Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Vampirul din Ropraz


Jaques Chessex, traducere de Luminiţa Brăileanu

21.05.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jacques Chessex
Vampirul din Ropraz
Editura Art, 2008

Traducere din limba franceză de
Luminiţa Brăileanu



*****

Fragment
Februarie 1903. Începutul anului a fost geros. Sub zăpada care nu s-a topit, satul pare şi mai chircit, şi mai uitat pe culmea biciuită de vânturi. De la 1 februarie ninge întruna. O zăpadă grea, apoasă, un cer plumburiu. Şi satul - care de la o vreme avusese parte numai de belele. Drumuri troienite, friguri, mai multe vaci care au fătat anapoda şi pe 17, într-o marţi, tânăra Rosa, ca o floare, douăzeci de ani, cu pielea albă, ochii mari, părul lung castaniu, moare de meningită la ferma tatălui ei, Dl. Émile Gilliéron, judecător de pace şi deputat în Consiliul Cantonal. Un om respectat, sever, înţelept, generos. Are de toate, o grămadă de pământ prin împrejurimi, iar frumuseţea mlădioasă a fiicei sale a iscat destule tulburări. Pe deasupra, cântă ca un înger, se îngrijeşte de bolnavi, de treburile bisericii din Mézières... Oameni ca ei, mai rar, după cum se vede. Şi care te pun pe gânduri în mijlocul urâţeniei, al viciilor, al zgârceniei generale.

Moartea Rosei i-a zdruncinat pe toţi. La înmormântarea de joi, 19 februarie, s-au adunat o mulţime de oameni în cimitirul din Ropraz - veniţi din sate îndepărtate, din orăşele, din cătune, din fermele risipite pe crestele pierdute. În căruţă, călare, cu rachete care bătătoresc zăpada, atât de mulţi bărbaţi şi femei, câteva sute, încât, cu tot frigul, capela a stat cu uşile deschise cât a ţinut slujba, iar de la capelă la cimitir cortegiul s-a scurs mai bine de o oră în dangătul necontenit al clopotului.

Vineri, 20, ninsoare şi încremenire. Ai zice că moartea Rosei şi lunga ceremonie de la cimitir au amorţit minţile şi au afundat peisajul într-o toropeală tăcută.

Dar iată că a venit sâmbăta, 21. Dis-de-dimineaţă, François Rod, care locuieşte în sus de Ropraz, în locul numit La Rod, s-a gândit "să facă lemne" în pădurea căţărată pe coasta la poalele căreia se întinde cimitirul. Fecioru-său Herman mână căruţa grea cu boi, căruţa lăptarilor şi a tăietorilor de lemne. E şapte şi jumătate. Locurile troienite se smulg încet din întuneric. Drumul Lemnelor Tăiate trece chiar în buza cimitirului. Când ajunge în dreptul porţii, François trage de hăţuri, îi strigă feciorului să-l aştepte, intră în cimitir unde vrea să se reculeagă la mormântul Rosei. Nu face bine câţiva paşi pe alee, că Herman îl aude răcnind: groapa Rosei este deschisă şi înăuntru coşciugul e gol. După şaptezeci de ani, bătrânul Herman încă îşi aminteşte răcnetul tatălui său: "ca şi cum l-ar fi văzut pe necuratu'", va zice el tremurând, cu ochii roşii, cu privirea îngheţată de spaimă în ciuda timpului scurs de atunci.

Pe capra căruţei, Herman a încremenit, François iese împleticindu-se din curtea cimitirului, fără să mai tragă poarta după el, cade în zăpadă, se ridică, se poticneşte şi mai cade o dată, îşi face drum cu greu până la hanul lui Cavin. Apar pe dată Cavin, tuşa Cavin şi groparul Cosandey.

Se întorc la cimitir. S-a luminat de-a binelea, o lumină greţos de albă. În jurul gropii căscate se văd urme de paşi - toată zăpada din jur e bătătorită - şi forma unui trup alungit; câţiva metri mai încolo, un felinar pe jumătate îngropat în zăpadă.

Cosandey coboară în groapă. Capacul coşciugului, complet smuls şi pus la loc în grabă, lasă o crăpătură îngustă în dreptul pieptului moartei. Cosandey îşi vâră mâna:
- Nu mai are cap! urlă şi se prăbuşeşte peste coşciug, ca tăiat în două.

După ce îl readuc în simţiri, groparul rămâne de pază tremurând ca de friguri, iar ceilalţi dau fuga la cafeneaua Cavin unde există singurul telefon din sat. Urmează să vină Dl. Gloor, judecător de pace la Mézières, Dl. Judecător de instrucţie Blanchod şi doi agenţi de la Poliţia cantonală de Siguranţă, care fac trei ore până pe Jorat cu vechitura de tramvai prin care şuieră vântul de pe linia Lausanne-Moudon. Ca să mai câştige timp, oamenii se duc să-i aştepte cu căruţa cu boi la halta de la castelul Ussières.

Şi abia atunci lucrurile ies la iveală. De la Mézières, unde au reuşit să-l găsească, vine şi doctorul Delay. El dă ordin să fie ridicat capacul coşciugului. Cadavru violat. Urme de spermă, de salivă pe coapsele dezgolite ale victimei. Şi mutilarea cea mai sângeroasă apare în toată grozăvia ei.

Mâna stângă a fost tăiată şi zace lângă cadavru.
Pieptul, tocat cu lovituri de cuţit, este măcelărit de-a binelea. Sânii au fost tăiaţi, mâncaţi, morfoliţi şi apoi scuipaţi în pântecul despicat.

Capul, pe trei sferturi desprins de trunchi, a fost îndesat la loc după ce în mai multe locuri - pe gât, pe obraji, la ureche - au fost aplicate muşcături foarte precise şi vizibile.

Un picior, dreptul, şi coapsa dreaptă sunt ciumpăvite până aproape de sex.

Sexul a fost decupat, scos, morfolit, mâncat, resturi scuipate, păr pubian, cartilagii au fost găsite în hăţişurile de la Crochet, la două sute de metri deasupra potcovăriei.

Intestinele curg din sicriu. Inima a dispărut.

Este clar că dementul a scos trupul din groapă ca să lucreze nestânjenit. Lângă mormântul profanat s-au mai găsit o mână de păr lung şi două bălţi mari de sânge din care o parte a fost suptă de zăpadă.

Odată săvârşită teribila nevoie şi îndreptate urmele înfruptării bestiale, trupul tinerei martire a fost potrivit în sicriul pe care l-au coborât în groapa căscată.

Vampirul din Ropraz. Expresia este consacrată încă din a treia zi de către Feuille d'Avis de Lausanne, în ediţia din 23 februarie.

Acest trist eveniment - se scrie în ziar - va avea în ţara noastră un răsunet dureros. Nicicând istoria crimei nu a consemnat în Elveţia un act atât de abominabil. Se doreşte neapărat, pentru liniştea conştiinţei publice, ca vinovatul să încapă pe mâna justiţiei şi să primească pedeapsa exemplară pe care o merită. Hienele au scuza foamei atunci când dezgroapă cadavre. În ceea ce-l priveşte pe acest josnic vampir, nu-i găsim nici o scuză.

Vampirul din Ropraz, violatorul, băutorul de sânge de la Lemnele Tăiate, liliacul cimitirelor de ţară... Întregul cortegiu al lui Dracula aleargă, galopează prin lume. Ecourile ajung în presa europeană şi în cea americană. Din New York, din Massachusetts, din Boston şi, cum altfel, din Anglia şi Scoţia, ţări cu un puternic imaginar gotic, sosesc ziare în sat al cărui cimitir de tristă celebritate seamănă spaima şi ruşinea până hăt departe. Ce impresie ciudată să deschizi aceste ziare groase, venite din diverse colţuri ale lumii şi să vezi titluri cu litere mari pe patru coloane pline de detalii înfiorătoare:

The vampire of Ropraz
Curând, ancheta se poticneşte şi o ia pe căi greşite. Se îndreaptă mai întâi către Vucherens, satul vecin, unde trăiesc fraţii Caillet, indivizi suficient de implicaţi în omoruri, furturi, extorcare de bani şi tâlhării ca să devină suspecţi. Cu şase ani mai înainte, Caillet-tatăl, fiul mai mare şi mama l-au omorât pe lăptarul Budry la Ecoteaux; tatăl şi fiul au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, iar mama, la trei ani pentru complicitate la omor. Tatăl şi mama au murit la scurt timp după ce au intrat în penitenciar. Or, aminteşte La Feuille d'Avis de Lausanne din 23 februarie, printr-o coincidenţă cel puţin curioasă, Rosa Gilliéron este fiica Dlui Émile Gilliéron, preşedintele juriului care a dat sentinţa în procesul crimei de la Ecoteaux.

