Despre frumuseţe

Care sunt lucrurile cu adevărat frumoase în viaţă? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a le obţine?

Howard Belsey este un profesor universitar englez, care predă la Wellington, un oraş din Statele Unite. Căsătorit de tânăr, după treizeci de ani el încearcă să-şi reaprindă pasiunea pentru Kiki, soţia lui afroamericană. Între timp, cei trei copii ai lui, adolescenţi - Jerome, Zora şi Levi - sunt cu toţii în căutarea pasiunilor şi a idealurilor care îi vor conduce de-a lungul propriilor vieţi.

Plasat pe ambele maluri ale Atlanticului, cel de-al treilea roman al lui Zadie Smith este o descriere strălucită a vieţii de familie, a căsătoriei, a ciocnirii dintre personal şi politic, şi o privire sinceră asupra autoamăgirii umane.

Şi mai este, bineînţeles, un roman tonic, scris cu foarte multă ironie.

Romanul a primit Premiul Somerset Maugham 2006, Premiul Orange pentru Literatură 2006 şi a fost nominalizat la Booker Prize 2005.

Zadie Smith s-a născut în 1975 în nord-vestul Londrei, unde locuieşte şi în prezent. A mai publicat romanele Dinţi albi şi Omul-autograf.

"Cuibăriţi-vă comod, savuraţi fiecare frază, apoi întorceţi-vă pe partea cealaltă şi citiţi-o de la capăt." (The Times despre Dinţi albi)
"Încântător de amuzantă. O plăcere de la prima până la ultima pagină." (Evening Standard despre Omul-autograf)
"Una dintre cele mai puternice voci ale generaţiei sale." (Sunday Times)
"Zadie Smith mută cearta Capulet-Montague în SUA." (Cotidianul despre Despre frumuseţe)

Clădire înaltă, cărămizie, în stilul celor din New England, reşedinţa Belsey se întinde pe patru niveluri scârţâitoare. Data construirii sale (1856) e gravată în piatră deasupra uşii de la intrare, iar ferestrele cu sticlă verde marmorată împrăştie pe parchet o păşune de vis de fiecare dată când prin ele trece o lumină puternică. Aceste ferestre nu sunt cele originale, ci unele înlocuitoare, originalele fiind prea valoroase pentru a fi folosite drept geamuri. Bine asigurate, ele sunt păstrate în pivniţă, într-un seif mare. O felie semnificativă din valoarea casei Belsey constă în ferestre prin care nu se poate uita nimeni şi pe care nimeni nu le poate deschide. Singura fereastră originală e lucarna aflată chiar în vârful casei, un ochi de geam multicolor care aruncă un disc de lumină de diverse culori pe palierul de la ultimul etaj când soarele trece pe deasupra Americii, transformând, de exemplu, o cămaşă albă într-una roz când cineva trece prin dreptul lui, ori o cravată galbenă într-una albastră. O superstiţie de familie spune că atunci când, dimineaţa, pata de lumină atinge podeaua, nu trebuie să păşeşti prin ea. Cu zece ani în urmă acolo ai fi văzut copii care se băteau, încercând să se împingă unul pe altul în interiorul orbitei ei. Chiar şi acum, ca tineri adulţi, continuă să o ocolească atunci când coboară scările.

Scara în sine e o spirală abruptă. Pentru înlăturarea plictiselii celui care o coboară, pe pereţi a fost atârnată o galerie fotografică a familiei Belsey, care urmează fiecare curbă a treptelor. La început sunt copiii, în alb şi negru: durdulii şi plini de gropiţe, cu capul înconjurat de bucle. Par mereu să se prăvălească peste cel care se uită la poze şi unul peste celălalt, împiedicându-se în picioruşele ca nişte cârnăciori. Jerome încruntat, cu bebeluşul Zora în braţe, întrebându-se ce e. Zora legănându-l pe micuţul Levi, tot numai cute, cu privirea nebună, posesivă, a unei femei care fură copii din saloanele de spital. Urmează portrete de şcolari, imagini de la ceremonii de absolvire, piscine, restaurante, grădini şi vacanţe, monitorizări ale dezvoltării fizice, confirmări ale caracterului. După copii vin patru generaţii pe linia maternă a familiei Simmonds. Acestea sunt aşezate într-o ordine triumfătoare, deliberată: stră-străbunica lui Kiki, sclavă în casă; străbunica, menajeră; iar apoi bunica, soră medicală. Sora Lily a fost cea care a moştenit toată această casă de la un doctor alb generos cu care lucrase îndeaproape timp de douăzeci de ani, în Florida. O moştenire de asemenea proporţii schimbă totul într-o familie americană săracă: o mută în clasa de mijloc. Iar cea de pe strada Langham, numărul 83, e un bun exemplu de casă din clasa de mijloc, chiar mai mare decât pare din afară, cu o mică piscină în curtea din spate, fără încălzire şi cu multe plăci albe lipsă, ca un zâmbet de britanic. Într-adevăr, mare parte a casei e acum cam degradată - dar asta face parte din grandoarea ei. Nu există nimic nouveau riche la ea. Casa e înnobilată de ceea ce a făcut pentru această familie. Închirierea casei a însemnat bani pentru educaţia mamei lui Kiki (funcţionară la juridic, a murit primăvara trecută) şi chiar pentru a lui Kiki. Ani de zile, a fost mina de aur a familiei Simmonds şi casa ei de vacanţă; veneau toţi din Florida în fiecare septembrie, ca să vadă Culoarea. Odată ce copiii ei au crescut, iar soţul ei, pastorul, a murit, soacra lui Howard, Claudia Simmonds, s-a mutat definitiv în casă şi a trăit fericită ca proprietară de-a lungul generaţiilor de studenţi care locuiau cu chirie în camerele libere. În toţi aceşti ani, Howard tânjea după casă. Claudia, foarte conştientă că el tânjea, a hotărât să îi devieze cursul. Ştia foarte bine că era o casă perfectă pentru Howard: mare, minunată şi la o aruncătură de băţ de o universitate americană cât de cât decentă care ar putea lua în considerare angajarea lui. Doamnei Simmonds îi făcea mare plăcere, sau cel puţin aşa credea Howard, să-l lase să aştepte atâţia ani. Ea trecu de vârsta de şaptezeci de ani fără probleme serioase de sănătate. Între timp, Howard îşi căra tânăra familie prin diverse lăcaşuri de învăţătură de mâna a doua: şase ani în nordul statului New York, unsprezece la Londra, unul în suburbiile Parisului. Abia în urmă cu zece ani Claudia se înduplecase în cele din urmă, părăsind proprietatea în favoarea unei comunităţi pentru pensionari din Florida. Cam atunci fusese făcută poza din galerie care o reprezenta pe Kiki, administratoarea unui spital şi ultima moştenitoare a casei din Langham Drive, numărul 83. În fotografie e toată numai dinţi şi păr, primind un premiu din partea statului pentru servicii făcute comunităţii locale. Un braţ alb şi pungaş stă încleştat pe ceea ce era, pe atunci, o talie foarte subţire în blugi strâmţi; acest braţ, tăiat din cot, este al lui Howard.

Când oamenii se căsătoresc, se dă adesea o bătălie pentru a se vedea care familie - a soţului sau a soţiei - va câştiga. Howard a pierdut această bătălie cu bucurie. Familia Belsey - oameni mărunţi, zgârciţi şi cruzi - e o familie în care nimeni nu s-ar lupta să rămână. Şi pentru că Howard cedase de bunăvoie, a fost uşor pentru Kiki să fie galantă. Iată, aici, la etajul unu, avem o reprezentare de mari dimensiuni a unuia dintre membrii englezi ai familiei Belsey, un portret în cărbune al tatălui lui Howard, Harold, cu şapcă pe cap, atârnat pe perete atât de sus pe cât se cuvine. Îşi aruncă privirea în jos, parcă disperat de maniera exotică în care Howard a ales să ducă mai departe descendenţa familiei Belsey. Până şi Howard fusese surprins să descopere tabloul - cu siguranţă singura operă de artă deţinută vreodată de familia Belsey - prin micul morman de nimicuri cu care s-a ales la moartea mamei lui. În anii care au urmat, tabloul s-a ridicat singur de la umila lui origine joasă, la fel ca Howard. Mulţi americani educaţi din clasa de sus aflaţi printre cunoştinţele familiei Belsey pretind că le place tabloul. E considerat "cu clasă", "misterios" şi tipic, într-un fel de neînţeles, pentru "caracterul englezesc". În opinia lui Kiki, e un obiect pe care copiii îl vor aprecia după ce mai cresc, argument care ocoleşte cu ingeniozitate faptul că ei au crescut deja şi nu îl apreciază. Howard însuşi îl detestă, aşa cum detestă toate tablourile care reprezintă personaje - aşa cum îşi detestă tatăl.

După Harold Belsey urmează o paradă veselă a lui Howard însuşi, în ipostazele lui din anii şaptezeci, optzeci şi nouăzeci. În ciuda schimbării vestimentaţiei, trăsăturile semnificative rămân în mare neschimbate de trecerea anilor. Dinţii lui - unici în familia sa - sunt drepţi şi de mărimi asemănătoare; faptul că are buza de jos plină tinde să compenseze oarecum absenţa buzei de sus; iar urechile nu i se observă, lucru care reprezintă tot ce poţi să ceri de la nişte urechi. Nu are bărbie, dar ochii îi sunt foarte mari şi foarte verzi. Are un nas subţire, atrăgător, aristocratic. Dacă se află lângă bărbaţi de vârsta şi din clasa lui, are două mari avantaje: părul şi greutatea. Nici una nu s-a schimbat mult. Părul, mai ales, este extrem de bogat şi de sănătos. Un petic grizonant i-a crescut lângă tâmpla dreaptă. Chiar în toamna asta, a hotărât să-l arunce pe tot cu furie spre faţă, cum nu mai făcuse din 1967 - un mare succes. O fotografie mare cu Howard, cu un cap peste membrii Facultăţii de Filologie care stau aranjaţi cu grijă în jurul lui Nelson Mandela, demonstrează cu mare efect acest lucru: se vede limpede că are cel mai mult păr dintre toţi tipii de acolo. Pozele cu Howard se înmulţesc cu cât ne apropiem de parter: Howard în bermude, cu genunchi şocant de albi, ca de ceară; Howard în tweed profesoral, sub un copac pătat de lumina din Massachusetts; Howard într-o aulă mare, proaspăt numit lector specializat în estetica lui Empson (Sir William Empson (1906-1984), poet englez şi important critic literar al secolului XX - n.t.); cu şapcă de baseball, arătând către casa lui Emily Dickinson; cu beretă, fără nici un motiv; în trening fosforescent, în Eatonville, Florida, alături de Kiki, care îşi apără ochii fie de Howard, fie de soare, fie de aparatul de fotografiat.

Acum Howard se opri la etajul din mijloc ca să dea un telefon. Voia să-l sune pe dr. Erskine Jegede, profesor de literatură africană specializat în Soyinka (Wole Soyinka (n. 1934), dramaturg, poet, romancier şi profesor universitar nigerian, primul scriitor de culoare care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură (1986) - n.t.) şi director adjunct la Departamentul de Studii de Culoare. Lăsă valiza jos şi îşi puse biletul de avion sub braţ. Formă şi lăsă telefonul să sune mult, strâmbându-se când şi-l imagină pe bunul său prieten scormonind prin rucsac, cerându-şi scuze faţă de ceilalţi cititori şi ieşind din bibliotecă afară în frig.
- Alo?
- Alo, cine e? Sunt la bibliotecă.
- Ersk... sunt Howard. Scuze, scuze, trebuia să sun mai devreme.
- Howard? Nu eşti sus?

De obicei era. Citea la iubita lui măsuţă 187, la ultimul etaj al bibliotecii Greenman de la Wellington College. În fiecare sâmbătă, de ani de zile, chiar dacă era bolnav sau dacă era furtună de zăpadă. Obişnuia să citească toată dimineaţa, apoi, la prânz, se întâlnea cu Erskine în hol, în faţa lifturilor. Lui Erskine îi plăcea să-l cuprindă pe Howard frăţeşte pe după umeri în timp ce se îndreptau împreună către cafeneaua bibliotecii. Arătau amuzant împreună. Erskine era cu aproape treizeci de centimetri mai scund, complet chel, cu scalpul atât de lustruit încât avea sclipiri de abanos şi cu un piept îndesat de om scund, scos înainte ca un piept de cocoş. Erskine nu era văzut niciodată decât în costum (Howard purta de zece ani diferite versiuni ale aceloraşi jeanşi negri), iar impresia de mandarin pe care o dădea era completată perfect de barba lui îngrijită, sare şi piper, ascuţită ca a unui Rus Alb (Ruşii Albi, nume dat membrilor şi susţinătorilor Armatei Albe contrarevoluţionare care a luptat împotriva Armatei Roşii bolşevice în cadrul Războiului Civil din Rusia (1918-1921) - n.t.), cu mustaţă asortată şi pistrui tridimensionali pe obraji şi pe nas. În timpul mesei de prânz era întotdeauna minunat de injurios şi de nervos la adresa colegilor săi, nu că aceşti colegi aveau să afle vreodată - pistruii lui Erskine îşi făceau incredibil de bine munca diplomatică în numele lui. Howard îşi dorise adesea un chip la fel de benign pe care să-l arate lumii. După masa de prânz, Erskine şi Howard se despărţeau, întotdeauna cam fără tragere de inimă. Fiecare se întorcea la măsuţa lui până la cină. Pe Howard îl bucura mult această rutină a zilei de sâmbătă.
- Ah, asta chiar e păcat, spuse Erskine la auzul veştilor de la Howard, iar sentimentul se referea nu numai la situaţia lui Jerome, ci şi la faptul că aceşti doi bărbaţi aveau să fie lipsiţi unul de compania celuilalt. Apoi: Săracul Jerome. E băiat bun. Sigur încearcă să demonstreze ceva. Erskine făcu o pauză. Nu sunt sigur ce.
Dar Monty Kipps, repetă Howard cu disperare în glas.

Ştia că de la Erskine va obţine ce dorea. De aceea erau prieteni.
Erskine scoase un fluierat în semn de compasiune.
- Doamne, Howard, nu trebuie să-mi zici mie. Mi-aduc aminte că în timpul incidentelor din Brixton (Referire la revoltele urbane de pe 10 aprilie 1981 din Brixton, cartier londonez cu locuitori majoritari de culoare, care s-au bătut cu poliţia timp de patru zile din motive rasiale - n.t.) - era în '81 - eram la BBC World Service şi încercam să vorbesc despre context, despre privaţiuni etcetera - lui Howard îi plăcea muzicalitatea de melodie nigeriană a lui "etcetera" - şi nebunul ăla de Monty - stătea acolo, în faţa mea, cu cravata lui de club de crichet din Trinidad şi zicea: "Oamenii de culoare trebuie să stea la ei acasă, oamenii de culoare trebuie să-şi asume responsabilitatea". Oamenii de culoare! Şi acum mai zice "de culoare"! De fiecare dată când făceam un pas înainte, Monty ne dădea pe toţi cu doi paşi înapoi. Omul ăsta e jalnic. De fapt, mi-e milă de el. A stat prea mult în Anglia. I-a făcut chestii ciudate.

La celălalt capăt al firului, Howard nu spunea nimic. Îşi căuta paşaportul în geanta computerului. Se simţea epuizat la gândul călătoriei şi al bătăliei care îl aştepta la capătul ei.
- Iar lucrările lui se înrăutăţesc în fiecare an. După părerea mea, cartea despre Rembrandt e de-a dreptul vulgară, adăugă Erskine cu amabilitate.

Howard îşi dădu seama cât de josnic era să-l împingă pe Erskine spre poziţii atât de nedrepte precum aceasta. Sigur, Monty era un rahat, dar nu era prost. După părerea lui Howard, cartea lui Monty despre Rembrandt era retrogresivă, perversă, enervant de esenţialistă, dar nu era nici vulgară, nici nu dădea dovadă de prostie. Era bună. Detaliată şi meticuloasă. Mai avea de asemenea şi avantajul de a fi legată în coperte cartonate şi distribuită peste tot în lume unde se vorbea engleza, în vreme ce cartea lui Howard despre acelaşi subiect rămăsese neterminată şi împrăştiată pe jos în faţa imprimantei, pe pagini care uneori i se păreau a fi fost scuipate de maşinărie cu dezgust.
- Howard?
- Da... sunt aici. Dar trebuie să închid. Am chemat un taxi.
- Ai grijă, prietene. Jerome face numai... mă rog, până ajungi tu acolo sunt sigur că se va dovedi o furtună într-un pahar cu apă.

Când mai avea şase trepte până la parter, Howard fu luat prin surprindere de către Levi. Iarăşi treaba cu ciorapul tras peste cap. Ridicând privirea spre el de sub ciorap, chipul acela izbitor, leonin, cu bărbie puternică, pe care părul creştea de doi ani şi încă nu se impusese cu încredere. Era gol până la brâu şi desculţ. Pieptul lui zvelt mirosea a unt de cacao şi fusese ras de curând. Howard îşi întinse braţele în lături, blocându-i drumul.
- Care-i treaba?, întrebă fiul lui.
- Nici una. Plec.
- Cu cine erai la telefon?
- Erskine.
- Pleci pe bune?
- Da.
- Acum?
- Care-i treaba cu ăsta? întrebă Howard, întorcând întrebarea şi atingând capul lui Levi. E o chestie politică?

Levi se frecă la ochi. Îşi duse ambele braţe la spate, se prinse de mâini şi trase de ele, umflându-şi pieptul până deveni imens.
- Nimic, tată. E ce e, spuse el înţelept şi îşi muşcă degetul mare.
- Deci..., făcu Howard, încercând să traducă, e o chestie estetică. Doar pentru imagine.
- Să zicem, spuse Levi şi ridică din umeri. Îhî. Numai ce e, numai o chestie pe care o port. Ştii tu. Îmi ţine cald la cap, frate. E practic şi toate alea...
- Îţi face craniul să pară mai... îngrijit. Mai neted. Ca un bob de fasole.

Îşi strânse fiul prieteneşte pe după umeri şi îl trase aproape de el.
- Te duci la lucru azi? Te-au lăsat să-l porţi în lăcaşul cunoaşterii, magazinul de discuri?
- Normal, normal... Nu e magazin de discuri - ţi-am zis de nu ştiu câte ori - e un mega-magazin. Sunt vreo şapte etaje... Mă faci să râd, frate, spuse Levi încet, iar buzele lui îşi transmiseră vibraţia spre pielea lui Howard prin cămaşă. Apoi Levi se desprinse din îmbrăţişare şi-l bătu pe umăr pe tatăl lui Deci pleci sau ce? Ce-o să-i zici lui J? Cu ce zbori?
- Nu ştiu... nu mai ştiu. Air Miles... mi-a făcut rezervarea cineva de la lucru. Uite... Vreau doar să vorbesc cu el - să avem o conversaţie normală, ca nişte oameni normali.
- Frate..., spuse Levi şi plescăi din buze, Kiki vrea să-ţi facă fundul arşice... Şi io-s de partea ei. Cred că ar trebui să laşi pur şi simplu toată treaba să treacă, pur şi simplu să treacă. Jerome n-o să se-nsoare cu nimeni. El nu e-n stare să-şi găsească scula nici cu două mâini.

Deşi datoria lui era să nu fie de acord, Howard nu respingea diagnosticul chiar total. Îndelungata virginitate a lui Jerome (despre care Howard presupunea că luase acum sfârşit) reprezenta, după părerea lui Howard, o relaţie ambivalentă cu pământul şi cu locuitorii lui, relaţie pe care Howard nici nu o putea respecta, nici nu o înţelegea. Cumva, Jerome nu era chiar copt, iar asta îl iritase întotdeauna pe tatăl lui. Măcar nebunia din Londra pusese capăt cu siguranţă slabului fum de superioritate morală care până acum se agăţase de Jerome de-a lungul adolescenţei lui.
- Deci: cineva e pe cale să facă o greşeală în viaţă, spuse Howard, în încercarea de a diversifica conversaţia. O greşeală groaznică - şi tu o laşi pur şi simplu "să treacă"?

Levi se gândi o clipă la această afirmaţie.
- Păi... chiar dacă se însoară, nici măcar nu înţeleg de ce dintr-o dată însurătoarea e un lucru rău... Măcar are cât de cât o şansă să şi-o pună dacă e însurat... Levi izbucni într-un râs sonor, sănătos, care îi încordă muşchii extraordinari de pe burtă, încreţind-o mai degrabă ca pe o cămaşă decât ca pe muşchii adevăraţi. Doar ştii că acum n-are nici o şansă la o mie.
- Levi, eşti..., începu Howard, dar în faţa ochilor văzu o imagine mentală a lui Jerome, cu faţa lui afro asimetrică şi blândă, vulnerabilă, şoldurile de femeie şi blugii întotdeauna cam prea înalţi în talie, cruciuliţa mică de aur de la gât - practic, inocenţa lui.
- Ce? Am zis ceva ce nu-i adevărat? Ştii că e-adevărat, frate - văd că şi tu zâmbeşti!
- Nu însurătoarea per se, spuse Howard îmbufnat. E mai complicat. Tatăl fetei e... nu avem nevoie de el în familie, ca să zicem aşa.
- Da, mă rog..., spuse Levi, întorcându-i tatălui său cravata, ca să stea cu faţa în sus. Nu văd ce legătură are asta cu tot rahatul.
- Atâta doar că noi nu vrem ca Jerome să-şi bată joc de...
- Noi? făcu Levi, ridicând expert dintr-o sprânceană - un dar direct de la mama lui, din punct de vedere genetic.
- Auzi? Ai nevoie de bani sau ceva? întrebă Howard.

Băgă mâna adânc în buzunar şi pescui două bancnote mototolite de douăzeci de dolari, făcute ghemotoc ca nişte şerveţele. După atâţia ani, tot nu era în stare să ia foarte în serios senzaţia murdară a verzişorilor. Le îndesă în buzunarul blugilor lăsaţi ai lui Levi.
- Mersi, tati, zise Levi tărăgănat, imitând rădăcinile sudice ale mamei sale.
- Nu ştiu ce fel de salariu îţi dau ăia pe oră..., mormăi Howard.
Levi oftă cu durere.
- Mic, frate... Foarte mic.
- Dacă m-ai lăsa să mă duc acolo, aş vorbi cu cineva şi...
- Nu!

Howard presupunea că fiului său îi e ruşine cu el. Se părea că ruşinea era moştenită în familia Belsey pe linie paternă. Cât de chinuitor îl considerase Howard pe tatăl lui când era la aceeaşi vârstă! Îşi dorise un tată care să nu fie măcelar, care să-şi folosească la serviciu creierul, nu cuţite şi cântare - care să fie cam cum era Howard astăzi. Dar oamenii se schimbă, iar copiii se schimbă şi ei. Oare Levi ar prefera un măcelar?
- Adică, spuse Levi, schimbându-şi cu măiestrie prima reacţie, mă descurc şi singur, nu-ţi face griji.
- Înţeleg. Mama a lăsat vreun mesaj sau...
- Mesaj? Nici măcar n-am văzut-o. Habar n-am unde e... a plecat devreme.
- Bun. Şi tu? Vreun mesaj pentru fratele tău, poate?
- Îhî... Zi-i, spuse Levi zâmbind, întorcându-şi faţa de la Howard şi ţinându-se de balustradă cu ambele mâini întinse în lături, ridicându-şi picioarele şi balansându-se ca un gimnast, zi-i "Nu-s decât un negru oarecare aflat în treabă, care-ncearcă să scoată un dolar din cin'zeci de cenţi!".
- Bine. O să-i zic.

Se auzi soneria de la uşă. Howard coborî o treaptă, îşi sărută fiul pe ceafă, trecu pe sub braţul lui şi se duse la uşă. De cealaltă parte se afla un chip cunoscut, rânjit, devenit pământiu din cauza frigului. Howard ridică un deget în semn de salut. Era un tip din Haiti pe nume Pierre, unul dintre numeroşii veniţi de pe acea insulă dificilă care îşi găsiseră acum de lucru în New England, compensând discret faptul că Howard nu era dispus să conducă maşina.
- Auzi? Unde-i Zoor? strigă Howard către Levi din prag.

Levi ridică din umeri.
- Habor n-om, zise el lipăind vocalele în mod straniu, cel mai frecvent răspuns al lui la orice întrebare. Să înoate?
- Pe vremea asta? Doamne.
- Undeva înăuntru. Normal.
- Spune-i la revedere, da? Mă întorc miercuri. Ba nu, joi.
- Sigur, tată. Ai grijă, frate.

În maşină, la radio, nişte oameni ţipau unii la alţii într-o franceză care nu era, cel puţin din câte îşi dădea seama Howard, chiar franceză.
- La aeroport, te rog, zise Howard peste acest zgomot.
- OK, da. Dar trebuie să mergem încet. Străzile-s cam nasoale.
- OK, dar nu prea încet.
- Terminal?

Accentul îi era atât de puternic, încât Howard crezu că auzise numele romanului lui Zola.
- Poftim?
- Ştiţi terminalul?
- Ah... Nu, nu-l ştiu... O să-l aflu... e pe-aici pe undeva... nu-ţi face griji... tu condu... îl găsesc eu.
- Tot timpul zburaţi, spuse Pierre cam gânditor, şi râse, uitându-se la Howard în oglinda retrovizoare.

Howard fu uimit de lăţimea imensă a nasului lui, care-i încăleca cele două jumătăţi ale feţei simpatice.
- Da, întotdeauna plec undeva, fu răspunsul vesel al lui Howard, chiar dacă lui nu i se părea că într-adevăr călătoreşte atât de mult, deşi atunci când o făcea, mergea mai mult şi ajungea mai departe decât îşi dorea.

Se gândi din nou la tatăl lui - în comparaţie cu el, Howard era Phileas Fogg. Pe atunci, călătoriile păreau a fi cheia regatului. Lumea visa să aibă o viaţă care să presupună călătorii. Howard se uită pe geam la un stâlp îngropat până la mijloc în zăpadă, de care erau sprijinite două biciclete îngheţate, legate cu lanţuri, identificabile numai prin vârfurile ghidoanelor. Se imagină trezindu-se în acea dimineaţă, scoţându-şi bicicleta din zăpadă şi mergând pe ea la o slujbă ca lumea, cum avuseseră cei din familia Belsey timp de generaţii, dar îşi dădu seama că nu-şi putea închipui aşa ceva. Asta îi captă atenţia lui Howard preţ de o clipă: ideea că nu mai putea măsura luxul propriei sale vieţi.