-am întrebat pe N'jamo. Făcu semn că nu. Dar ştii unde apune soarele?

Ridică o mână şi făcu un gest larg, care parcurgea cerul, afundându-se apoi între copaci, către Apus.
- Acolo, spuse.
- Atunci, uite-te bine la asta, i-am arătat eu acel lucru făcut de Enkim. Când vom pleca, unul dintre oamenii mei va pune piatra de jos, deasupra celorlalte, aţintind-o de-a lungul drumului nostru. Aşa că, te mai rog ceva, N'jamo. După ce ne îndepărtăm, aţinteşte tu piatra aia către Apus! Şi vezi, caută toate făcăturile astea, că trebuie să fie mai multe. Sunt doar pe firele de apă. Aţinteşte către Apus toate pietrele puse deasupra.
- Ah, chiar mă întrebam de ce nu-l ucizi pe omul ăsta cu două feţe... Hmm... Poate că, totuşi, ai să câştigi înfruntarea, măi Krog.
- Ia zi, l-am încercat atunci, cum de jucaţi jocul ăla despre mine încă din pruncia ta?

Iar N'jamo:
- Măi Krog, măi, las' că am eu grijă să aţintesc pietrele astea spre Apus.

În clipa aceea începu ploaia, ca din senin. Cădeau picături de apă grele care, curând, se preschimbară în grindină, străpungând frunzele cele mari, dând la pământ casele mărunţeilor şi aşternând un covor gros de gheaţă în pădurea lui N'jamo.