Răzbunare? Vendeta delirantă a celor doi fraţi mai mici însetaţi de sânge? Dar vampirul a acţionat singur. Cei doi Caillet sunt depravaţi, violenţi, dar nu debili mintali. Cu toate că tocmai şi-au cumpărat din bazarul de la Mézières felinare de acelaşi model cu cel găsit la Ropraz. Şi apoi, se ştie, sunt maeştri în mânuirea cuţitului. Unde erau în noaptea de joi, 20 spre 21? Sunt arestaţi, apoi puşi în libertate. Nevestele lor, alte poame, le-au oferit alibiuri.

Până una-alta, zvonurile iau amploare. Ca şi spaima. Oamenii se înarmează mai abitir, noaptea se baricadează în case, denunţurile curg gârlă. Invidie, pizmă, răfuieli vechi de când lumea, pretendenţi refuzaţi de Rosa sau de austerul ei tată, împricinaţi lezaţi în interesele lor de către judecător, intriganţi vârâţi în politică şi ofensaţi de cariera lui, singuratici, timizi, maniaci îndrăgostiţi sau obsedaţi de puritatea preafrumoasei fete... Se vântură numele unei alte notabilităţi din Ropraz care, pentru că face din când în când pe măcelarul ambulant pe la unul şi pe la altul, te poate duce cu gândul la cuţite tăioase şi vinovate. Spintecător de porci şi de prospături! În aer pluteşte zvonul celor mai grave ameninţări. O săptămână întreagă bănuiala cade pe un student la Medicină care îşi petrecuse câteva zile la Mézières, cu familia, chiar la sfârşitul lui februarie. Păi, sigur, medicinistul, cu toate cursurile lor de disecţie făcute pe banii noştri!

Două zile de interogatorii dure în clădirea Siguranţei nu duc la nimic. "E dat dracului", va zice agentul Décosterd, care a condus interogatoriul. "Nu se lasă ei impresionaţi, doctorii ăştia tineri. În orice caz, pe ăsta nu-l scăpăm din ochi. Cică vrea să se facă chirurg. Cu atât mai mult."

O vreme, vampirul aleargă de colo-colo. Este semnalat la Vucherens, la Ferlens, la Montpreveyres, apare întotdeauna noaptea, înşală vigilenţa paznicilor şi mirosul câinilor, la fiecare trecere se caţără la etaj unde doarme o fată sau o servitoare.
- Uitaţi-vă, geamul e spart, scara era sprijinită aici...
- Dar nu i-a făcut nimic fetei.
- Pentru că s-a trezit la timp. Biata copilă visa, deodată a început să urle, atâta am mai apucat, să punem mâna pe topor şi să dăm fuga la etaj.

Oamenii se tem, se miră, pun întrebări.
- Nu a atins-o, nenorocitul, dar a fost aici, uitaţi-vă, geamul e spart, pe jos sunt dâre de apă de la zăpada topită. Se vede că s-a speriat de căpăţânile de usturoi şi de crucifixul cu care dormea fata!

Căci peste tot oamenii şi-au adus aminte de Cristos, uitat de pe vremea catolicismului. În toate satele, în cătune, de rama ferestrelor, de cremone, de lespedea de deasupra intrării, de balcoane, de garduri şi chiar de uşile dosnice ale pivniţelor atârnă acum şiraguri de usturoi şi de iconiţe care au rostul să-l sperie pe monstrul din Ropraz. Din nou crucile se înalţă în ţinutul protestant de unde fuseseră alungate cu patru veacuri în urmă. Pe dealuri, pe drumuri ţăranii împlântă din nou obiectul detestat de la Reformă încoace. Se teme vampirul de semnul lui Cristos? "Îl mai opreşte, oricum! Şi am dezlegat şi câinele."

Pastorul Béranger şi parohia de la Mézières tolerează aceste superstiţii. "Cu vrăjitoarele din Fribourg la doi paşi, cu toţi magii şi popii lor aici, la hotar, sunt obişnuit cu maimuţărelile lor." Béranger este hughenot. Un ostaş al Domnului. Ca profesor de catehism al Rosei, a asistat la reconstituirea corpului când a fost adus, pentru câteva ore, din cimitir în Sala Mare pentru a fi spălat şi întregit. Şi tot el, Béranger, a binecuvântat rămăşiţele pământeşti înfăşurate în altă rochie albă înainte de a fi îngropate din nou.
- Dar Doamna Béranger şi fetiţa care vă ajută la gospodărie, nu vă temeţi, domnule pastor, că o să le atace monstrul? Probabil că vrea să se răzbune pe domnia voastră care aţi fost aşa de bun cu Rosa...
- Cel care îl iubeşte pe Domnul nu are a se teme de duhurile întunericului, răspunde pastorul cu o voce tunătoare.

Şi se urcă pe capra căruţei pe care o mână singur; noaptea se lasă, noaptea bântuită, huruitul roţilor se mai aude o vreme pe zăpada îngheţată de pe drumul din vale.

Ai zice că primăvara vampirul are şi mai mult spor. Numai ce s-a descoperit la Carouge trupul torturat şi scalpul Nadinei Jordan, că a treia descoperire macabră îi năuceşte din nou pe oamenii din Jorat.

De data asta, la Ferlens, un sat la est de Carouge, pe drumul lacului de la Bret. O tânără de douăzeci şi trei de ani a murit de ftizie şi soţul ei, Jacques Beaupierre, îi respectă ultima dorinţa: să fie îngropată cu capul pe perniţa de cauciuc care i-a mai uşurat suferinţa. O dorinţă bizară, dar promisiunea este ţinută cu sfinţenie şi Justine Beaupierre este îngropată marţi, 12 aprilie, cu capul aşezat, în coşciug, pe obiectul absurd şi folositor.

Mare este groaza lui Beaupierre când se duce a doua zi dimineaţă la cimitir şi, pe aleea care duce la mormântul soţiei lui, zăreşte perniţa cu pricina, portocalie şi cât se poate de vizibilă în lumina dimineţii!

Şi aici mormântul se cască, deschis, coşciugul aşijderea, rochia moartei e smulsă şi sfâşiată, pieptul tinerei femei e înţepat cu un obiect ascuţit, sânii au fost tăiaţi şi o parte din ei, mâncaţi. Spermă uscată, urme de salivă, ca nişte bale, va spune după aceea Jacques Beaupierre, în buric şi în plica inghinală. O tăietură precisă de-a curmezişul pântecului, pubisul şi sexul au dispărut. În tufele de merişor care mărginesc groapa vor fi găsite fragmente din ele, morfolite şi scuipate, fire de păr, carne vie şi cartilagii. Tot aşa cum s-au găsit fragmente de sex şi de păr pubian în hăţişurile de la Crochet, la Ropraz, după atentatul din februarie.

Ai zice că vampirul din Ropraz s-a fixat pe un tip de femeie, mereu acelaşi şi că îşi alege cu mult înainte victima. Dar cum de află? Cum ştie el că o femeie subţirică, cu părul negru se zbate în agonie şi unde anume? Are lista bolnavelor tinere în fază terminală din toate dispensarele, sanatoriile, lazaretele sau azilurile din regiune? Să aibă oare un complice în spitalul de la Moudon? Şi programul înmormântărilor: cum ştie cu precizie ziua şi ora când va fi îngropată cutare moartă tânără din cutare sat?

Bănuielile se îndreaptă spre dascălii de la biserici, spre gropari, iar cel de la Ferlens, moş Cordey, este luat la întrebări. Norocul lui cu băutura, mare-i Dumnezeu! La ora crimei Beaupierre, Jérémie Cordey era încă beat mort graţie bacşişurilor încasate în ajun.
Justine Beaupierre este îngropată la loc. Altă rochie nouă pentru trupul măcelărit, iarăşi pastorul Béranger care nu se sfieşte să compare aceste evenimente de groază cu cele Zece Plăgi ale Egiptului, cu pedeapsa aşteptată de Sodoma şi Gomora.

Pe numele lui întreg, Charles-Augustin Favez, nenorocitul are douăzeci şi unu de ani, dar pare de două ori pe atâta, un trup bizar, o figură piezişă, e alcoolic, vicios, taciturn şi îşi face de lucru cu animalele noastre! Nu cumva dă târcoale prin cimitire? Şi dacă Favez este vinovatul, Favez la mormântul Rosei şi tot el la Carouge şi la Ferlens? Bineînţeles că el este, Favez sadicul. Favez, monstrul. În lipsă de victime omeneşti, străpunge vacile şi junicile, aşteptând să-şi vâre colţii în femei moarte de tinere. Sau, mai ştii, în cele vii. Micuţe prepeliţe blânde, călduţe, în somnul lor nevinovat de şcolăriţe, de eleve la cursul de catehism, de tinere mame, pe care să se târască, de care să-şi frece botul scârbavnic.

În dimineaţa asta de joi, pe 14 mai, din Jorat şi de mai departe, din toată ţara se ridică un strigăt, unul singur: "L-au prins pe vampir! El e vampirul!" Da, el este, mai rău ca lupul, ca ursul coborât din legende, care a pângărit trupurile celor trei moarte de la Ropraz, Carouge şi Ferlens, care ne-a terorizat, pe el trebuie să-l judecăm, pentru el trebuie restabilită pedeapsa cu moartea. În dimineaţa cu pricina, în sate şi cătune, peste tot se vorbeşte de pedeapsa capitală, chiar dacă fusese abolită cu treizeci şi şase de ani în urmă. Pentru o întreagă populaţie, doar pedeapsa cu moartea era pe potriva unor astfel de grozăvii.

Dar cine este el, acest amant al moartelor, acest violator de vaci, autorul atâtor crime îngrozitoare?

Charles-Augustin Favez s-a născut la Syens, un mic sat situat între Moudon şi Mézières, la 2 noiembrie 1882, într-un mediu defavorizat în care alcoolul, incestul şi analfabetismul sunt plăgi atavice. La trei ani, Charles-Augustin este scos din mocirla familiei lui, încredinţat unui cuplu care abuzează de el, după care Asistenţa publică îl plasează într-o familie de negustori din Mézières, familia Chappuis, care încearcă să-l crească cinstit, îl pune la mici treburi în magazin şi îl dă la şcoală.

Charles-Augustin este foarte robust, mai dezvoltat decât băieţii de vârsta lui, face crize de furie. Nu prea are relaţii cu colegii, fuge de fete, vorbeşte aşa de puţin, că ai zice că e mut. În raportul pe care îl întocmeşte la vizita medicală anuală din iunie 1892, Charles-Augustin are zece ani, doctorul Delay scrie că elevul Favez este prea dezvoltat pentru vârsta lui, extrem de palid şi că are ochii roşii "ca şi cum l-ar supăra lumina zilei". Nota aceasta va fi citită la proces.

Charles-Augustin are "absenţe" care îi şterg din memorie anumite fapte sau acte care au fost exercitate asupra lui sau pe care le-a comis el însuşi. Se pare că şi-a cultivat aceste absenţe pentru a se proteja de unele suferinţe grave din copilărie, cum ar fi foamea şi relele tratamente îndurate înainte de a ajunge la familia Chappuis. În chestiunile care ne interesează, spune că nu-şi aminteşte de nici un act pervers recent pe care să-l fi comis în nici unul dintre cimitirele citate.

Se face vorbire, încă de la vârsta de cincisprezece ani, de o aplecare spre băutură, deoarece înghite orice băutură alcoolică pe care o găseşte, mai cu seamă sâmbăta, când umblă prin cafenele şi prin locurile unde se dansează, pe la bâlciuri şi alte sărbători unde se îmbată. De nenumărate ori e adunat de pe jos la ora închiderii şi aruncat în faţa uşii magazinului Chappuis de pe Strada Mare, oferind un spectacol care îi îngrozeşte pe trecători.

La şaisprezece ani, este dat afară de la catehism pentru că fură cincizeci de centime din haina unui coleg la vestiarul bisericii. Coincidenţă interesantă: la şcoală şi la catehism a fost în aceeaşi clasă cu Rosa Gilliéron de care s-a ţinut departe, intimidat, dar în raportul învăţătorului citim că "nu contenea să o privească şi să se ţină după ea pe stradă în ciuda prezenţei tatălui fetei".

Între Charles-Augustin Favez şi Rosa Gilliéron nu e decât un an diferenţă: 1882 şi 1883. Copiii beneficiază de "aceeaşi" şcolarizare într-o ţară în care instrucţiunea publică este obligatorie pentru toţi. E ciudat să ţi-o închipui pe fetiţa pură aşezată în prima bancă, concentrată cu toată nevinovăţia la ce spune învăţătorul şi, în spatele clasei, pe vampirul Favez care o pândeşte şi se gândeşte deja cum o va înjunghia şi înghiţi.

La Cery, Favez va rămâne doisprezece ani. Trei ani de celulă, după care, având în vedere purtarea lui şi statura atletică, este repartizat la ferma model a spitalului. Acolo lucrează mai întâi ca porcar, apoi ca văcar încă nouă ani.

În februarie 1915, Favez evadează, trece graniţa prin pădurea de la Vallorbe, ajunge în Franţa pârjolită de război şi se înrolează ca voluntar străin în armata franceză. După trei săptămâni, este trecut la Legiunea Străină. Ancheta autorităţilor federale a stabilit că voluntarul Charles-Augustin Favez a fost încorporat în batalionul Legiunii Străine ca infanterist în grupa combatantă comandată de caporalul elveţian Frédéric Sauser, care a scris câteva poeme sub pseudonimul de Blaise Cendrars. Acest Cendrars se va purta bine cu el şi, cu toate reticenţele lui Favez, îi va smulge câteva mărturisiri în vederea unei cărţi pe care are de gând să o scrie într-o bună zi despre un nebun spintecător de fete tinere. Ştie de pe acum ce titlu îi va da: Moravagine. Violare de trupuri, Favez, profanare de morminte? Cui îi mai pasă? Legiunea şi războiul şterg totul. Cendrars, Favez şi tovarăşii lor sunt aruncaţi în breşa deschisă pe frontul de nord, de la Marna până la Somme, se bat în noroiul de la Notre-Dame-de-Lorette, de la Vimy, de la Pădurea Vacii şi înaintează fără răgaz spre nord în direcţia Champagne-Pouilleuse. Pe 28 septembrie 1915, la orele 19:30, de-a lungul drumului de la Souain, la două sute de metri de ferma Navarin, după ce a respins violent mai multe atacuri, grupul combatant al caporalului Sauser-Cendrars şi al lui Favez o porneşte din nou la asaltul tranşeei germane zise Kultur. Plouă, terenul e clisos, secţiunea lui Cendrars nimereşte sub focul inamic. Blaise Cendrars se alege cu antebraţul drept sfârtecat, este evacuat în spatele frontului şi amputat. În aceeaşi luptă, Favez este ucis, trupul său e abandonat pe câmpul de luptă, i se pierde urma definitiv.

Până în ziua tragerii la sorţi a soldatului necunoscut, 21 noiembrie 1920, dintre cele opt sicrie ajunse la Fortul Douaumont din toate regiunile combatante. Rămăşiţele unui singur erou anonim deasupra căruia va arde flacăra care nu se va stinge niciodată, sub gloriosul Arc de Triumf.

Or, şi aici istoria se împleteşte cu povestea noastră, cercetări recente lasă să se înţeleagă că rămăşiţele soldatului necunoscut, în urma analizei ADN, ar aparţine soldatului valdez Charles-Augustin Favez, angajat voluntar în armata franceză în februarie 1915. Omorât în faţa fermei Navarin la 28 septembrie acelaşi an.

Şi că soldatul necunoscut, onorat eroic de şeful statului, de cele câteva note solemne trimise de gornist în eter în cinstea morţilor şi de salutul la drapel în fiecare zi de 14 iulie lăsată de la Dumnezeu nu ar fi altul decât un nebun şi un abominabil recidivist de origine elveţiană, de tristă memorie rămas în saga halucinantă a morţilor-vii. Bineînţeles că ministerele implicate au îngropat rezultatele analizelor respective şi scandalul a fost înăbuşit. De aceea foarte puţini dintre noi au o bănuială: la gloriosul Arc de Triumf, sub flacăra soldatului necunoscut se odihneşte Favez, vampirul din Ropraz, care doarme cu un ochi aşteptând alte nopţi în care va porni din nou să bântuie.

Ultima execuţie capitală în cantonul Vaud a avut loc la Moudon, la doisprezece kilometri de Ropraz, pe 15 noiembrie 1867. Otrăvitorul Héli Freymond care, printre alţii, îşi asasinase propria soţie, este decapitat în piaţa publică în faţa unei mulţimi pe deplin satisfăcute.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer