Văzut de sus

Văzut de sus, de sub plafonul de nori, oraşul apare ca o alcătuire de volume paralelipipedice. Aceasta numai în zona ordonată. În rest, acoperişuri de casă liliputane, panglici subţiri de drumuri, chiar şi pete de verdeaţă în tonalităţi de verde cenuşiu.

Avionul pierde repede din înălţime, aterizarea pe aeroporturile oraşelor metropole nu îngăduie spaţii prea mari de manevre. Acesta, pe care Valeria se pregăteşte acum să-l cucerească, va putea deveni în curând o mare metropolă, oferind în zona sa centru-nordică aceeaşi bogăţie geometrică de invidiat ca oricare alt oraş de rang superior de pe coasta de est a Americii sau a Asiei. Panta de coborâre, poate prea brutală, îi dă o senzaţie de vertij, deocamdată suportabil, totuşi neplăcut, şi ea îşi apasă stăruitor ceafa de speteaza fotoliului, înfigându-şi în acelaşi timp vârfurile degetelor şi, fără vrere, chiar şi unghiile în braţele laterale ale fotoliului.

Apoi avionul se aşează pe pistă şi viteza cu care încă rulează îi împinge şi mai sus golul din stomac, dar acum nu mai are nici o importanţă, sub avion se aşterne un corp solid şi ferm, pământul.

Printre volumele paralelipipedice prin care s-a putut percepe de la înălţime, prin hubloul avionului, alcătuirea oraşului geometric, fiindcă pare mai lesnicios sau cel puţin mai exact să fie astfel delimitat oraşul nou de cel vechi, se află o casă. A fost construită în perioada interbelică - are parter, etaj şi un pod mansardabil - de către un funcţionar al primăriei, iar sub casă se află o pivniţă în care se depozitau cărbuni şi se păstrau conserve şi murături în oţet. Casa se înseriază locuinţelor clădite de mica burghezie de pe întinsul continentului, dar aminteşte, în mod ciudat, mai ales de estul continentului, atâta doar că este lipsită de un spaţiu verde în faţă, aşa cum se obişnuia pe atunci, când pământul era foarte ieftin aici, curtea din spate fiind amenajată pentru jocurile copiilor.

Despre această casă, un axus mundi al istorisirii de faţă, va fi vorba în cele ce urmează. Mai trebuie spus că adresa ei, după noul nomenclator stradal, era 43 rue Aldo Moro.

După ce a îndeplinit formalităţile de frontieră şi şi-a recuperat valiza cu rotile, înainte de a păşi în fluxul de ieşire, Valeria şi-a consultat agenda de buzunar, recapitulând încă o dată adresa la care trebuia să se prezinte. Datorită unei încurcături în circulaţie, care blocase drumul aproape douăzeci de minute, dar şi rapidităţii cu care s-a degajat aeroportul de pasagerii ultimei curse, persoana care trebuia să o întâmpine a sosit la câteva minute după ce ea ieşise. Valeria i-a dat şoferului adresa greşită: 43 rue Aldo Moro, în loc de 34, care era adresa reală. Adică, o altă ordine a celor două cifre. Era o bâlbă previzibilă tocmai pentru că îşi repetase de prea multe ori numărul casei încă dinainte de decolarea avionului.
- Sunteţi sigură?

Valeria a luat întrebarea drept impertinenţă şi s-a mulţumit să dea hotărâtă din cap, fără să scoată nici un cuvânt. Restul drumului s-a scurs în tăcere. Au pătruns în zona oraşului geometric şi acolo, după ce au lăsat în urmă un rând de blockhausuri care marcau limita dintre vechiul şi noul oraş, şoferul a oprit în faţa unei case flancate în dreapta şi stânga de două clădiri impunătoare de câte douăzeci şi două de etaje. Şoferul a închis aparatul de taxat şi a aşteptat.
- Cred că este o eroare, a spus Valeria fără a-şi putea controla îmbujorarea
- Sunt sigur. Aici locuiesc eu. De trei generaţii. Bunicul meu a fost o persoană onorabilă. Nu şi-ar fi îngăduit să ridice o casă pe un teren care nu-i aparţinea. Pe vremea aceea strada se numea Ste. Stéphanie dar numărul a rămas acelaşi. Acum poartă numele unui politician italian despre care se spune că a căzut victimă unui atentat săvârşit de o formaţiune militară? brigăzile şi nu mai ştiu cum?

Între timp Valeria şi-a scos agenda şi lucrurile s-au lămurit. Fusese numită funcţionar internaţional şi tocmai urma să se prezinte la post. Ratase întâlnirea de la aeroport, dar avea oricum notată adresa la care i se rezervase locuinţa: 34 (treizeci şi patru - nu patruzeci şi trei) rue Aldo Moro. Câteva numere mai departe, deci, în acelaşi cvartal. Unul din blocurile acelea, care păreau derivate, toate, dintr-un numitor comun. Şoferul continua să vorbească privind-o prin oglinda retrovizoare. Acesta trebuie să fie stilul de comunicare al unui italian, a gândit rapid Valeria, una din cele patru situaţii în care se topesc barierele naţionale: circulaţia liberă a forţei de muncă.

Şi-a aruncat încă o dată privirea pe fereastra maşinii. Casa îi amintea de multe altele asemănătoare, răspândite cam peste tot pe teritoriul de unde venea ea. Nu este vorba, fireşte, de stilul caselor, contingent o mie nouă sute douăzeci şi ceva, ci de aerul lor, subtil retro, care se degaja, fără voia cuiva, din pereţii lor. Un fel de pecete de breaslă cu care ar fi putut fi marcate cărămizile din care fuseseră ridicate zidurile, marcă bine conservată, chiar dacă sub aparenţa tocită sau decolorată a tencuielilor. Totuşi ideea că ar fi putut locui la etajul acelei case, care i-a trecut o clipă prin minte ascultând în timp ce privirea îi aluneca pe geam afară, nu i se mai părea atât de absurdă pe cât ar fi gândit în urmă cu o oră. Deocamdată, ceea ce îşi dorea însă era un duş bun şi despachetarea câtorva lucruri de trebuinţă imediată.
- Vă invit înăuntru să bem o cafea, a trezit-o deodată glasul celuilalt. La ora asta nu prea am clienţi. Mi-ar prinde şi mie bine o cafea. Sunt sigur că nu ştiţi nimic despre oraşul ăsta în care aţi intrat atât de victorioasă?
- E un fel de acostare?
- V-am spus că sunt a treia generaţie în casa la care priviţi. Şoferul şi-a întors capul spre ea. Părea puţin plictisit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.
- Nu cred.
- Plătiţi-mi cursa şi coborâţi.

Valeria şi-a căutat portofelul în poşetă. Era nervoasă şi nu-l găsea. Celălalt aştepta. Apoi zâmbetul i-a revenit pe faţă. Găsise portofelul şi acum se pregătea să numere monedele de metal de care vroia oricum să scape.
- Hai să facem pace, i-a propus el pe un ton devenit dintr-odată camaraderesc. De când ai coborât, toate ţi-au mers pe dos. Nu te-a aşteptat nimeni la ieşire, ai încurcat adresa, doi, ai dat peste un italian guraliv? Da, chiar sunt italian. De trei generaţii. Altoit pe un oraş pe care-l simt şi acum străin. Altoi respins. Nu, de fapt el mă simte pe mine străin. Mă cheamă Gallo, cu doi de l. Un singur lucru nu este adevărat, am vrut doar să bem împreună o cafea. Dacă ai să intri, o să-ţi spun de ce? Vouă tuturor care intraţi aici, în oraşul ăsta buncăr, care este şi sală de arme şi salon de dans, mai întâi, cred, vi se spală creierul, sunteţi decontaminaţi de prejudecăţi, inerţii, încurcături, ce mai încoace şi-ncolo, sunteţi pregătiţi să deveniţi nişte fiinţe aseptice?
- Gallo şi mai cum? l-a întrerupt Valeria, demonstrându-i că i-a trecut supărarea. Nu era cazul să se poarte ca o provincială. Oricum, târfă nu era, aşa că putea fi acceptată o cale de mijloc. Iar curiozitatea de a vedea casa apăsa decisiv pe talerul balanţei.

Intrarea în casă era printr-o mică marchiză, ale cărei geamuri poate că fuseseră cândva colorate, plasată în mod curios pe partea laterală stângă a construcţiei. În vestibul a ajutat-o să-şi scoată haina de ploaie. Nu se străduia să fie politicos, existau în mod vizibil în gesturile lui semne de bună creştere, care păreau să-i fie indiferente, fără a se lepăda totuşi de ele. A anunţat-o că mai întâi vor face un tur al proprietarului. Cu excluderea podului şi a beciului.
- Acelea sunt spaţii exclusive. Nu-l pot conduce la ele pe primul venit, a adăugat cu o complicitate înţelegătoare.

Atmosfera casei avea ceva familiar; n-ai fi fost surprins, venind din lumea de la marginea imperiului consolidat, să te pândească de pe o poliţă un parfum leneş de gutui. Camerele nu primeau lumină decât prin ferestrele de pe cele două laturi ale casei şi latura dinspre curtea din fund. Pe latura din faţă nu existau ferestre, asta explica şi plasarea marchizei pe laterală. Podeaua era din scânduri, probabil groase, din lemn stacojiu, lustruit. Şi culoarea lemnului intra în armonia casei, atenuând asprimea luminii care pătrundea direct prin geamurile fără storuri şi fără perdele. Valeria, când rămânea în urmă, când o lua înainte câţiva paşi, vroind să marcheze astfel că nu se simţea subordonată nici lui, nici casei. Deşi, cel puţin în ultima privinţă, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Plutea în aer o senzaţie de ceva cunoscut, trăit poate într-o copilărie în care imaginile nu se cristalizaseră încă. Apoi dintr-o dată lucrurile s-au limpezit. Pe perete era atârnat un desen în tuş, un bărbat cu un burtoi proeminent atârnând peste nişte pantaloni reiaţi, probabil o caricatură ruptă dintr-un roman de moravuri al unui alt secol, şi imaginea a instalat-o brusc într-un muzeu în care fusese trei zile la rând din cele patru în care stătuse la Paris pe banii unei fundaţii. Înainte de a urca la etajul construcţiei, Gallo i-a propus să se oprească şi să bea cafeaua.
- Bunicul meu, cel care a făcut casa, era funcţionar la primărie. Curios, cum a ajuns cineva, venit tocmai din călcâiul cizmei, din Calabria, să intre în fiecare dimineaţă, amestecat printre aborigeni, pe unul din porticurile primăriei, semănând cu un tort supraetajat, aflat în piaţa mare a oraşului. Bunicul nu a vrut să spargă nici o uşă, nici o fereastră, nici măcar un oberliht în peretele de la stradă al casei ca să nu-l tulbure zgomotul străzii, aşa mi s-a povestit. Dacă poţi să-ţi închipui, un sudist pe care să-l agaseze viaţa străzii!?

Continuând să vorbească, pe ea o aşezase într-un fotoliu, s-a dus într-o chicinetă după cafea. În răstimp, Valeria a văzut pe peretele din faţă un peisaj de munte, dar nu a îndrăznit să îi placă, poate se înşela şi nu era decât un kitsch, un peisaj încărcat într-o ceaţă alburie şi tocmai indecizia asta a contururilor o atrăgea. El s-a întors, i-a tras o măsuţă în faţă pe care a pus cafeaua, s-a retras în golul ferestrei şi a continuat:
- Când am fost prima dată în Italia eram un adolescent năuc, de-abia auzisem vorbindu-se despre mai l968, şi când pronunţam cuvântul Risorgimento mă ridicam în picioare ca atunci când se citesc evangheliile. Dacă te interesează - s-a îndreptat spre peretele asupra căruia Valeria tocmai îşi îndreptase privirea - ăsta e un peisagist austriac înrudit la spiţa a cincea cu impresioniştii. Poţi să-l priveşti cu linişte, nu e un fals şi nici un kitsch, n-are de ce să-ţi fie ruşine că-ţi place. După ce am debarcat în port, am vrut să îngenunchez şi să sărut pământul Patriei. Sună bine, nu-i aşa?!? Era ca şi cum aş fi adus la îndeplinire un legământ; mă simţeam într-o poziţie sacrală, în faţa mea se afla fantoma bunicului cu mâinile întinse aşteptând ofranda rădăcinilor. Nu i-am dat răgazul să-şi ducă gestul până la capăt. N-am căzut în genunchi pentru că pământul era doar un beton rugos cu pete de ulei intrate de mult în el. M-am scuturat din vis şi m-am trezit întrebându-mă, cu furia celor neputincioşi pe ei înşişi, al cui sunt eu de fapt. Aşa cum întreb ori de câte ori bat străzile de dincoace, din perimetrul burgului invadatorilor?
- Pentru astăzi e de-ajuns, l-a oprit Valeria cu un gest hotărât, care nu se potrivea cu încreţiturile mici, vesele, din jurul ochilor. Mă duci unde trebuie să ajung şi îmi laşi un număr de telefon. Nu, nu-i nevoie - l-a oprit din tocmai ceea ce se pregătea să spună - când vreau să văd şi etajul, vin singură.

Locuinţa Valeriei era o garsonieră dublă, cele două încăperi fiind despărţite printr-un perete culisant. Era mobilată cu tot ceea ce era previzibil că i-ar fi fost necesar. Şi-a lăsat valiza jos. După mai multe încercări, trăgând şi închizând peretele despărţitor, a hotărât să lase o singură încăpere. Pentru aceasta era nevoie să mute însă patul şi să reaşeze fotoliile. Deşi treaba nu era complicată, ar fi avut nevoie de un ajutor ca să încerce eventual mai multe soluţii. Până la urmă, a lăsat lucrurile baltă. S-a dezbrăcat, a intrat în baie, după aceea s-a îmbrăcat şi a coborât. Era o zi lipsită de lumină. A început să se învârtă în jurul blocului ca să se înveţe cu locurile. Nu neapărat înălţimea, mai curând densitatea şi o anume similitudine, ca un fel descompunere şi recompunere într-un joc lego prin asamblarea unor module de bază, creau senzaţia de monolit. Componentele se adunau într-un tot unitar. O singură construcţie, un blockhaus, unul singur, desfăşurat pe verticală şi pe orizontală, asemeni unui mamut articulat pe calculator.

A ieşit din perimetrul burgului, atentă la identificarea punctelor de acces pentru a nu se rătăci la întoarcere, şi a intrat în oraş. A bătut drumurile o vreme, la întâmplare, fără să vadă nimic cu adevărat, mulţumită de rumoarea străzii, de gândul bizar că, deşi va rămâne aici cinci ani, poate şi zece, poate şi mai mult, la fel ca Gallo, câteva generaţii, nimic nu se poate schimba înăuntrul ei, fundamental. Târziu de tot şi-a adus aminte că-i este foame. A intrat într-un local relativ modest, atentă să nu facă risipă, banii trebuiau să-i ajungă până la prima alimentare a contului. La ieşire, după câteva rateuri - nu-şi luase încă puncte stabile de reper, singurul lucru de care-şi amintea era un magazin de jucării în care trona o maimuţă de pluş, ceva semănând a babuin, cu un guler albicios sub bot - a reuşit să găsească punctul de trecere prin care părăsise perimetrul burgului.

Portarul a întâmpinat-o la intrarea în bloc cu un salut protocolar în două limbi, încheiat cu un prietenos madame Valérie, şi ea a dobândit siguranţa că nu a greşit nimic. Nici chiar opţiunea pentru calitatea de funcţionar internaţional pentru care se bătuse şi i se recunoscuse.

Au urmat câteva zile de acomodare administrativă. Biroul în care a fost îndrumată îl împărţea cu o fată ceva mai în vârstă decât ea. A fost întrebată dacă îi convine locul, dacă nu, se putea face orice alt aranjament. I s-a mai dat de înţeles, în trecere, că, în cazul în care în viitor ar descoperi unele incompatibilităţi cu noua sa colegă, există remedii şi pentru o astfel de situaţie. Dacă se poate vorbi de o anume pregătire psihologică pe care şi-o administrase ei însăşi, mai curând aceasta viza o stare de opoziţie decât de concesie, fiind pregătită, aşa cum se spune, să-şi vândă scump pielea. Valeria era o luptătoare, adică îşi crease în decursul timpului o astfel de stare de spirit, tot aşa cum cineva îşi perfecţionează, pe o dotare naturală fragilă, starea de performanţă. Îi plăcea să şi-o reamintească din când în când, constituind o vanitate dobândită prin exerciţiu mai degrabă decât prin gene, dar un asemenea calificativ era afirmat cu prudentă discreţie, niciodată nu-l invocase în vreunul din acele teste stupide de autocaracterizare şi, cu atât mai puţin, în faimoasele chestionare derivate din lunga genealogie a spovedaniei.

Prânzul în comun luat la restaurantul din incinta corpului central al blockhausului avea ceva convivial în atmosfera în care se desfăşura. Ea a fost ghidată cu discreţie de colega de birou, cu un nume de o rezonanţă cercetăşească, Anka, de la care a învăţat, în plus, cum se decojesc fructele exotice. Încetul cu încetul, starea ei de virtuală rezistenţă a început să se tempereze.

Preocupată de noua ei viaţă, Valeria a uitat de promisiunea făcută lui Gallo.

Şi-a amintit de această promisiune într-o după-amiază când a fost trasă de Anka la vernisajul unei expoziţii. Se simţea obosită, dar mai cu seamă încă agasată de un început de conflict pe care-l avusese în cursul dimineţii. Observase că în fiecare zi se strecura prin birouri o fiinţă situată undeva între un puber şi un adolescent, care culegea din nişte coşuri dreptunghiulare de rafie, aflate pe colţul biroului, hârtii lucrate ce urmau să fie sortate şi duse fie la multiplicat, fie la semnat, fie expediate. Ea tocmai terminase de redactat o adresă pe care, în lipsa unui coş cu care, din eroare probabil, nu fusese înzestrată, a pus-o pe colţul biroului. Băiatul era strigat, în mod unanim, cu alintul de Pisoiaş. După ce a cules hârtia de la Anka, a ajuns în faţa biroului Valeriei. Aceasta i-a zâmbit, el i-a răspuns şi a trecut mai departe. Valeria l-a strigat şi i-a arătat cu capul hârtia de pe colţul biroului ei, în tot acest timp păstrându-şi zâmbetul pe care, de doar câteva zile, învăţase să-l poarte, la fel ca şi cartea de identitate magnetică din jurul gâtului. El a scuturat uşor din cap, într-o falsă neputinţă. Coşul se capătă după paisprezece zile lucrătoare. Până atunci trebuie să te descurci singură. Şi a strâns din buze la fel de neputincios. A dat să plece, dar s-a oprit, întorcându-şi din nou privirea către ea. Până atunci Pisoiaşul nici nu răspunde la acest nume, i-a spus Anka în timp ce coborau la restaurant. Aici toţi suntem liberi. El şi-a instituit propriul lui regulament şi, atâta timp cât nu intră în conflict cu vreunul din regulamentele generale, este în drept să facă să i se respecte voinţa. De altfel este un copil care ştie să zâmbească frumos. Ah, să nu-ţi închipui că este chiar copil. Iartă-mă, aici nu sunt prohibite discriminările, nu înţeleg de ce nu se spune deviaţii sexuale, dintr-o autocenzură oare?? este preferabil totuşi să evităm astfel de discuţii.

Gustul acestui dialog stăruise în ea toată ziua. Ca mirosul nedefinit al unui palton scos dintr-o debara în preajma sezonului rece.

