Mistificţiuni - Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură

Există în toate culturile o zonă de umbră, puţin cunoscută marelui public şi chiar specialiştilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit: pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate; pentru alţii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sînt ceea ce par sau au vrut să pară. La prima vedere, ele sînt doar compuneri apocrife, falsuri, "mistificări". Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nici o încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparţin epocii de la care se reclamă, fie conţin un alt element care alterează şi astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numeşte "foaia de titlu" a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare.

Găsim astfel de falsuri sau de mistificări pretutindeni: în artele plastice, în pictură mai ales, în ştiinţă, în istorie, în orice fel de operă sau document, inclusiv în producţia de bunuri. În literatură însă, mistificările nu sînt doar "altceva decît pretind" să fie, nişte contrafaceri care, odată dovedite, îşi pierd orice valoare. Pentru a putea înşela gustul şi competenţa unor cititori, fie şi numai o clipă, aceste mistificări - termenul francez supercherie e mai cuprinzător şi mai sugestiv, avînd şi o nuanţă de sfidare, de provocare - trebuie să inspire prin ele însele încredere, să sugereze calităţi pe care le-ar avea şi originalul. Autorul celebru căruia i se atribuie textul poate scrie şi o pagină mediocră sau proastă; o pagină falsă care-i este atribuită trebuie să poarte însă marca evidentă a stilului său, a ideilor sale, a unor calităţi care să confirme atribuirea, fără să stîrnească vreo suspiciune în mintea cititorului. Calităţile unui text, adevărat sau fals, sînt imediat vizibile şi confirmate de impresia cititorului, nu de analize complicate sau îndelungi.

Literatura ca atare, ficţiunea, invenţia narativă au fost privite dintotdeauna ca un produs înrudit cu falsul, cu minciuna. O asemenea înţelegere a literaturii - la cel mai rudimentar nivel, se înţelege - stă la originea gîndului unui copist de-al nostru de la 1804 care se scuza în faţa cititorilor pentru eventualele greşeli scăpate în textul tradus motivînd că aceste scorii pot fi puse în rînd cu celelalte "invenţii" ale textului: "De va găsi cineva vreo minciună din tălmăcire, să nu puie la ponos ci, de vreme ce toate istoriile acestea sînt minciuni, să socotească şi aceea din numărul celorlalte şi să primească cu drag această osteneală." Şi, într-adevăr, caracterul fabulos al textului - care este o versiune din O mie şi una de nopţi - justifică scuza! (În ms. rom. 4136, de la Biblioteca Academiei, f. 1.) O asemenea viziune nu este însă doar apanajul modeştilor cititori de poveşti fantastice din Valahia de acum două secole. Îl vom putea găsi şi pe Jean Paulhan, în a doua jumătate a secolului abia încheiat, vorbind despre literatura lui Paul Valéry dintr-un punct de vedere similar, căci, după acesta, "nu există un nume, între numele pe care scriitorii l-ar putea merita de cînd există Literatura, care să le convină şi să-i definească mai bine decît acela de falsificatori" (Jean Paulhan - Paul Valéry ou la littérature considérée comme un faux, Éditions Complexe, Bruxelles, 1987, p. 72), pentru că "o operă este întotdeauna un fals, adică un lucru făcut... fructul unei colaborări între stări foarte diferite..." (Valéry, Entretiens). De aici şi pînă la a privi literatura şi falsul ca înrudite tocmai prin vocaţia lor de a transmite ceva, de a-şi convinge interlocutorul/cititorul de ceva, nu mai e decît un pas. Îl face - printre alţii - Umberto Eco: "Poveştile false sînt înainte de orice poveşti, şi poveştile, ca şi miturile, sînt întotdeauna convingătoare..." ("The Power of Falsehood", în Umberto Eco on Literature (trad. Martin McLaughlin), Vintage, Londra, 2005, p. 298).


Foarte puţin cunoscut în ţară, Adrian Corbul sau Adrien Le Corbeau, cum semna în Franţa, este un scriitor care a precedat cu puţin experienţele strălucite ale lui Panait Istrati, Fundoianu, Voronca, şi apoi ale lui Eugen Ionescu sau Emil Cioran. Ca şi ei, Adrian Corbul a simţit că ţara şi limba română erau prea strîmte pentru aripile cu care voia să zboare şi şi-a încercat norocul şi puterile în franţuzeşte la Paris încă înainte de primul război mondial. A reuşit - cu sacrificii greu de imaginat, cu efortul şi perseverenţa pe care doar cei care au încercat acest transfer le pot înţelege - să publice la Paris trei volume de proză, dintre care primul, romanul-parabolă Le Gigantesque, a şi fost premiat de Academia Franceză şi s-a bucurat de o primire amabilă din partea criticii literare a timpului.


Pe numele său adevărat Rudolf Bernhaut (unii prieteni îl evocă sub numele de Bernhardt), viitorul scriitor vine de tînăr în Bucureşti, unde tatăl său era, la începutul secolului trecut, proprietarul, gerantul sau doar funcţionarul unui hotel mai răsărit, în care şi tînărul Rudi îşi face ucenicia ca slujbaş, ca "secretar" (probabil, un fel de recepţioner). Această experienţă îi prilejuieşte debutul literar în ziarul bucureştean Prezentul. Îi apare aici o suită de însemnări din viaţa agitată a unui hotel, aşa cum se vedea din postul său de observaţie, suită intitulată - cum altfel? - Carnetul unui secretar de hotel. În 1905, între 12 iulie şi 27 septembrie, se publică, aşadar, în total cincizeci şi două de episoade de adevărat roman-foileton, cu peripeţii neaşteptate, episoade picante şi multe descrieri ale unor personaje extravagante. Victor Eftimiu, care l-a cunoscut în această perioadă şi a scris cîteva texte despre el, îşi aminteşte că era "originar din România, de la Turnu Severin. Îl chema Rudi Bernhardt. Tatăl său era antreprenorul hotelului bucureştean Concordia, din strada Carol. Acest hotel a ars în copilăria noastră. Antreprenorul a murit de inimă rea. Le Corbeau a făcut şi el parte din personalul Concordiei? Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus asta vreodată. Ştiu însă că în ziarul Prezentul, al lui H.St. Streitman, în a cărui redacţie, acum mai bine de un sfert de veac, am urmat eu lui Rudi Bernhardt, s-au tipărit o serie de Memorii ale unui secretar de hotel, datorită celui ce, cîţiva ani mai tîrziu, era să apară în literatura românească sub numele Radu Baltag. Dacă nu mă înşel, Gala Galaction l-a botezat aşa." (V. Eftimiu - "Doi ani de la moartea lui Adrien Le Corbeau", în Adevărul, anul 48, nr. 15 448, joi 24 mai 1934, p. 1; articolul e reluat cu mici remanieri în volumul Fum de fantome din 1940).

Rudi Bernhaut, care avea, probabil, vreo douăzeci de ani la acea dată (catalogul Bibliotecii Naţionale din Paris dă ca an al naşterii sale 1886), se dovedeşte a fi fost definitiv prins în capcana literaturii. Abia îşi încheiase primul "roman" - semnat, modest, doar cu iniţialele R. B. - şi recidivează, tot în paginile Prezentului, cu o altă compunere, mai pretenţioasă, Memoriile unui pictor, care încep să apară la 28 septembrie, în numărul 150. Urmează o carieră ce poate fi mai uşor reconstituită: publică în Convorbiri critice ale lui Mihail Dragomirescu cîteva nuvele de altă inspiraţie, de un naturalism mai degrabă sumbru şi în acelaşi timp naiv (ţăranul căruia un tramvai i-a ucis boul pune epitaful: "Te-a mîncat oraşul!"), în care se poate regăsi spiritul de observaţie din primele sale foiletoane, dar şi influenţa lui Maupassant. De la el, dar poate şi de la Caragiale provine un tip de fantastic sumbru, obsesiv, care implică nălucile unei psihoze crescînde şi, în cele din urmă, ale nebuniei (Feciorul, Sfîrşitul dascălului Pavel, Hanul). Nuvelele vor fi reunite în 1910 într-un volumaş semnat deja cu pseudonimul Radu Baltag, amintit de Eftimiu. În acelaşi timp, începe să traducă din franceză diferite texte (Mérimée, Balzac, Tolstoi) prin reviste de provincie, mai ales din Transilvania (ceea ce poate susţine o relaţie mai apropiată cu aceste locuri), unele culese apoi în volum.

Am văzut că Eftimiu îl crede originar din Turnu Severin - în altă parte, ne spune, aflase "că era fiul unui om de peste munţi, pripăşit prin Turnu Severin şi venit mai tîrziu la Bucureşti, ca portar la hotelul Concordia din strada Carol" ("Primul meu Paris", reluat în volumul Portrete şi amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 319). Doctorul N. Lupu (1876-1946), omul politic şi memorialistul, l-a cunoscut imediat după război la Paris şi ne dă mai multe detalii despre originea şi familia scriitorului într-un articol apărut în 1922, după succesul primului roman publicat în Franţa. Aflat sub impresia lecturii, se grăbeşte să-şi împărtăşească sentimentele cititorilor săi români: "Am resimţit o imensă bucurie dînd de acest succes meritat, şi de mine aşteptat, al compatriotului nostru. Căci Adrien Le Corbeau, deşi după mamă francez, e român, născut şi crescut în ţară la noi. Acest mînuitor straşnic al limbii franceze - desigur unul din cei mai mari stilişti - e născut la Bolintin, lîngă Bucureşti... În drumurile mele prin judeţul Ilfov, între satele Bolintin de deal şi Bolintin de vale, am văzut nişte ruine de fabrică părăsită de multă, multă vreme. Coşul, cîţiva pereţi de cărămidă şi un imens cazan ruginit, atît a mai rămas din ea... Acolo a crescut, printre ţărani şi copii şi flăcăi, ca dînşii îmbrăcat, scriitorul nostru. De aceea şi româneasca lui e perfectă, ca şi franceza. De aceea a păstrat iubirea adîncă a ţăranului român, a naturei, a cîmpului românesc... La liceul din Ploieşti şi-a făcut studiile" etc. (Dr. N. Lupu - "Prin lume. Adrien Le Corbeau (Radu Baltag)", în Aurora, II, 1922, nr. 261, 8 septembrie, p. 1).

Ca şi Eftimiu, Gala Galaction îl cunoscuse mai devreme, în noiembrie 1906, cînd tînărul redactor avea deja la activ cîteva texte, dar simţea şi nevoia unei confirmări mai bine întemeiate. I-l aduce prietenul Demetrius, care era convins de talentul său, şi Galaction se uneşte cu judecata acestuia: "Fără de codeală i-am spus că autorul lor îmi pare cu talent... Da, cu talent şi, după cum mă voi convinge treptat, cu mare talent." Tot el îl botează cu primul pseudonim, cel sub care se va produce afirmarea scriitorului în mediul autohton: "Voiam întîi să-l botez pe Bernhaut: Dinu Măghiran, apoi Toma Alimoş, în fine, după transe curioase, Radu Baltag. Îi căutam un nume neaoş românesc şi popular acestui evreu despre care o presimţire tainică îmi spunea că va răspîndi odată, în pămînt românesc şi în razele graiului românesc, soarele puterii sale literare, părticică rumptă din nebuloasa eternului geniu al poporului ales." Şi, într-adevăr, preţuirea lui Galaction se confirmă, dublată de uimirea pentru capacitatea tînărului de a-şi configura identităţi diverse, după cum o cerea momentul şi directorul gazetei: "Ieri am citit de el vreo 12 foiletoane dintr-o serie nouă, Numai o stradă. Autorul lor e romancier născut. Baltag scrie cu călcîiele pe jăratecul necesităţii, poruncei ca să scrie. E redactorul prim şi unic al ziarului Prezentul. Articolele politice ori semi-politice, pe care i le reclamă şi impune directorul, curg gîrlă din pana lui. Dar directorul îi sugestionează, dacă nu-i porunceşte, şi foiletonul literar al gazetei. Astfel, amicul Baltag a scris şi-a trebuit să scrie, rînd pe rînd, Memoriile unui funcţionar de la Poste-restante, Memoriile unui judecător de instrucţie, confesiunile actorului de mai sus - vreo 40 de foiletoane care au pus, neclintit, temelia convingerii mele - şi încă alte feluri de memorii. Lucru curios, Baltag primeşte altoiul cu o facilitate şi cu o uşurinţă rare, şi în cîteva zile înfloreşte şi rodeşte minunat. Ce i-ar trebui acestui om ca să scape, în capul lui, comoara fabuloasă pe care i-o presupun deplin convins, ar fi numai 200 de franci lunar..." (G. Galaction - Jurnal, ed. T. Vîrgolici, ediţia a doua, II, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 177-178).

Bineînţeles, nimeni nu i-a dat lui Radu Baltag posibilitatea de a se consacra scrisului, aşa cum ar fi vrut Galaction, dar succesele sale, deşi modeste încă, îl fac să creadă într-o stea care îl chema să se împlinească sub alt cer. Pe scurt, Rudi Bernhaut decide să-şi încerce norocul la Paris, unde se aştepta să găsească şi sprijinul necesar oricărui început. Pentru că, aşa cum tot Galaction ne spune, părea să aibă acolo rude bogate, aşa cum fusese şi tatăl său înainte de a sărăci, poate din pricina unei doze egale de enormă încredere în sine şi de spirit aventuros: "Viaţa aceasta e atît de curioasă şi planurile Providenţei atît de neajunse! Baltag e sărac lipit pămîntului şi are de hrănit şi de îmbrăcat o soră şi un frate. Dar acest fiu de evreu s-a născut milionar! Mamă-sa, evreică spaniolă, avea titluri de nobleţă. Tatăl său a învîrtit, între Paris şi Bucureşti, afaceri de milioane, şi-a pierdut averea în speculaţiuni de bursă, a fost cîndva şi director plătit într-o fabrică de alcool, la Bolintin, şi-a murit într-o mizerie rezervată numai oamenilor extraordinari" (ibidem, p. 179). E puţin probabil totuşi ca viitorul scriitor să fi avut o ascendenţă atît de bogată. Informaţia lui Galaction, mai degrabă anecdotică, voia doar să sublinieze caracterul aventuros al tatălui şi, desigur, să explice astfel uşurinţa cu care tînărul cedează mirajului care-l chema de pe atunci.

Ajuns la Paris probabil în primăvara anului 1910, Rudi va avea o primă mare dezamăgire: rudele de aici n-au vrut să ştie de el, poate şi unde venise să fie scriitor. Tot Eftimiu aminteşte acest început mai mult decît dificil, dar crede că rudele respective erau ale soţiei: "Rudi Bernhardt, apoi Radu Baltag, a devenit Claude-Rodolphe Bernhaut. Doi ani n-a făcut nimic. Din primele zile, a cunoscut decepţia Parisului cenuşiu, hain pentru omul străin şi sărac. Rudele soţiei sale, pe-al căror sprijin se bizuia în primul rînd, l-au primit glacial" (ibidem, p. 1). Tot Eftimiu dă, în alt loc, o versiune mai precisă a acestor încercări: "Soţia lui avea nişte unchi înstăriţi în lumea gazetarilor parizieni şi în nădejdea cărora tinerii căsătoriţi se aventuraseră în metropolă. Nu se putea să nu-i ajute. Săracii însă n-au rude... Cînd Rudi Bernhardt a cerut unchiului soţiei sale recomandaţii să lucreze undeva, a fost refuzat net. - Dar ai atîtea relaţii! i-a obiectat inoportunul solicitator. - Am relaţii, i-a răspuns eminentul burghez, dar le păstrez pentru copiii mei!" (V. Eftimiu - "Primul meu Paris", în Opere, vol. XIX, ed. şi note de Const. Mohanu, Academia Română/Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p. 60).

Încearcă atunci să pătrundă direct în lumea literelor şi face vizite personalităţilor la modă pentru a le solicita sprijinul. Lovinescu, care l-a cunoscut şi el, rezumă aceste încercări cu peniţa lui lipsită de menajamente: "Plin de entuziasm, voia să cucerească Parisul ca eroii lui Balzac. A doua zi după sosire era în biroul lui Octave Mirbeau, a treia zi în biroul lui Anatole France, a patra zi în biroul lui Bourget şi aşa mai departe. Toţi îl primiseră admirabil, cu invitarea "să mai treacă pe la dînşii", dar niciodată nu i-a mai găsit apoi acasă: "Monsieur est parti", "Monsieur ne reçoit pas aujourd'hui" ş.a.m.d." (E. Lovinescu - Memorii, ediţie de Gabriela Omăt, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 123).

În tot acest timp, Rudi scrie. Scrie cantităţi uriaşe de corespondenţe şi de traduceri pentru mai multe ziare şi reviste din ţară, trudă recompensată cu mici sume care-i permit să înfrunte vremurile ostile, şi în acelaşi timp scrie în franţuzeşte, se exersează într-o limbă pe care o cunoştea bine, dar pe care trebuia să o stăpînească la perfecţie, ca un scriitor francez. Tot Eftimiu, în articolul citat, rezumă situaţia: "Nu putea să-şi plaseze un rînd, nicăieri. Dar era tînăr. Aştepta, plin de credinţă. Învăţa să scrie franţuzeşte, citind mult, exersîndu-se". Dar, dacă putem doar bănui intensa lui ucenicie în scrisul franţuzesc, pentru corespondenţele trimise în ţară avem mărturia ziarelor respective: traduceri din Balzac, Marcel Prévost, Octave Mirbeau, Guy de Maupassant, Georges Courteline, Anatole France, Ferdinand Fabre ("un Balzac al clerului"), Prosper Mérimée, Maurice Maeterlink, dar şi versuri din Louise Labé, despre care scrie un foileton inspirat în Tribuna din Arad, corespondenţe despre traducerile din Eminescu ale lui Gr. Sutzu, despre teatrul francez, despre poezia japoneză, apoi alte traduceri, tot prin franceză, din marii romancieri ruşi, Tolstoi (Război şi pace), Dostoievski (Amintiri din casa morţilor) ş.a., mai toate apărute în aceeaşi bună gazetă Tribuna, în Românul de la Arad şi în Cosînzeana de la Budapesta, în 1911, 1912 şi 1913.

Nu ştim prea multe despre Adrian Corbul în anii războiului - era, oricum, în Franţa. Este puţin probabil să fi luptat pe front pentru că era venit prea de curînd în ţară. A fost însă marcat de evenimente. În timpul războiului a suferit, probabil, de o boală teribilă care a şi constituit o mare încercare - a văzut moartea cu ochii şi a făcut atunci experienţele apropierii de celălalt tărîm, pe care le va descrie mai tîrziu, în cea de-a treia carte a sa. A fost - se pare - vorba de tifos, boală care a lovit Franţa la sfîrşitul războiului şi care lasă surditate, printre altele. Adrian Corbul îi dedică prima sa carte franţuzească, apărută în 1922, doctorului Simon Duplay, care l-a îngrijit, probabil, de o suferinţă ce presupune momente de surditate. Putem deduce că atunci s-a petrecut cumplita încercare a bolii care aproape l-a răpus, după cum ne lasă să înţelegem în romanul-meditaţie L'Heure finale, apărut în 1924, unde se aude fîlfîitul de aripă a morţii ca "un immense attendrissement au souvenir des choses qui furent siennes et dont il va se séparer à jamais...".


Exerciţiile, traducerile, precum şi ocazia unei întîlniri cu o doamnă, prietenă apropiată cîndva a celebrului scriitor Guy de Maupassant (sau mai degrabă cu una dintre cărţile ei de amintiri), sînt probabil elementele pregătitoare ale episodului care urmează. Un episod ce colorează cu o nuanţă de senzaţional povestea acestui mare muncitor şi scriitor îndrăgostit de vocaţia sa care a fost Rudi Bernhaut, alias Radu Baltag, devenit acum Adrien Le Corbeau. Inspiraţia de geniu - cum o numeşte un critic francez - poate şi impulsul spiritului aventuros din moştenirea paternă şi, desigur, acea îndemînare naturală cu care îmbrăca pielea personajului sugerat de director pe cînd era gazetar - toate acestea îl fac pe scriitorul care bătuse fără succes la uşile redacţiilor şi ale marilor literaţi din Paris să se decidă să forţeze intrarea din faţă şi să le arate tuturor snobilor care l-au refuzat cu cine au de-a face.

Pe scurt, Claude-Rodolphe Bernhaut îi prezintă redacţiei unei mari reviste din Paris o descoperire cu adevărat importantă: un caiet cu însemnările unei doamne din lumea bună care fusese prietena marelui Maupassant. Şi aşa apare, la 25 octombrie 1912, în La Grande Revue, textul anonim (semnat X) intitulat "Guy de Maupassant intime (notes d'une amie)". Succesul acestor însemnări, redactate după notele unui jurnal intim şi după scrisori pe care uneori le reproduce în text, este atît de mare, încît prima mistificaţie va fi urmată de alte două tranşe ale acestor "note", redactate la cerere. Textul apărut în 25 martie 1913 începe chiar cu această mărturisire: "On m'a demandé de livrer au public de nouveaux fragments de la correspondance de Guy de Maupassant. Ils seront compris dans cette seconde et dernière série de mes Souvenirs" (p. 217). El va fi urmat însă şi de un al treilea fragment al însemnărilor, la 10 aprilie 1913, în aceeaşi revistă.

Cum apreciază cercetătorul care a redeschis acum cîţiva ani dosarul acestei întîmplări (Jacques Bienvenu, "Le canular du corbeau", în revista Histoires littéraires, nr. 4, 2000, pp. 43-52), păcăleala a prins pentru că textul avea toate datele pentru a fi crezut: "Cet article anonyme présentait des anecdotes et des souvenirs qui, par leur style et la précision des détails, ont paru très convaincants. L'inconnue y reproduisait une lettre de Guy qui figure actuellement dans la correspondance de l'écrivain normand... Le style de ces lettres porte incontestablement la facture de Maupassant" etc. Jacques Bienvenu, el însuşi cercetător asiduu al operei şi vieţii lui Maupassant, arată că asemănările care i-au păcălit pe specialişti au fost obţinute printr-o muncă de bijutier, de cercetare şi izolare migăloasă a unor expresii, fraze, contexte caracteristice din proza lui Maupassant. Acestea îi dau textului propus un aer "mai adevărat decît adevărul", care s-a regăsit şi în alte farse sau mistificări de acest gen: celebra farsă a ineditelor lui Rimbaud din 1949, de pildă, pusă la cale de doi actori care au reconstituit din citate şi parafraze un manuscris pierdut al poetului, La Chasse spirituelle. Specialişti precum Maurice Nadeau şi Pascal Pia s-au lăsat păcăliţi de aceste asemănări, în timp ce un poet ca André Breton a văzut în ele, pe drept cuvînt, proba falsului, pentru că Rimbaud nu se repeta niciodată (istoria acestei farse este relatată în cartea lui Philippe Di Folco - Les Grandes Impostures littéraires, Écriture, Paris, 2006, pp. 220-224). Ceea ce nu se putea spune despre Maupassant!

De altfel, probabil că pastişele - voluntare sau involuntare - sînt numeroase şi privesc întregul arsenal retoric al literaturii franceze. Începutul însemnărilor atribuite prietenei lui Maupassant, de pildă, are ceva din solemnitatea, din reflexivitatea şi din superbia primelor rînduri din Confesiunile lui Rousseau ("Je forme une entreprise qui n'eut jamais d'exemple, et dont l'exécution n'aura point d'imitateur"). Cadenţa acestui preambul dă cititorului impresia de adîncă reculegere, şi deci de mărturisire sinceră: "Peut-être jamais femme n'a-t-elle fait ce que j'entreprends ici, en vous parlant du grand écrivain que tous les amis des lettres admirent et regrettent, et que quelques-uns pleurent encore. L'ayant connu intimement, j'espère révéler au public un Maupassant nouveau, insoupçonné..." etc. (ibidem, p. 673).

Textul amplu al primului fragment publicat şi excelent documentat, în pofida unor erori de datare descoperite mai tîrziu, implică toată recuzita necesară unei maxime credibilităţi: e vorba de o fostă "prietenă" a scriitorului, ceea ce justifică zona de umbră din care provine textul şi în care doreşte să rămînă autorul, dar mărturiile au un aer foarte convingător pentru că reconstituirea este o adevărată pagină de roman, ce apelează la situaţii evocatoare emoţionante ("je conserve nettement dans ma mémoire la vision de Guy de Maupassant, tel qu'il m'apparut pour la première fois chez la comtesse de..."). Este invocat însă şi "le petit cahier où j'ai consigné avec quelques dates mémorables toutes les belles choses qu'il m'a dites", precum şi "ses lettres". Toate aceste surse îi permit să reconstituie cu precizie nu numai cuvintele scriitorului, ci şi momentul exact în care au fost ele pronunţate sau scrise. Mai mult, unele scrisori sînt chiar comunicate ca atare şi au intrat apoi în corpul corespondenţei recunoscute şi publicate în cele mai serioase ediţii (una, trimisă din Tunis la 19 decembrie 1887, este inserată chiar în acest prim fragment al "notelor"). Nu lipseşte nici elementul exotic, reprezentat în aceste prime pagini de o prinţesă româncă ("nous étions plusieurs dames, parmi lesquelles une princesse roumaine, Mme de R..."). Ideea provine, poate, dintr-o corespondenţă reală trimisă de Adrian Corbul în anul anterior revistei arădene Tribuna: fosta "prinţesă" Racoviţă - născută Elena von Doennings -, pentru care logodnicul ei s-a duelat cu celebrul socialist german Ferdinand Lassalle ("A murit bătrînă şi infirmă şi mă gîndesc că acum cincizeci de ani trupul ei era numai graţie, că avea ochi albaştri şi părul auriu şi că lumea toată cunoştea frumuseţea ei..." - "Cronică din Paris. Sinuciderea unei foste princese Racoviţă", în Tribuna, XV, 1911, nr. 234, 25 octombrie/7 noiembrie, semnată cu iniţialele C.R.B., pentru Claude Rodolphe Bernhaut, aşa cum erau semnate toate aceste corespondenţe, apărute uneori în acelaşi număr de revistă cu traduceri sau cu articole semnate Adrian Corbul).

Mărturiile apărute în La Grande Revue se bucură şi astăzi de o autoritate indiscutabilă şi, în ciuda unor incongruenţe, nu autenticitatea textului este pusă în cauză pînă la dezvăluirile recente ale lui Jacques Bienvenu, ci unele alunecări de memorie din cauze inexplicabile. După ce semnalează o astfel de nepotrivire ("On peut s'interroger sur les raisons de ce manque de mémoire" este formularea elegantă), editorul textelor din "Pléiade" conchide că "il n'y a pas de doute qu'Hermine tient dans la vie de Maupassant une place dont la nature et l'importance sont peut-être délicates à préciser, mais en tout cas très grandes" (Les Contes et Nouvelles de Maupassant publiés entre avril 1884 et 1893. Contes posthumes, notices, notes et variantes, bibliographie par Louis Forestier, Gallimard, "Bibliothèque de la Pléiade", Paris, 1979, p. IX).

Dezvăluirea mistificării "geniale" a lui Rudi Bernhaut este prilejuită doar de o mărturisire sau de propria indiscreţie a autorului, care denunţă singur un fapt imposibil de detectat la acea dată doar cu mijloacele istoriei literare.