Dinţi albi

Zadie Smith şi-a scris romanul de debut, White Teeth, pe când era studentă la Cambridge, iar textul a avut succes încă din stadiul de manuscris. Editorii britanici au fost atât de impresionaţi, încât au început să liciteze pentru dreptul de publicare a cărţii. Nu s-au înşelat: White Teeth a fost publicat în Marea Britanie în anul 2000 şi a fost încununat cu numeroase premii literare, printre care premiul Guardian pentru debut, premiul James Tait Black pentru ficţiune, premiul Whitbread pentru debut şi premiul Commonwealth Writers.

Naraţiunea străbate Jamaica, Turcia, Bangladeshul şi India, pentru a se opri în amalgamul etnic al unui cartier londonez în care trăiesc cei doi protagonişti: Archie Jones, englez abulic şi melancolic, şi impulsivul Samad Iqbal, fostul său camarad de război. Punctul de plecare narativ este tentativa de sinucidere a lui Archie; salvat ca prin miracol de la moarte, acesta o întâlneşte pe Clara, fugită dintr-o familie de fanatici religioşi, cu care se căsătoreşte şi are o fiică, Irie. La rândul lui, Samad se căsătoreşte cu Alsana, care îi va dărui doi fii. Prin intermediul poveştilor a trei familii multietnice, de-a lungul a trei generaţii, romanul este o descriere vie a vieţii londoneze contemporane, în care se intersectează imigranţi din toate fostele colonii britanice.

În mai 2006, Zadie Smith a fost inclusă de către revista Time în topul celor mai influenţi 100 de oameni din întreaga lume. Celelalte romane scrise de ea, The Autograph Man şi On Beauty, au fost la fel de apreciate de către public şi critici. On Beauty, nominalizat la Man Booker Prize în 2005, a câştigat Premiul Orange pentru Literatură (acordat, anual, celui mai bun roman scris în engleză de către o femeie) şi este în pregătire, tot în traducerea Alinei Scurtu, la Editura Leda.

Exista un stâlp de felinar, aflat la distanţă egală între casa familiei Jones şi Şcoala Glenard Oak, care începuse să-i apară lui Irie în vis. De fapt, nu chiar stâlpul, ci un afiş mic, făcut de mână, lipit cu bandă adezivă de jur împrejur, la nivelul ochilor. Pe el scria:



Ei bine, da, la cei cincisprezece ani ai săi, Irie Jones era mare. Proporţiile europene ale siluetei Clarei săriseră peste o generaţie, iar Irie căpătă construcţia jamaicană consistentă a lui Hortense, încărcată cu ananaşi, mango şi guave; fata avea o greutate considerabilă; ţâţe mari, fund mare, şolduri mari, coapse mari, dinţi mari. Avea 83 de kilograme şi treisprezece lire în contul de economii. Ştia că face parte din publicul-ţintă (dacă exista aşa ceva), înţelegea foarte bine, în timp ce se târa spre şcoală, cu gura plină de gogoşi, strângându-şi la piept roţile de rezervă, că anunţul i se adresa ei. Îi vorbea. SLĂBIŢI (scria acolo) ŞI CÂŞTIGAŢI. Tu, tu, tu, domnişoară Jones, cu braţele ţinute strategic şi cu pulovărul legat în jurul fundului (misterul de nedescifrat: cum să micşorezi acea umflătură enormă, acel posterior jamaican?), cu pantalonii strâmţi care să micşoreze burta şi cu sutienul care să micşoreze sânii, cu corsetul tău strâns din lycra - mult lăudatul înlocuitor al anilor '90 pentru cel cu balene -, cu talia ta strânsă în haine elastice. Ştia că anunţul i se adresa ei. Dar nu înţelegea prea bine ce vrea să spună. Despre ce era vorba? Slăbire sponsorizată? Capacitatea celor slabi de a câştiga bani? Sau ceva mult mai iacobin, creaţia vreunui Shylock [1] al cartierului Willesden, un kilogram de carne pentru un kilogram de aur: carne contra bani?

Mişcare. Rapidă. A ochilor. Uneori mergea prin şcoală în bikini, cu enigma de pe stâlp scrisă cu cretă pe umflăturile ei cafenii, pe diversele ei rafturi (spaţii de depozitare pentru cărţi, ceşti cu ceai, coşuri sau, mai la obiect, copii, coşuri cu fructe, găleţi cu apă), rafturi menite genetic unei alte ţări, unei alte clime. Alteori visul slăbirii sponsorizate: bate la uşă după uşă, în fundul gol şi cu un clipboard în mână, scăldată în lumina soarelui, încercând să-i îndemne pe bărbaţii în vârstă să ciupească-o-şunculiţă şi să-i dea-un-bănuţ. Cele mai groaznice vise? Îşi smulge bucăţi de carne desprinse, cu dungi albe, şi le bagă în sticlele cu forme rotunjite de Coca-Cola; le duce la magazinul din colţ, le dă cuiva peste tejghea; iar Millat e vânzătorul de la magazinul din colţ, cu o bindi pe frunte şi pulovăr cu anchior, care face socoteala şi deschide înciudat sertarul cu bani, cu nişte labe pătate de sânge, apoi îi dă câteva monede. Un pic de carne caraibă pentru nişte mărunţiş englezesc.

Irie Jones era obsedată. Uneori, mama ei cea îngrijorată o încolţea pe hol, înainte să se furişeze pe uşă afară, îi cerceta corsetul complicat şi întreba:
- Ce-ai păţit? Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai pe tine? Cum mai poţi respira? Irie, iubito, arăţi bine - doar că eşti construită ca o reprezentantă sănătoasă a familiei Bowden - tu nu ştii că arăţi bine?

Dar Irie nu ştia că arată bine. Exista Anglia, o oglindă uriaşă, şi exista Irie, care nu se reflecta în ea. O străină într-un ţinut străin.

Coşmaruri şi vise cu ochii deschişi, în autobuz, în cada de baie, în clasă. Înainte. După. Înainte. După. Înainte. După. Mantra drogatului transformat, inspiră, expiră; nedorind să se mulţumească cu soarta ei genetică; aşteptând în schimb să se transforme dintr-o clepsidră jamaicană, plină de nisipurile care se adună în jurul cascadei râului Dunn [2], într-un Trandafir Englezesc - ei, ştiţi voi - adică un lucruşor delicat, subţire, care nu e făcut pentru soarele arzător, pentru placa de surf purtată de valuri: