Brick Lane

Monica Ali s-a născut în 1967 la Dhaka, în Bangladesh, într-o familie anglo-bengaleză, şi a emigrat în Marea Britanie împreună cu părinţii, la vârsta de trei ani. A crescut în Bolton, în apropiere de Manchester, şi a studiat filozofia, ştiinţele politice şi economice la Universitatea Oxford.

Primul său roman, Brick Lane, nominalizat la cele mai prestigioase premii literare (Man Booker Prize for Fiction, Guardian First Book Award, British Book Awards, The National Book Critics Circle Award, Orange Prize, Commonwealth Writer's Prize ş.a.) şi tradus până în prezent în douăzeci şi nouă de limbi, i-a asigurat un loc incontestabil în avanscena literelor britanice. Cel de-al doilea roman al său, Alentejo Blue, a fost publicat în iunie 2006.




Cu o oră şi patruzeci şi cinci de minute înainte ca viaţa lui Nazneen să înceapă - să înceapă la fel cum avea să continue o bucată de vreme, adică într-un mod incert -, mama ei, Rupban, simţi o mână de fier care o strângea de burtă. Rupban şedea chircită pe un taburet scund cu trei picioare în faţa colibei unde gătea. Tocmai jumulea o găină, fiindcă venise vărul lui Hamid din Jessore şi se pregăteau să sărbătorească.
- Pui-pui, eşti bătrână şi aţoasă, spuse ea, adresându-i-se păsării pe nume, aşa cum făcea întotdeauna, dar vreau să te mănânc, oricât de greu mi-ai cădea. Iar mâine n-o să mănânc decât orez fiert, fără paratha.

Mai smulse câteva pene, privindu-le în timp ce-i pluteau în jurul degetelor de la picioare.
- Aaai, spuse ea. Aaaai. Aaaai.

Îi venise timpul. Timp de şapte luni crescuse ca un fruct de mango în copac. Doar şapte luni. Dar pe acestea le pusese deoparte. O vreme, timp de un ceas şi jumătate, deşi nu mai ştia nimic de ea, până ce bărbaţii se întoarseră de la câmp, ridicând nori de praf şi bătându-se cu mâna pe burtă, Rupban strânse în mână gâtul fără vlagă şi osos al lui Pui-pui, rostind doar vine, vine de câte ori era întrebată ce-i cu găina. Umbrele copiilor care se jucau cu pietricele şi se împingeau unul pe altul deveniseră lungi şi ascuţite. Mirosul de chimion prăjit şi de nucşoară plutea pe deasupra locului. Caprele scoteau behăituri înalte şi slabe. Rupban, ţipete de arşiţă albă şi sânge roşu.

Hamid ieşi în goană din latrină, deşi nu-şi terminase treaba. Trecu în fugă peste straturile de zarzavat, pe lângă turnurile din snopi de orez, mai înalte decât cea mai înaltă clădire, peste drumul noroios care înconjura satul, până ajunse în curtea sa, unde puse mâna pe un par, ca să-l omoare pe cel care o omora pe nevastă-sa. Ştia că ea e. Cine ar fi fost în stare să spargă sticla cu un singur ţipăt, dacă nu ea? Rupban era în coliba de dormit. Sulul pe care dormea era desfăcut, dar ea stătea în picioare. Cu o mână strângea umărul lui Mumtaz, cu cealaltă o găină pe jumătate jumulită.

Mumtaz îi făcu semn lui Hamid.
- Du-te! Ad-o pe Banesa. Ce-aştepţi, să vină ricşa? Haide, ia-ţi picioarele la spinare.

Banesa o apucă pe Nazneen de o gleznă, trase aer printre gingii şi suflă într-o doară peste trupul micuţ şi vânăt.
- Nu vrea cu niciun chip să respire. Aşa sunt unii, se gândesc doar cum să facă economie de câteva taka şi n-ar chema moaşa în ruptul capului.

Îşi clătină ţeasta pleşuvă şi zbârcită. Banesa susţinea că are o sută douăzeci de ani şi o ţinea aşa de vreo zece ani încoace. Cum nimeni din sat nu-şi amintea când se născuse şi cum Banesa era mai uscată decât o nucă de cocos veche, nimeni nu se obosea s-o contrazică. Susţinea, de asemenea, că adusese pe lume o mie de prunci, dintre care doar trei erau infirmi, doi mutanţi (un hermafrodit şi un cocoşat), unul se născuse mort, iar un altul era o-hidoşenie-de-şopârlă-maimuţă-împotriva-firii-care-fusese-îngropată-de-vie-în-adâncul-pădurii-şi-mama-trimisă-apoi-cine-ştie-unde. Nazneen, deşi moartă, nu putea fi pusă la socoteală, deoarece se născuse puţin înainte ca Banesa să intre târâş-grăpiş în colibă.
- Uită-te la fiica ta, îi spuse Banesa lui Rupban. Are tot ce-i trebuie. Doar că nu a avut parte de cineva care s-o ajute să vină pe lume.

Aruncă o privire spre Pui-pui, care zăcea lângă mama vlăguită, şi îşi supse obrajii; o privire înfometată i se strecură din ochii care se deschiseră uşor, deşi erau practic îngropaţi în riduri. Trecuseră multe luni de când nu mai gustase carne, pentru că acum două fete tinere (mai bine le-ar fi sugrumat cu mâna ei la naştere) îi făceau concurenţă.
- Lasă-mă s-o spăl şi s-o îmbrac pentru înmormântare, spuse Banesa. Îmi ofer serviciile gratuit, fireşte. Doar găina de acolo, dacă vrei să mi-o dai, pentru deranj. Văd că-i bătrână şi aţoasă.
- Lasă-mă măcar s-o iau în braţe, spuse mătuşa lui Nazneen, Mumtaz, plângând.
- Am crezut că e o indigestie, spuse Rupban, începând şi ea să plângă.

