Potârnichi lovite de vijelie

Povestea unui om? Fără îndoială, iar prin transparenţă, povestea unui neam de-a lungul unei jumătăţi de veac şi mai bine: ocupaţie şi expropriere, închisoare şi umilinţi, iubire şi renunţare, speranţă până după anul 2000 şi tocmai acea luciditate care ne face pe cei mai mulţi blânzi, dar de nedomesticit. O epopee printre nemţi, ruşi şi moldoveni, dar şi acei bucureşteni surprinzători pentru provinciali - o Capitală ca o aluzie difuză la o ratată viaţă mai bună.

«Citeşti şi timpul îţi bate tacticos în tâmple. Cât o fi durat cartea asta? Sună a zeci de ani. Şi a mii de kilometri: din Buzău în Bucovina şi înapoi în câteva rânduri, cu trecere prin Bucureşti şi pe aiurea. Ieşi de sub pagini marcat ca de unul din acele visuri cu nesfârşite episoade care a ţinut, de fapt, câteva minute: stors, neliniştit, cu sentimentul înfricoşat că ai stat faţă în faţă cu adevărul şi tot nu poţi să-i spui pe nume. Adevărul Liviei Isidor răspunde în ecou multor îndoieli româneşti, unele tenace întreţinute şi de străini. Nu, nu suntem un neam slab şi netot - doar unul umilit şi zdrobit multă vreme. Nu suntem nici pramatii, nici slugi - doar speriaţi şi triaţi de violenţe, ca un cârd de păsări pitulate sub urgie. Dar specii etern locale, neschimbătoare în veac.

După un debut în revista Luceafărul în 1976, cu o proză (Chira) care evoca viaţa la Buzău, scriitoarea a tăcut până acum. Voinţa vechii cenzuri a fost mai tare, iar absenţa vocii publice a acestei profesoare de română a fost îndestul răzbunată de generaţiile de olimpici şi iubitori de carte pe care le-a crescut. Şi-apoi, nici nu era simplu să ţeasă propria-i biografie şi ficţiunea într-un text literar care să nu aibă ca păcat tocmai literatura. Dar a izbutit - autenticul fictiv a învins de data asta. Rezultatul e chiar acest şarpe de roman care ne încolăceşte lent, fără scăpare, şi ne duce cu el din bătrâni spre viitor, cu trecere prin prezentul nostru şi pe aiurea.»

Adina Kenereş

Ţi se întâmplă să visezi? Nu cu ochii deschişi. Să visezi când dormi şi visul să se repete ani şi ani, fără să-ţi dai seama de unde vine.

Se face că sunt în acelaşi loc, pe aceeaşi stradă din oraşul meu, nu departe de Bazar, pe Cuza Vodă - o stradă veche, cu o arhitectură de la începutul secolului trecut, în parte «sistematizată» după război, mai bine zis, amputată. Magazinele sunt închise, din cauza întunericului în vitrine nu se vede nimic. Nici ţipenie de om! O iau pe străzile alăturate, cufundate într-un întuneric compact. Oraşul pare mort. O răceală stranie îmi pătrunde în suflet şi în trup. Nu pot descrie un asemenea pustiu întunecat, şi totuşi, priveliştea nu mă înspăimântă.

Când mă trezesc din somn, de fiecare dată am sentimentul că retrăiesc ceva cunoscut, de care, probabil, am uitat sau poate că nu vreau să-mi amintesc.

Azi am trecut pe Strada Ostrovului, prin faţa «casei neamţului», locuinţa familiei Polanski: o casă mare, părăsită, peste care timpul nu s-a scurs fără să lase urme. Urc treptele tocite ale galeriei. S-a curbat lemnul sub povara vremii, n-ai zice că ar fi locuit Polina aici. Doi băieţei bruneţi, sumar îmbrăcaţi, mă privesc curioşi din uşa holului. Intru în vorbă cu gând să aflu cine sunt, dar, ghinion!, un bărbat la vreo patruzeci de ani le cere poruncitor să intre în casă. E vizibil deranjat de prezenţa mea. Omul are psihologia chiriaşului care locuieşte într-un imobil naţionalizat, nu-i plac străinii când îi dau târcoale casei. Se simte spionat, ameninţat, trăieşte cu frica în sân. Dacă vine unul şi-i cere să plece din casă? Unde se duce? Doresc ceva? Pe cine caut? Nu caut pe nimeni. Îl întreb dacă ştie cine sunt foştii proprietari. De unde să ştie? El a primit locuinţa de la primărie. Îi spun că nu sunt proprietara imobilului, aici a locuit mătuşa mea şi am trecut să văd casa. S-a liniştit, a devenit chiar binevoitor, vrea să afle dacă proprietarii trăiesc şi dacă au urmaşi. Nu trăiesc nici ei, nici urmaşii. (Ar putea trăi un fiu, plecat foarte departe, în Hunedoara, dar de ce să-i spun toate astea? Dacă pe Victor îl interesa imobilul, îl revendica. Poate nu mai trăieşte, de douăzeci de ani n-a mai dat semn de viaţă.)

Geamurile murdare, acoperite cu hârtii decolorate, par de multă vreme neşterse, praful s-a aşezat strat după strat, fără să supere ochiul cuiva. Începe să bată vântul. Un vânt domol, de toamnă timpurie, leagănă sârmele încărcate de rufe decolorate, prost spălate. Privesc baletul cearşafurilor şi am o strângere de inimă. Nu mă aşteptasem să găsesc aici leandrii înalţi sau plantele ornamentale aduse de Carol Polanski din America Latină. Plantele acelea avuseseră ghinion: nişte băieţi veniţi la Buzău nu se ştie de unde le furaseră într-o noapte cu gând să le vândă şi, cum n-a fost să fie, le-au distrus, furioşi că afacerea nu le ieşise. Dimineaţa, când s-a dus la piaţă, Polina s-a întâlnit cu urmele acelei răfuieli: crengi şi flori rupte, frunze strivite, bucăţi de lemn smulse din ghivece. Cui să se plângă?, i-a zis mamei, autorităţile nu-şi pierd vremea cu fleacuri din astea. Vorba lui Carol, a sosit vremea derbedeilor.

În minte îmi vin cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: secolul XX a fost dominat de instinctul morţii. Să însemne asta că istoria întregului veac e dominată de civilizaţia urii? S-a ocultat civilizaţia iubirii? Ce soartă au oamenii? Animale de sacrificiu pe altarul zeilor? (Zei trecători care s-au jucat de-a dumnezeii preţ de un secol?) Câtă răbdare am avut noi!

Multe din amintirile mele sunt legate de un mod de viaţă care după război nu şi-a mai găsit raţiunea de a fi. Lumea românească alesese un alt drum. Pentru că l-a refuzat, Carol a rămas un însingurat, ca şi tatăl meu.

Cearşafurile cu dantele fine, albe ca neaua, flutură în vântul rece, de martie, pe terasa din faţa spălătoriei. Cerul e mohorât, a început să picure. Polina se chinuie să strângă rufele încă jilave - nu trebuia să le lase în ploaie dacă nu voia să le primejduiască strălucirea. Îmi plăcea s-o privesc acoperită de cearşafuri ca de o cortină pe care vântul o ridica şi o cobora pe imensa scenă a terasei. Aş fi vrut să stau lângă ea şi să adun rufele albe. Ieşisem de la şcoală şi, după obicei, treceam să văd ce face. Ca să mă înscrie la o şcoală bună, la Liceul Teoretic Nr. 2 (fost Doctor Angelescu), tata, pe motiv că nu are pentru mine un spaţiu corespunzător, mi-a stabilit domiciliul pe Strada Independenţei Nr. 2, azi Ostrovului, la Carol Polanski. (Nu te puteai înscrie la ce şcoală voiai, erai obligat să frecventezi şcoala de care ţinea domiciliul.) Aşa ajunsesem să fiu un fel de musafir permanent al familiei Polanski.

Cu ghiozdanul agăţat în spate, urcam treptele galeriei pe care încă nu fuseseră scoase ghivecele cu flori. O aromă de plăcintă caldă cu brânză şi vanilie mă întâmpină de la intrare. Am nimerit bine, îmi zic în sinea mea. Pe plită, numai bunătăţi: friptură de viţel cu garnitură de ciuperci şi supă cu tăieţei. Puteam să plec? Carol Polanski era în bucătărie, sta în capul mesei şi aştepta să termine Polina treaba. Ce-ar fi să-l ţin pe Carol de vorbă până vine Polina? Dacă mă invită la masă? Socoteala n-a fost rea, am rămas să mănânc cu ei. Mă simţeam bine, ca şi cum aş fi fost în a doua mea casă. Masa în familia Polanski presupunea un ritual, nu-ţi umpleai stomacul şi gata! Faţa de masă de damasc alb, pe care n-aveam voie să o pătez (ăsta da chin!), florile puse în mijlocul mesei, serviciile de porţelan fin, linguri, linguriţe, furculiţe şi cuţite în care mă încurcam, neştiind cu care să încep să mănânc, toate erau un reflex al educaţiei respectului de sine. (Mai exista disponibilitate pentru astfel de lucruri!) De cafeaua cu aromă îmbietoare de la sfârşitul dejunului nu mă puteam bucura. Nu-i pentru copii! spunea Polina, nemulţumită de insistenţele mele. Păcat! În pagubă, ce-i drept, n-am ieşit: pe o farfurioară decorată cu flori viu colorate, în stil italian, îmi adusese o prăjitură. (Serviciul acela de tort fusese cumpărat de Carol la Florenţa cu mult înainte de război, când plecase acolo pentru nişte afaceri.) Obiceiul casei era ca prăjiturile să nu se mănânce la prânz, ci la cafeaua de după-amiază. La prânz, Polina aşeza pe masă o fructieră plină cu fructe - era mai mult pentru decor, Carol se atingea rar de ele.

Pentru că de două ori fusese operat de ulcer duodenal, ţinea regim strict, iar asta-l obliga să cheltuiască foarte mulţi bani pe mâncare. Ca liber profesionist, cumpăra totul «la liber», la preţuri foarte mari, nu avea dreptul la cartele de alimente.

Liniştea acelei amiezi, mirosul de friptură şi aroma de cafea bună erau semnele unei vieţi aşezate, pe care o consideram fericită.

După masă, Polina m-a trimis să mă odihnesc în dormitor. Acolo, Carol îşi bea cafeaua şi discută politică cu rudele apropiate. Nu ştiusem că ei îl aşteptau pe tata. Cafeaua de după-amiază era un moment intim, petrecut după tipicul din timpurile de dinainte de război. Prăjiturile şi plăcinta care însoţeau cafeaua adusă de Polina îmi bucuraseră ochii şi, mai ales, stomacul. Ce nu-mi plăcea era discreţia cu care ea se retrăgea după ce făcea aceste oficii. La noi în casă nu văzusem un asemenea comportament din partea mamei. De ce nu asista ea la discuţiile «bărbăteşti»? Nu-i ceruse nimeni să plece...

Carol soarbe câte o înghiţitură de cafea, savurându-i în linişte aroma, în inflexiunile vocii lui se simte îngrijorarea. Nemţii deportaţi de Stalin în Ucraina încă nu se întorseseră acasă; nu se ştia nimic de soarta lor, crede că muriseră în lagăr. Despre nemţi nu prea auzeam vorbindu-se, părinţii mei ocoleau acest subiect. Vorbele lui Carol mi-au amintit o întâmplare ciudată...

Pe la sfârşitul toamnei, într-o noapte de noiembrie încărcată de ceaţă, m-au trezit din somn nişte ciocănituri discrete în fereastră, ca şi cum o mână de copil speriat mi-ar fi dat un semnal. Tata iese să vadă cine e şi după câtva timp se întoarce însoţit de o tânără doamnă înaltă, subţire, cu părul blond strâns neglijent într-un coc. Ai mei o cunoşteau - era o nemţoaică, bucătăreasă la cantina forestieră din Nehoiu. De ce venise pe neaşteptate, aproape de miezul nopţii? Ce era cu ea? Nu era nimic, era o prietenă de familie. Nu ţin minte cum o chema, am să-i spun Ilse. Ochii ei de un albastru clar, asemănător cerului de vară, mi-au revelat prima oară groaza ca sentiment omenesc. De ce era atât de speriată? În jurul ei se ţesuse o conspiraţie a tăcerii, aş fi vrut să aflu mai multe, dar ai mei spuneau că nu-i vorba de nici un secret, totul se petrecea în imaginaţia mea şi aş face bine dacă la ora asta aş dormi ca un copil cuminte.

Adevărul legat de acea vizită nocturnă l-am aflat abia după moartea lui Gheorghiu-Dej. Nemţoaica fusese deportată în Uniunea Sovietică şi reuşise să fugă din trenul care o ducea spre Siberia sau spre Urali. Încotro se îndrepta acel tren păzit de soldaţi ruşi nu ştia nimeni.

De la ceferişti tata aflase că noaptea treceau pe la bariera Poştei trenuri de marfă încărcate cu oameni închişi în vagoane pentru vite care se desigilau abia după ce intrau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Majoritatea erau germani deportaţi din România. Se mai aflau acolo şi români fugiţi din Basarabia sau din Bucovina de Nord. Ce nu ştiau ceferiştii era că noaptea, în locuri pustii, unde nu riscau să fie descoperiţi, unii dintre ei scoteau scândurile din podeaua vagonului şi, din mers, se lăsau uşor între şine. Cei mai puţin norocoşi mureau tăiaţi de tren. Aşa fugise Ilse. Istorisirea ei pe tata l-a lăsat fără grai. Nu era o treabă de femeie. Dacă vrei să scapi, i-ar fi zis ea, încerci şi imposibilul. A evadat împreună cu doi bărbaţi, dar fiecare a luat-o pe alt drum, ca să nu dea de bănuit şi să nu-i aresteze din nou. Cum ajunsese în acel tren? Fusese ridicată de acasă în toiul nopţii. Miliţienii care veniseră după ea aveau o listă şi la un anumit număr se afla scris numele ei. După acel număr au strigat-o şi când s-a urcat în tren. Tătucul de la Kremlin, i-a spus tatei, vrea să reconstruiască Uniunea Sovietică fără să plătească mâna de lucru. Pentru asta s-a gândit că sunt buni prizonierii şi etnicii germani. Sclavii puşi la munci grele în minele din Urali sau în Siberia n-au voie să-i refuze poruncile, gardienii îi împuşcă la primul semn de nesupunere. După ce ai urcat treptele trenului cu deportaţi, viaţa nu-ţi mai aparţine, ai încetat să fii un om liber, ar fi spus atunci Ilse.

Ai mei se aflaseră într-o mare cumpănă. Erau obligaţi s-o denunţe, iar dacă n-o făceau, riscau ani grei de puşcărie, deportare în Bărăgan sau nu mai ştiu unde. Cum să facă aşa o ticăloşie? Neam de neamul lor nu fuseseră turnători - ar fi zis mama - în timp ce aşeza într-un geamantan conserve, carne de porc prăjită în untură, pâine şi îmbrăcăminte de iarnă. Îi făcea bagajul lui Ilse.

Dimineaţa, când m-am trezit, doamna cu ochi de culoarea albăstrelelor nu mai era în casă. (Florile pe care primăvara tata mi le aducea de la pădure se asociaseră în mintea mea cu ochii acelei străine.) Am aflat că plecase spre ziuă în mare taină, însoţită de Oara, fata venită din Vipereşti ca să aibă grijă de mine cât timp mama era ocupată cu treburile casei. Ea cunoştea drumul spre Pârscov şi putea să i-l arate lui Ilse fără să dea de bănuit. A condus-o de-a lungul liniilor de tren până într-un loc de unde femeia, dacă mergea singură, nu risca să se rătăcească ori să atragă atenţia.

Ar fi putut să rămână la noi ca să mă înveţe să vorbesc nemţeşte, dacă tata reuşea să biruie cu argumente opoziţia mamei: habar n-avea pe ce lume trăieşte, nu se poate să n-o observe careva şi să nu ne toarne. Atunci o să învăţ germana la casa de copii unde or să mă ducă după arestarea lor. Argumentele ei l-au convins.

Chiar dacă a fost justificată reacţia părinţilor mei, ea îmi trezeşte şi azi un sentiment de vinovăţie. Ştiau că, lăsată singură, femeia are puţine şanse, dar au abandonat-o de frică să nu ne pierdem micul nostru confort. Dumnezeu să aibă milă de ea! - ar fi zis mama. Cum a avut milă n-am aflat niciodată.

Ilse a dispărut odată cu ceaţa acelei nopţi. Să fi plecat din ţară? Cum? Graniţele erau închise. Probabil, au descoperit-o şi au împuşcat-o pe loc, cum făcuseră şi cu alţi fugari. Cred că a greşit când a ales drumul spre Nehoiu şi, fără să-şi dea seama, a intrat în gura lupului.

Spre dimineaţă, Oara s-a întors acasă. Începuse să bată crivăţul dinspre răsărit. Rafalele loveau aprig ferestrele, zgâlţâindu-le, cu şuierături ameninţătoare. Venise iarna...