Mumtaz o apucă pe Nazneen, care se bălăbănea în continuare ţinută de gleznă, şi simţi cum torsul micuţ îi alunecă printre degete şi se prăvăleşte cu un ţipăt pe salteaua pătată de sânge. Un ţipăt! Un plânset! Rupban o săltă în căuşul palmelor şi-i dădu un nume înainte să moară.

Banesa scotea mici pocnete din buze. Se folosi de colţul sariului îngălbenit ca să-şi şteargă nişte salivă de pe bărbie.
- Ăsta-i aşa-zisul hârâit al morţii, explică ea.

Cele trei femei îşi aplecară feţele asupra copilului. Nazneen îşi vântura braţele şi ţipa ca şi cum ar fi putut vedea acea imagine înfricoşătoare. Începu să piardă din vineţeală, devenind cafenie şi apoi stacojie.
- Dumnezeu a chemat-o înapoi pe pământ, spuse Banesa cu o expresie dezgustată.

Mumtaz, care începuse să se îndoiască de diagnosticul iniţial al Banesei, interveni:
- Păi, nu tot El a trimis-o aici acum câteva minute? Crezi că El îşi schimbă părerea de la o clipă la alta?

Banesa mormăi ceva printre gingiile ştirbe. Îşi întinse mâna peste pieptul lui Nazneen; degetele ei noduroase erau ca rădăcinile unui copac bătrân ce ieşiseră la suprafaţă.
- Fetiţa trăieşte, dar e slăbită. Poţi urma două căi, spuse ea, adresându-se doar lui Rupban. O duci la oraş, la un spital. Or să-i pună tot felul de tuburi şi or să-i dea medicamente. Asta însă costă mult. Va trebui să-ţi vinzi bijuteriile. Ori poţi sta să vezi ce hotărăşte soarta.

Se întoarse puţin în direcţia lui Mumtaz ca s-o includă şi pe ea în discuţie, apoi reveni la Rupban:
- Fireşte că, în final, soarta va fi cea care decide totul, indiferent ce cale alegi.
- O s-o ducem la oraş, spuse Mumtaz, în timp ce obrajii i se înroşeau de îndârjire.

Dar Rupban, care nu mai contenea din plâns, îşi strânse fiica la piept, clătinând din cap.
- Nu, spuse ea, nu trebuie să stăm în calea sorţii. Orice s-ar întâmpla, primesc. Iar copilul meu nu trebuie să-şi irosească energia luptând împotriva sorţii. În felul acesta are să fie mai puternică.
- Bine, atunci e hotărât, spuse Banesa.

Apoi rămase în aşteptare câteva clipe, căci îi era tare foame, aproape că ar fi fost în stare să mănânce copilul, dar, îmboldită de privirea lui Mumtaz, porni cu paşi târşâiţi înapoi spre bordeiul ei.

Hamid veni să se uite la Nazneen. Era învelită într-o bucată de pânză şi stătea întinsă pe un sac vechi de iută, aşezat pe salteaua rulată. Avea ochii închişi şi umflaţi, ca şi cum ar fi încasat doi pumni straşnici.
- E fată, spuse Rupban.
- Ştiu. Nu-i nimic, spuse Hamid. Asta e, ce să facem? mai zise el şi se depărtă din nou.

Mumtaz intră aducând o tăviţă cu orez, dal şi curry de pui.
- Nu vrea să mănânce, îi spuse Rupban. Nu ştie ce are de făcut. Probabil că asta-i e soarta, să moară de foame.

Mumtaz îşi dădu ochii peste cap.
- O să mănânce mâine dimineaţă. Acum însă e rândul tău să mănânci. Altfel ţi-e şi ţie scris să mori de foame.

Zâmbi spre chipul mic şi trist al cumnatei ei, cu trăsăturile pregătite, ca întotdeauna, să jelească după tot ce a trecut şi tot ce are să treacă.

Dar Nazneen nu mâncă nici a doua zi dimineaţă. Nici în ziua următoare. În cealaltă zi, îşi întoarse capul din dreptul sfârcului, scoţând zgomote înfundate. Rupban, care era vestită pentru accesele ei de plâns, nu putu să facă faţă lacrimilor ce o podideau. Veni o mulţime de lume: mătuşi, unchi, veri, fraţi, nepoţi, cumetri, femei din sat şi Banesa. Moaşa îşi târşâi picioarele îndoite peste podeaua de pământ a colibei şi îşi îndreptă privirile spre nou-născut.
- Am auzit de un copil care nu a vrut să mănânce de la maică-sa, dar a supt de la o capră, zâmbi ea, arătându-şi gingiile ştirbe. Fireşte, nu era un copil moşit de mine.

Hamid veni de două sau trei ori, dar noaptea dormea afară pe un choki. În cea de-a cincea zi, când Rupban începuse să-şi dorească, în pofida propriei voinţe, ca soarta să vină odată şi să ia o hotărâre, Nazneen îşi prinse gura de sfârcul ei şi o mie de ace înroşite se înfipseră în sânul lui Rupban, făcând-o să ţipe de durere şi de uşurare, ca o femeie bună şi răbdătoare ce fusese.

De-a lungul anilor, Nazneen auzi de multe ori povestea despre Cum-Fusese-Ea-Lăsată-În-Voia-Sorţii. Datorită acelei înţelepte decizii a mamei ei, Nazneen ajunsese fata cu chip lătăreţ şi plină de atenţie care era. Lupta împotriva sorţii te poate stoarce de vlagă. Uneori, sau poate de cele mai multe ori, poate fi fatală. Iar Nazneen nu puse nici măcar o dată la îndoială logica poveştii despre Cum-Fusese-Ea-Lăsată-În-Voia-Sorţii. Ci era cu adevărat recunoscătoare pentru curajul tăcut al mamei ei, pentru stoicismul ei plin de lacrimi, care se manifesta aproape zilnic. Hamid obişnuia să spună, uitându-se întotdeauna într-o parte când vorbea: Mama ta e o adevărată sfântă. Se trage dintr-o familie de sfinţi. Aşa că, atunci când Rupban o sfătuia să-şi păstreze liniştea cugetului şi a inimii, să accepte graţia divină, să trateze viaţa cu aceeaşi indiferenţă cu care avea s-o trateze aceasta, Nazneen asculta atent, cu capul ei mare lăsat pe spate şi cu obrajii moi de mulţumire.

Era un copil cu un aer caraghios de solemn.
- Ce mai faci, scumpa mea? Tot bucuroasă că te-ai întors la viaţă? obişnuia s-o întrebe Mumtaz când n-o mai vedea timp de câteva zile.
- N-am a-ţi povesti ţie despre supărări ori regrete, îi răspundea Nazneen. Îi povestesc totul lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate fi schimbat trebuie îndurat. Şi, cum nimic nu putea fi schimbat, totul trebuia îndurat. Acesta a fost principiul care i-a guvernat viaţa. Era ca o mantra, un dat şi o provocare. Aşa încât, la vârsta de treizeci şi patru de ani, după ce născuse trei copii dintre care unul îi fusese luat, după ce se măritase cu un bărbat flecar, bun de nimic şi soarta îi dăruise un amant tânăr şi plin de pretenţii, când, pentru prima oară în viaţă, nu a mai putut să aştepte ca viitorul să i se arate, ci a fost nevoită să şi-l croiască ea însăşi, a fost la fel de uluită de propriile ei hotărâri ca nou-născutul care îşi ridică în aer pumnişorul şi se loveşte apoi cu el peste ochi.

Sora ei, Hasina, născută la trei zile după ce Banesa trecuse în lumea celor drepţi (avea atunci o sută douăzeci de ani, şi la vârsta asta avea veşnic să rămână), nu asculta de nimeni. La şaisprezece ani, când frumuseţea ei devenise aproape de nesuportat, atât pentru cei ce o priveau, cât şi pentru ea însăşi, fugi la Khulna cu nepotul proprietarului joagărului. Hamid strânse din dinţi şi ascuţi securea. Timp de şaisprezece zile fierbinţi şi nopţi friguroase, rămase aşezat între cei doi lămâi care străjuiau intrarea în curtea lor. Singura lui ocupaţie în tot acest răstimp fu să arunce cu pietre după câinii tărcaţi care scurmau prin gunoiul de peste drum şi să-şi blesteme scroafa şi târfa de fată, căreia avea să-i reteze capul în clipa în care se întorcea în genunchi acasă. În nopţile acelea Nazneen rămase trează, ascultând păcănitul tablei ondulate de pe acoperiş, tresărind la ţipetele bufniţei, care nu mai sunau a bufniţă, ci a fată al cărei cap era retezat de secure. Dar Hasina nu se întoarse. Hamid supraveghea din nou oamenii de pe câmpurile de orez. În afară de câteva bătăi pe care le administra la cel mai mic semn de nesupunere, n-ai fi zis că tocmai pierduse o fiică.

La scurt timp după aceea, când tatăl ei o întrebă dacă vrea să vadă o poză a bărbatului care avea să-i devină soţ peste o lună, Nazneen clătină din cap.
- E bine, Abba, că mi-ai găsit un soţ, spuse ea. Sper să fiu o soţie bună, la fel ca Amma.

Dar când se întoarse să iasă afară, observă fără să vrea unde era pusă fotografia.

O văzu din întâmplare. Astfel de lucruri se petrec pur şi simplu. Mai târziu, în timp ce se plimba cu verişoarele ei pe sub smochini, nu avea în minte decât imaginea acelui bărbat. Bărbatul ce-i fusese hărăzit era bătrân. Avea cel puţin patruzeci de ani şi o faţă de broscoi. Aveau să se căsătorească şi el avea s-o ia cu el în Anglia. Privi peste câmpiile care străluceau verde şi auriu în lumina trecătoare a amurgului. În depărtare, un uliu dădea roată, apoi se prăvăli ca o piatră, se ridică din nou şi se pierdu în înaltul cerului. În mijlocul unui lan de orez era o colibă: stingheră, aplecată într-o rână, încercând parcă să se ascundă. Uraganul care făcuse una cu pământul satul învecinat alesese să cruţe coliba asta, dar o mutase din loc. În sat, oamenii încă îşi îngropau morţii şi căutau cadavre. Puncte întunecate se preumblau pe câmpurile îndepărtate. Erau oameni care făceau ce aveau de făcut pe lumea asta.
Tower Hamlets, Londra, 1985
Nazneen îi făcu semn cu mâna femeii tatuate. Femeia era acolo ori de câte ori privea peste iarba uscată şi pietrele sparte ale pavajului, spre blocul de vizavi. Majoritatea apartamentelor care închideau scuarul pe trei laturi aveau perdele de dantelă, iar viaţa din spate era doar umbră şi contururi. Femeia tatuată nu avea însă perdele. Cât era ziua de lungă, şedea cu coapsele ei uriaşe revărsate peste marginile scaunului, aplecându-se înainte ca să-şi scuture scrumul într-un castron, lăsându-se pe spate ca să soarbă dintr-o doză de băutură. Acum trase o duşcă şi azvârli doza pe fereastră.

Era miezul zilei. Nazneen terminase de dereticat prin casă. Curând avea să înceapă pregătirile pentru masa de seară, dar acum îşi lua un mic răgaz. Era cald, iar soarele cădea direct pe ramele de metal ale ferestrelor şi se reflecta în sticlă. Un sari roşu cu auriu atârna la fereastra unui apartament de la ultimul etaj din blocul Rosemead. Puţin mai jos, o babeţică de copil şi nişte blugi în miniatură. Plăcuţele prinse cu şuruburi în zidul de cărămidă erau inscripţionate cu majuscule ţepene în engleză, iar dedesubt, cu semne întortocheate, în bengali. DEPOZITAREA GUNOIULUI INTERZISĂ. NU PARCAŢI. JOCUL CU MINGEA INTERZIS. Doi bărbaţi în vârstă, îmbrăcaţi în panjabi-pyjama de culoare albă şi cu bonete pe cap, mergeau pe alee, încet, ca şi cum n-ar fi vrut să se ducă acolo unde se duceau. Un câine cenuşiu şi slab amuşina prin iarbă, apoi se uşură. Aerul ce adia până la Nazneen era greu de miasmele tomberoanelor supraîncărcate.

Se împlineau deja şase luni de când sosise la Londra. În fiecare dimineaţă, înainte de a deschide ochii, îşi spunea: dacă ar fi să-mi pun o dorinţă, ştiu ce mi-aş dori. Apoi deschidea ochii şi vedea chipul bosumflat al lui Chanu pe perna de alături, cu buzele ţuguiate a indignare chiar şi atunci când dormea. Vedea masa de toaletă roz, cu oglinda curbă pe părţi, şi dulapul negru şi hidos care ocupa cea mai mare parte din cameră. Nu era oare o amăgire? Să-ţi zici: ştiu ce mi-aş dori? Nu era oare acelaşi lucru ca şi când şi-ar fi pus dorinţa? Dacă ştia care era dorinţa, atunci undeva, în inima ei, şi-o pusese deja.

Femeia tatuată îi făcu şi ea semn lui Nazneen. Se scărpină pe braţe, pe umeri, pe porţiunile feselor la care ajungea. Căscă, apoi îşi aprinse o ţigară. Cel puţin două treimi din masa de carne la vedere erau acoperite cu cerneală. Nazneen nu fusese niciodată suficient de aproape (nicicând mai aproape de atât, nicicând mai departe) pentru a descifra desenele. Chanu spunea că femeia tatuată făcea parte din banda Hell's Angels, spre necazul lui Nazneen. Ar fi vrut să creadă că tatuajele erau flori sau păsări. Erau urâte şi o făceau pe femeia tatuată mai urâtă decât era necesar, dar era limpede că ei nu-i păsa nici cât negru sub unghie. De fiecare dată când o vedea Nazneen, afişa acelaşi aer de plictis şi detaşare. Era starea la care aspirau acei sadhu care umblau în zdrenţe prin satele musulmane, fără să le pese de bunătatea străinilor ori de soarele nemilos.

Uneori, lui Nazneen îi venea să coboare, să traverseze curtea şi să urce în blocul Rosemead până la etajul patru. Avea să fie nevoită să bată la câteva uşi înainte ca femeia tatuată să-i răspundă. Ar fi luat cu ea ceva de mâncare, nişte samosa ori bhaji, pe care să i le ofere, iar femeia tatuată ar fi zâmbit şi Nazneen ar fi zâmbit şi ea, şi poate ar fi stat împreună la fereastră, ca să le treacă mai uşor timpul. Îi dădea prin cap să se ducă, dar n-avea s-o facă niciodată. O mulţime de necunoscuţi aveau să răspundă dacă bătea la altă uşă. Iar femeia tatuată ar fi putut să se supere de întreruperea nedorită. Era limpde că nu-i plăcea să-şi părăsească scaunul. Şi, chiar dacă nu s-ar fi supărat, la ce i-ar fi folosit? Nazneen ştia să spună doar două lucruri în engleză: sorry şi thank you. Aşa că mai bine petrecea încă o zi de una singură. Era doar o zi ca toate celelalte.

Venise vremea să se ocupe de cină. Curry-ul de miel era deja gata. Îl pregătise cu o seară înainte, cu cartofi noi şi roşii. Mai era şi pui păstrat în congelator de data trecută, când doctorul Azad fusese invitat la cină şi contramandase în ultimul moment. Mai avea de făcut dal-ul, garniturile din legume, să macine condimentele, să spele orezul şi să pregătească sosul pentru peştele pe care avea să-l aducă Chanu diseară. Avea să clătescă paharele şi să le frece cu ziar, ca să le facă să strălucească. Pe faţa de masă erau câteva pete pe care trebuia să le scoată. Şi dacă dădea greş? Orezul ar putea să-i iasă lipicios. Dal-ul prea sărat. Chanu ar putea să uite de peşte.

Dar era numai o cină. O simplă cină. Cu un musafir.

Lăsă geamul deschis. Se urcă pe canapea ca să ajungă la Coranul de pe raftul de sus, pe care Chanu, forţat de împrejurări, îl făcuse special pentru acesta. Se strădui din răsputeri să se reculeagă, refugiindu-se de Satana, cu pumnii încleştaţi şi unghiile înfipte în palme. Apoi alese o pagină la întâmplare şi începu să citească.

Căci Lui îi aparţine tot ce e în ceruri şi pe pământ. Vă îndemnăm pe voi, aşa cum i-am îndemnat şi pe cei cărora le-am dăruit Cartea înaintea voastră, să vă temeţi de Dumnezeu. De veţi fi necredincioşi, aflaţi că Lui îi aparţine tot ce e în ceruri şi pe pământ. Dumnezeu îşi ajunge sieşi, lăudat fie Dumnezeu.

Cuvintele îi potoliră stomacul, era mulţumită. În comparaţie cu Dumnezeu, doctorul Azad nu era nimic. Lui Dumnezeu îi aparţine tot ce e în ceruri şi pe pământ. Repetă cuvintele de mai multe ori, cu voce tare. Era stăpână pe sine. Nimic nu o putea necăji. Doar Dumnezu, dacă aceasta va fi voia lui. Chanu n-avea decât să trăncănească şi să se înfoaie că doctorul Azad urma sa vină la cină. N-avea decât s-o facă. Lui Dumnezeu îi aparţine tot ce e în ceruri şi pe pământ. Cum suna asta în arabă? Mai frumos decât în bengali, îşi zise ea, căci acelea erau cu adevărat Cuvintele Domnului.
Închise cartea şi privi în jur, să vadă dacă era destul de curat. Cărţile şi hârtiile lui Chanu erau vârâte sub masă. Trebuia să le mute, pentru ca doctorul Azad să aibă loc pentru picioare. Carpetele pe care le scuturase mai devreme pe fereastră şi le bătuse cu o lingură de lemn trebuia puse înapoi pe jos. Erau trei carpete: cu model roşu şi portocaliu, verde şi violet, maro şi albastru. Covorul era galben, cu un model de frunze verzi. Sută la sută nailon şi, după cum spunea Chanu, foarte rezistent. Canapeaua şi fotoliile aveau culoarea balegii uscate, care era o culoare practică. Puseseră învelitori de plastic pe tetiere, ca să le protejeze de părul unsuros al lui Chanu. Erau aici mobile peste mobile, mai multe decât văzuse Nazneen vreodată într-o singură încăpere. Şi dacă ai fi adunat toată mobila din gospodăria de acasă, din fiecare ghar al unchilor şi mătuşicilor, tot nu s-ar fi strâns atâta ca în camera asta. O masă joasă, cu tăblie de sticlă şi picioare de plastic oranj, trei măsuţe de lemn care intrau una sub alta, masa cea mare pe care o foloseau pentru cină, o bibliotecă, un colţar, o etajeră pentru ziare, un cărucior plin cu dosare şi bibliorafturi, canapeaua şi fotoliile, două scăunele pentru picioare, şase scaune şi o vitrină. Pe pereţi era un tapet galben cu pătrate şi cercuri maro, care se înşirau frumos în sus şi în jos. Nimeni din Gouripur nu avea aşa ceva. O făcea să se simtă mândră. Tatăl ei era al doilea om ca bogăţie din sat şi nu avusese niciodată atâtea. Îi aranjase o căsătorie bună. Pe pereţi se înşirau farfurii prinse cu sârmă şi cârlige; acestea nu erau pentru mâncare, ci doar de privit. Unele dintre ele aveau o margine aurie. Foiţă de aur, spunea Chanu. Diplomele lui înrămate erau amestecate cu farfuriile. Avea tot ce-i trebuia aici. Atâtea lucruri frumoase.

Aşeză Coranul la locul lui. Alături se afla, învelită într-o copertă de pânză, cea mai sfântă dintre cărţi: Coranul în limba arabă. Atinse cu degetele învelitoarea.

Nazneen îşi mută privirea la vitrina de sticlă înţesată cu animale din ceramică, bibelouri de porţelan şi fructe de plastic. Fiecare în parte trebuia şters de praf. Mereu se întreba cum de ajungea praful acolo şi de unde venea. Toate îi aparţineau lui Dumnezeu. Se întrebă la ce avea El nevoie de tigri de lut, bibelouri şi praf. Iar apoi, fiindcă se lăsase în voia gândurilor şi uitase de sine, începu să recite în minte din Sfântul Coran o sura pe care o învăţase la şcoală. Nu ştia ce însemnau cuvintele, dar ritmul lor îi aducea alinare. Respira adânc, din rărunchi. Inspira. Expira. Lin. Fără zgomot. Nazneen adormi pe canapea. În faţa ei se întindeau câmpiile de orez, verzi ca jadul, şi ea înota în lacul întunecat şi rece. Mergea la braţ cu Hasina spre şcoală, apoi începeau să ţopăie într-un picior, cădeau şi îşi ştergeau genunchii cu mâinile. Iar păsările mynah sporovăiau în copaci, caprele se îngrămădeau pe lângă ele, iar bivolii de apă, mari şi trişti, treceau ca un alai de înmormântare. Iar raiul de deasupra era gol şi mare, pământul se întindea înainte până hăt-departe, iar ea vedea până la capătul lui, unde cerul şi pământul se întâlneau într-o linie albastră.

Când se trezi, era aproape patru. Se duse degrabă la bucătărie şi începu să toace ceapă, cu ochii încă înceţoşaţi de somn, şi nu dură mult până când se tăie la deget, o tăietură adâncă în arătătorul stâng, chiar sub unghie. Deschise robinetul de apă rece şi ţinu mâna dedesubt. Oare ce făcea Hasina acum? Mereu se gândea la asta. Oare ce făcea ea acum? Nici măcar nu era un gând. Era mai mult un simţământ, un junghi în piept. Numai Dumnezeu ştia când avea s-o vadă din nou. O îngrijora faptul că Hasina se opunea sorţii. Or, era ştiut că nu avea cum să iasă un lucru bun din asta. Dar dacă stăteai să te uiţi mai bine, să cercetezi mai adânc, oare n-ai fi putut zice că Hasina îşi urma pur şi simplu soarta? Dacă soarta nu poate fi schimbată, oricât ai lupta împotriva ei, înseamnă că Hasinei îi fusese scris să fugă în lume cu Malek. Poate a şi încercat să se împotrivească, dar totul a fost în zadar. Dacă ai hotărât de multă, multă vreme să joci după cum îţi este scris, ai zice că totul e simplu, dar cum afli care îţi este adevărata chemare? Şi fiecare zi trebuia trăită astfel. Dacă Chanu ar veni astă-seară acasă şi locuinţa nu ar fi orânduită şi condimentele nu ar fi măcinate, ar putea ea oare să ridice mâinile în sus şi să-i zică: nu mă-ntreba de ce nimic nu e gata, fiindcă nu a fost voia mea, ci a sorţii? O femeie poate fi bătută pentru pricini mai neînsemnate decât aceasta.

Chanu nu o bătuse încă. Nici nu dădea semne că ar vrea s-o facă. De fapt, era bun şi blând. Dar chiar şi aşa, ar fi fost o prostie să-şi închipuie că nu avea s-o bată nicicând. Recunoştea că e muncitoare (îl auzise spunând asta la telefon), dar ar fi fost şocat dacă ea şi-ar fi neglijat îndatoririle.

- E o fată simplă. De la ţară.
Se sculase într-una din nopţi să-şi ia un pahar cu apă. Trecuse o săptămână de când se căsătoriseră. Ea se dusese la culcare, iar el era încă treaz şi vorbea la telefon. Se opri în faţa uşii şi trase cu urechea.
- Nu, spuse Chanu. N-aş zice asta. Nu e frumoasă, dar nici urâtă. Are o faţă lată, frunte înaltă. Ochii sunt cam apropiaţi. (Nazneen îşi duse mâna la faţă. Aşa era. Fruntea era înaltă. Dar nu se gândise niciodată că ar avea ochii cam apropiaţi.) Nu e înaltă, nici scundă. Vreun metru cincizeci şi opt. Cam îngustă în şolduri, dar destul de lată, zic eu, ca să facă copii. Una peste alta, sunt mulţumit. Poate când o să mai îmbătrânească, are să-i crească păr în bărbie, dar acum abia a împlinit optsprezece ani. Or, e rău cu rău, dar mai rău fără rău. Am aşteptat prea mult cu însurătoarea. (Şolduri înguste! Ai vrea tu, îşi zise Nazneen cu gândul la cutele de grăsime care atârnau de pe burta lui Chanu. Ai putea să-ţi vâri sutele de pixuri şi creioane pe sub cutele alea, să le ţii acolo în siguranţă. Ba ai putea să îndeşi şi o carte, două. Dacă picioarele alea subţiri ca fusul ar putea duce greutatea.) În plus, e foarte muncitoare. Face curăţenie, găteşte şi toate cele. Singurul lucru de care m-aş putea plânge este că nu poate să-m facă ordine în dosare, pentru că nu ştie englezeşte. Dar nu mă plâng. Cum spuneam: e o fată de la ţară, fără fasoane.
Chanu continuă să sporovăiască, dar Nazneen se duse înapoi în pat. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Soţul ei avea câte un proverb pentru orice situaţie. Orice nevastă e mai bună decât nicio nevastă. Ceva e mai bun decât nimic. Dar ce-şi închipuise oare? Că Chanu se îndrăgostise de ea? Că era recunoscător fiindcă ea, tânără şi drăguţă, îl acceptase? Că, sacrificându-i-se, îl îndatorase cumva? Da. Da. Realiză cu o împunsătură de durere că îşi închipuise toate acestea. Ce fată prostuţă. Ce idei pe ea. Câtă înfumurare.

Sângele părea că se oprise. Nazneen închise robinetul şi îşi înfăşură degetul cu un şerveţel de hârtie. Oare cu cine vorbise Chanu în ziua aceea? Poate era cineva din Bangladesh, vreo rudă care nu venise la nuntă. Poate era doctorul Azad. În seara asta avea să vadă cu ochii lui fruntea înaltă şi cei doi ochi cam apropiaţi. Sângele se ivi prin hârtia cu care îşi înfăşurase degetul. O scoase şi îl lăsă să picure în chiuveta argintie. Picăturile se adunau ca mercurul şi se rostogoleau în sifonul de scurgere. De cât timp e nevoie până să se scurgă tot sângele din deget, picătură cu picătură? Apoi din braţ? Şi apoi din corp, din tot corpul? Cel mai mult îi lipseau oamenii. Nu anumiţi oameni (în afară de Hasina, bineînţeles), ci oamenii în general. Dacă îşi lipea urechea de perete, auzea zgomote. Televizorul care mergea. Tuse. Uneori apa de la toaletă. Uneori, de sus, târşâitul unui scaun. Un schimb de urlete de dedesubt. Fiecare în cutia lui, numărându-şi avuţiile. În toţi cei optsprezece ani ai ei, abia dacă putea să-şi amintească de vreun moment în care fusese singură. Până când se măritase. Şi venise la Londra, ca să stea zi de zi în cutia asta mare, cu mobile pe care trebuia să le şteargă de praf, înconjurată de sunetul înfundat al vieţii altora, de deasupra, de dedesubt, din jur.

Nazneen îşi examină degetul. Tăietura nu mai sângera. În minte îi veniră tot felul de gânduri. Avea să vorbească cu Chanu despre un sari nou. Abba nu-şi luase rămas-bun. Crezuse că o să vină a doua zi dimineaţă, înainte ca ei să plece la Dhaka, la aeroport. Dar când se sculă ea, el plecase deja la câmp. Oare din cauză că-i păsa prea mult sau prea puţin de ea? Avea nevoie de soluţie de lustruit mobila. Şi de praf de frecat pentru chiuvetă. Oare Chanu o să-i ceară iar să-i taie bătăturile astă-seară? Oare ce făcea Hasina acum?

Se duse în dormitor şi deschise dulapul. Scrisoarea era într-o cutie de pantofi, de pe fundul dulapului. Se aşeză pe pat, s-o citească, şi picioarele ei aproape că atingeau uşile negre, lăcuite. Uneori visa că dulapul se prăvale peste ea, strivind-o de saltea. Uneori visa că rămâne închisă înăuntru şi că bate şi bate, dar nimeni n-o aude.

Vărul Ahmed mi-a dat adresa ta, slăvit fie Dumnezeu. Am aflat de căsătoria ta şi m-am rugat mult în ziua aia şi mă rog şi acum. Mă rog lui Dumnezeu să ai un bărbat bun. Să scrii şi să-mi povesteşti toate cele.

Sunt atât de fericită acum, că aproape mi-e frică. Mai că mi-e frică să deschid ochii. De ce? De ce mi-e frică? Dumnezeu nu m-a trimis în lumea asta doar ca să sufăr. La asta mă gândesc mereu, şi în zilele fără lumină.

Unchiul lui Malek i-a găsit servici clasa întâia la căile ferate. Unchiul ăsta e foarte mare la căile ferate. Malek pleacă în zori şi se întoarce foarte târziu. El nu le prea ştie cu trenurile şi lucrurile astea, dar zice că nu contează. Contează să fii deştept. Nimeni nu îi mai deştept ca bărbatul meu.

Îţi vine să crezi? Stăm la bloc cu trei etaje. Locuinţa noastră are două încăperi. N-are balcon, dar mă urc pe acoperiş. Pe jos e pardoseală de piatră cenuşie, rece la picioare. În dormitor avem un pat cu arcuri, o ladă şi două scaune. Sariurile le ţin împăturite în cutie, sub pat. În camera de zi avem trei scaune de bambus, o carpetă, un taburet (lui Malek îi place să-şi întindă picioarele pe el), o ladă până când o să avem o masă adevărată. Peste lampa de gătit cu parafină pun un şal ca să fie ordine. Oala şi cratiţele le ţin în ladă. Aproape că nu vezi gândaci, doar unu doi câteodată.

Chiar dacă nu avem nimic, eu sunt fericită. Avem dragoste. Dragostea e fericire. Uneori îmi vine s-o iau la fugă şi să sar ca o capră. Cum făceam când mergeam la şcoală. Dar nu am loc să alerg şi am şaişpe ani şi sunt femeie măritată.

Acuma-i totul bine la noi. Mi-am domolit limba, ca să nu mai dau de belea, cum zice bărbatul meu. Numai fiindcă bărbatul e bun cu nevasta nu înseamnă că ea poate să facă ce vrea. Dacă femeia înţelege asta nu mai ia nici bătaie. Malek are servici clasa întâia. Eu mă rog la Dumnezeu să ne dea un fiu. Mă rog ca mama lu Malek să ierte - crima cu căsătoria noastră. Aşa va fi. Cu timpul, o să mă iubească ca pe fata ei. Dacă greşesc, atunci înseamnă că ea nu-i o mamă bună fiindcă o mamă iubeşte fiecare parte a fiului ei. Acum eu sunt parte din el. Dacă Amma ar mai trăi, crezi că ea m-ar ierta, chiar dacă Abba nu poate?

Uneori zic că da. Alteori zic că nu şi tare mă întristez.

Surioară, mă gândesc la tine zi de zi şi îţi trimit toată dragostea mea. Transmite tot respectul pentru soţul tău. Acum ai adresa mea şi ai să-mi scrii şi să povesteşti totul despre Londra. Tremur toată când mă gândesc ce departe eşti. Îţi aminteşti de poveştile care le auzeam în copilărie şi care începeau aşa: A fost odată ca niciodată un prinţ care trăia într-o ţară îndepărtată, peste şapte mări şi şapte ţări. Aşa mă gândesc eu la tine. Dar ca la o prinţesă.

Nu va mai trece mult timp până când ne vedem şi o să fim iar ca două fetiţe.

Cineva bătu la uşa apartamentului. Nazneen o întredeschise, cât îi permitea lanţul, apoi o închise cât să scoată lanţul şi o deschise larg.
- Nimeni nu-i zice în faţă, îi spunea doamna Islam Raziei Iqbal, dar toată lumea vorbeşte în spatele lui. Mie nu-mi place bârfa asta.

Salaam, salaam. Nazneen se salută cu vizitatoarele ei, apoi se duse să facă ceai.


Doamna Islam îşi împăturea batistele în timp ce şedea pe canapea, aplecată deasupra măsuţei, şi le îndesa pe mânecile largi ale jachetei tricotate.
- Să umblăm cu vorba e îndeletnicirea noastră naţională. Asta nu înseamnă că-i un lucru bun. De cele mai multe ori nu-i nici măcar un sâmbure de adevăr la mijloc, zise Razia, aruncând o privire furişă spre Nazneen, care aşeza lucrurile de ceai pe masă.
- Dar ce se mai spune de data asta? În caz că aud vreo vorbă de la cineva, aş putea să-i lămuresc pe loc cum stau lucrurile.
- Păi, zise doamna Islam fără grabă.

Se lăsă pe spate pe pernele brune ale canapelei. Mânecile jachetei erau lărgite de atâtea batiste îndesate. Peste şosetele negre purta papuci de casă decupaţi. Nazneen privi în jos prin sticla din mijlocul mesei şi observă că, de surescitare, picioarele doamnei Islam trepidau, fără ca pe chipul ei să se vadă ceva.
- Trebuie să aveţi în vedere că nu avea copii. Asta după doisprezece ani de căsnicie.
- Da, zise şi Razia, aşa e. Ăsta e cel mai rău lucru pentru o femeie.
- Şi dacă te hotărăşti să sari de la etajul şaişpe, ăsta-i sfârşitul.

Doamna Islam scoase o batistă şi îşi şterse o urmă de transpiraţie de la rădăcina părului. Era suficient să se uite la ea, că pe Nazneen o lua cu fierbinţeli.
- N-ai nici o şansă să rămâi în viaţă, chiar şi paralizată, dacă sari de la asemenea înălţime, o aprobă Razia. Dar a fost sigur un accident. De ce să ne gândim la altceva?

Cu mâinile ei mari, de bărbat, luă ceaşca de ceai pe care i-o oferi Nazneen. Purta nişte pantofi negri cu şireturi, laţi şi cu talpă groasă. Mai degrabă sariul părea nepotrivit pe ea.
- Un accident groaznic, zise doamna Islam. Dar toată lumea şuşoteşte în spatele soţului.

Nazneen luă o înghiţitură de ceai. Era cinci şi zece şi ea nu tocase decât două cepe. Asta era tot. Nu auzise nimic de accident. Chanu nu-i spusese nimic. Ar fi vrut să ştie cine era femeia care murise într-un mod atât de îngrozitor. În minte îi veniră câteva întrebări pe care le formulă şi le reformulă.
- Mare păcat, zise Razia şi-i zâmbi lui Nazneen.

Nazneen avea senzaţia că Razia nu era tocmai convinsă de ceea ce spune. Când zâmbise părea mai degrabă amuzată, deşi gura ei se ridicase doar uşor în sus, pentru a exprima milă şi nu voioşie. Avea chipul prelung şi ochi înguşti, care te priveau întotdeauna dintr-o parte, niciodată din faţă, încât avea mereu aerul că te judecă, dacă nu cumva îşi bate joc de tine.

Doamna Islam scoase un sunet care semnaliza că, într-adevăr, era păcat. Îşi luă o batistă nouă şi îşi suflă nasul. După un răstimp de reculegere, întrebă:
- Aţi auzit de Jorina?
- Se aud tot felul de lucruri, zise Razia, ca şi cum noutăţile cu privire la Jorina n-ar fi interesat-o defel.
- Şi ce părere aveţi?
- Depinde, zise Razia, uitându-se în jos la ceaşca de ceai, la ce anume vă referiţi.
- Nu spun un lucru de care să nu ştie toată lumea. E greu să ţii secret faptul că ai început să mergi la lucru.

Nazneen observă că Razia priveşte iute în sus. Razia nu ştia ce ştia doamna Islam. Aceasta ştia totul despre toată lumea. Trăia la Londra de aproape treizeci de ani şi nimeni nu putea ţine nimic secret faţă de ea. Fusese prima persoană care venise în vizită la Nazneen imediat după sosire, când în capul ei se învârtea totul, când zilele erau doar vise, iar viaţa reală i se arăta doar noaptea, când dormea. Chanu era de părere că doamna Islam era o persoană "respectabilă". Şi nu erau mulţi cei care să fie suficient de respectabili pentru a fi vizitaţi sau primiţi în vizită.
- Înţelegi, zise Chanu când îi explică pentru prima oară cum stau lucrurile, cei mai mulţi dintre oamenii noştri vin din Sylheti. Ţin unii cu alţii fiindcă provin din aceeaşi regiune. Se ştiu din satele lor şi vin aici, în Tower Hamlets, şi se simt ca la ei, la ţară. Cei mai mulţi au venit cu vaporul. Clandestin. Au fost angajaţi pe vapor la munca de jos, ori s-au ascuns ca nişte şobolani în cală, continuă Chanu, dregându-şi glasul şi adresându-se peretelui din spate, încât Nazneen se întoarse să vadă cu cine vorbea. Apoi, după ce părăsesc vaporul şi se adună aici, au ajuns, într-un sens, din nou acasă. Iar albii ne bagă pe toţi în aceeaşi oală: nişte maimuţe mici şi murdare, din aceeaşi familie de maimuţe. Dar oamenii ăştia sunt nişte ţărani. Needucaţi. Analfabeţi, limitaţi. Fără ambiţie - se lăsă pe spate şi se mângâie pe burtă. Eu nu îi dispreţuiesc, dar nu-i nimic de făcut. Dacă un om, toată viaţa lui, n-a făcut altceva decât să tragă o ricşă şi nu a pus niciodată mâna pe o carte, atunci la ce te poţi aştepta din partea lui?

Nazneen se mira de doamna Islam. Dacă ştia ce face fiecare dintre ei, înseamnă că îi frecventa pe toţi, oricât de ţărani ar fi fost. Şi cu toate acestea era respectabilă.
- Se duce la lucru? o întrebă Razia pe doamna Islam. Dar ce s-a întâmplat cu soţul Jorinei?
- Nimic nu s-a întâmplat cu soţul Jorinei, zise doamna Islam.

Nazneen admira modul în care îi ieşeau pe gură cuvintele, ca nişte gloanţe. Era deja prea târziu ca să mai întrebe de femeia care căzuse de la etajul şaisprezece.
- Soţul ei merge şi el la lucru, spuse Razia, ca şi cum ea ar fi furnizat aceste informaţii.
- Soţul ei merge la lucru, dar ei tot nu-i ajunge. În Bangladesh, cu un salariu, hrăneşti doişpe guri, dar Jorinei nu-i ajunge.
- Unde se duce? La fabrica de confecţii?
- Unde întâlneşte fel de fel de oameni: turci, englezi, evrei. Tot ce vrei. Eu nu sunt de modă veche, zise doamna Islam. Nu port burkha. În sinea mea însă ţin purdah şi ăsta e lucrul cel mai important. Port şi jachete tricotate, canadiană şi batic pe cap. Dar când te amesteci cu atâţia oameni, chiar dacă sunt oameni buni, eşti obligată să renunţi la obiceiurile tale şi să le accepţi pe ale lor. Asta se-ntâmplă.
- Biata Jorina, spuse Razia. Poţi să-ţi închipui? o întrebă ea pe Nazneen, care însă nu prea putea.

Continuară să stea de vorbă, iar Nazneen mai făcu un rând de ceai şi răspunse la întrebări despre ea şi despre soţul ei, şi în tot acest timp se frământa gândindu-se la cină şi că nu putea să le spună nimic musafirelor, care trebuiau să se simtă ca acasă.
- Doctorul Azad îl cunoaşte pe domnul Dalloway, îi explicase Chanu. E un om cu influenţă. Dacă pune o vorbă bună pentru mine, voi fi automat promovat. Aşa merg lucrurile. Ai grijă să prăjeşti cum trebuie condimentele şi să tai carnea în bucăţi mari. Nu vreau să văd bucăţi mici în seara asta.

Nazneen se interesă de copiii Raziei, un băiat şi o fată, de cinci şi trei ani, care acum erau la o mătuşică în vizită. Se interesă de şoldul artritic al doamnei Islam, iar doamna Islam scoase nişte sunete care te informau că şoldul o chinuia îngrozitor, dar că ea nu făcea caz de asta, îndurând totul cu stoicism. Iar într-un final, când, din cauza gândului la cină, începuse s-o doară pieptul, musafirele se ridicară să plece, iar Nazneen se repezi să le deschidă uşa, simţindu-se teribil de nepoliticoasă cum stătea acolo şi le aştepta să iasă.