În ultimul moment a renunţat să o însoţească pe Anka la expoziţie. Când se afla chiar pe punctul de a păşi înăuntru, sub pretextul pripit inventat că aşteaptă un telefon de care uitase, s-a dat cu un pas în urmă. Apucase să vadă în sală câteva persoane. Printre ele i se păru că recunoaşte una sau două dintre figurile cu care se întâlnea la restaurant, şi gândul că va trebui să participe la schimburi de fraze a împins-o să ia decizia pe loc. S-a întors brusc pe tocuri, fluturând un rămas bun grăbit din vârfurile degetelor, şi, tocmai când pusese un picior înaintea celuilalt, s-a simţit prinsă de cot.
- Nu se poate. Dacă ai venit până aici trebuie să intri, suntem nişte fiinţe sociabile. Chiar dacă n-am fi, puţin fariseism nu strică?

Valeria şi-a răsucit doar capul. O supăra mai ales faptul că îşi simţea cotul strâns în menghinea pumnului celui care o împiedica să plece.
- E pentru prima dată când aud reclamat dreptul la fariseism într-un perimetru de quakeri.

Apoi privirea i s-a fixat interogativ pe pumnul care continua să o ţină în loc. Era o mână cu nişte degete grăsulii ca nişte perniţe de ace, acoperită din abundenţă cu fire de păr roşcovane.
- Cum te-ai simţi dacă ai schimba situaţia cu cel dinăuntru? Nefericitul care-şi numără în gând vizitatorii, precum gâsca bobocii după ce a trecut drumul.

După care s-a hotărât să-i dea drumul la braţ.

Cel care a oprit-o atât de ferm se numea Kristof. Mai târziu a aflat că este polonez. Au intrat împreună, de data aceasta ţinându-l ea de braţ. Erau o pereche oarecum asimetrică, ea longilină, construită mai mult pe silueta anilor treizeci, cu un piept aproape plat şi umerii drepţi, el mai scurt cu aproape un cap decât ea, cu o faţă rotundă şi ochii ca nişte bile cu irisul negru. Intrarea aceasta a fost salutată cu bătăi din palme. Un fel de compoziţie plastică nonconformistă confecţionată ad hoc; sau doar o ghiduşie.

Valeria s-a îndreptat spre primele simeze, iar Kristof a urmat-o cam cu aceeaşi tenacitate cu care o ţinuse de braţ. Mai târziu a aflat că mai toţi cei aflaţi acolo ţineau de resortul curţii imperiale. Care avea grijă, prin prepuşii ei abilitaţi, să se ocupe cu relativă discreţie de încurajarea a cele ce, in petto, erau considerate drept hobby-uri de imagine. În dreptul unui tablou în faţa căruia a stăruit mai mult, Valeria l-a întrebat dacă este de la ţară. El a părut să nu înţeleagă, şi Valeria l-a ajutat.
- În copilărie ai trăit la ţară? Numai acolo puteai să vezi o gâscă trecând uliţa cu puii după ea.

Kristof s-a strâmbat:
- Poate? ai să te obişnuieşti aici mai repede decât crezi. Sau n-ai să te obişnuieşti deloc. Şi are să te înlocuiască altcineva, care se va afla în faţa aceleiaşi alternative? să zicem, un fel de postdarwinism victorian.

În noaptea aceea, Valeria s-a perpelit mult înainte de a adormi. S-a întrebat dacă se vede atât de bine prin ea, de vreme ce primul venit a putut s-o facă. Atunci când luase hotărârea să plece nu o făcuse sub imperiul unui impuls de moment, ca să-şi satisfacă o curiozitate sau ca să încerce o alternativă, cu rezerva subînţeleasă deci de a reveni oricând. Era nu doar o schimbare de stare civilă. Mult mai mult decât atât, o modificare biologică. Există o operaţie foarte complicată, se pare, schimbarea sângelui. Un fel de spălare a sângelui, ca şi o spălare a ţesutului limfatic. Cu totul altceva decât schimbarea identităţii care se practică pentru protejarea integrităţii fizice a unei persoane. I se compune o nouă fizionomie prin încercări pe calculator, poate i se repară o infirmitate vizibilă, identitară sau, cine ştie, i se creează o astfel de infirmitate, un picior ceva mai scurt, modificarea culorii ochilor, care sunt limitele ştiinţei corective?? Toate pentru a proteja identitatea sa lăuntrică, numenul. Subiectul îşi păstrează visele, amintirile, fiinţa originară, totul este făcut pentru a-şi conserva acea existenţă dinainte împotriva agresiunilor. I se răpeşte identitatea din afară pentru a-şi putea astfel salva identitatea dinăuntru.

Dar asta era exact contrariul a ceea ce vroia Valeria. Ea îşi dorea ca schimbul să se petreacă înăuntru, acolo să intre o nouă fiinţă, croită după alte măsuri, la modelarea căreia să poată participa şi ea, un alt fel de Pygmalion, cu deosebirea că ceea ce căuta nu era nici frumuseţea şi nici perfecţiunea, ci doar o altă normalitate.

Pentru această nouă normalitate se pregătise cu răbdare. Nu vroia să o abordeze aventuros, însăşi ideea de aventuros era contrariul desenului pe care-l programase. Îşi completase studiile cu două masterate, obţinuse diplome de excelenţă în două limbi, făcuse şi alte specializări, totul pe o gamă diversificată, ca şi cum s-ar fi pregătit să abordeze un continent uman nou, cu alte reguli de existenţă, pe care încă nu le cunoştea, dar pe care avea puterea de a le desluşi şi aborda. Ţinta pe care şi-o fixase, dacă se poate spune aşa, era ca, reîntâlnindu-se peste un număr de ani cu cineva din viaţa ei veche şi care ar recunoaşte-o recunoscând-o perfect în identitatea sa fizică, până la acel nivel de insignifiante amănunte particulare, să poată afirma sub jurământ că nu este Valeria, ci doar o copie perfectă a acesteia, o scanare desăvârşită a contururilor imaginii sale.

Parcurgerea probelor pentru dobândirea calităţii de funcţionar internaţional a fost un fleac pentru ea. A trecut toate pragurile cu brio, fiind felicitată nu doar de membrii comisiei de examinare, ci şi de marele boss. Acesta era un domn în vârstă, care se hrănise din fragedă tinereţe cu mitul zeiţei Europa şi care visa în ascuns la plămădirea unei specii aparte, un fel de generaţie mutantă a funcţionarului internaţional pornind de la structura morfologică banal comună şi obţinându-se o generaţie identitar comunitară. În discuţia lungă ce a avut loc între domnul Petronius şi Valeria, primul a presimţit, după răspunsurile primite la unele întrebări abil ticluite, că Valeria ar putea să corespundă visului său de o viaţă. Şi i s-a părut oarecum firesc, deoarece ea pătrunsese dintr-un spaţiu în care începuseră să se tocească vechile clişee identitare, fără a fi maculată totuşi de hibridizarea aceea periculoasă petrecută pe vechiul continent.

Către miezul nopţii, Valeria a coborât din pat. S-a dus, în picioarele goale, la bucătărie, şi-a turnat un pahar de apă minerală rece, din frigider, pe care l-a băut cu înghiţituri rare, până la capăt. Apoi s-a întors în cameră, în tot acest timp ghidându-se după luminiscenţa pe care cerul oraşului o iradia în încăpere. S-a sprijinit cu coatele în pervazul ferestrei privind, fără ţintă, peste burgul mamut. Urmărea desenul zimţat al diferenţelor de nivel dintre blocuri şi, dintr-un automatism instalat ca într-o joacă, a început să măsoare numărul de etaje al blocurilor, luând ca plan de referinţă nivelul la care se afla ea. Ca pentru a încheia simetria serii, şi-a adus aminte, după ce s-a săturat să numere etajele, de Kristof şi degetele lui rotunde, plinuţe, ca nişte perniţe de ace, garnisite de perii roşcaţi care le acopereau. Poate că, pronunţând cuvântul clişee, Kristof se apropiase într-un fel foarte întortocheat de ceea ce se afla înăuntrul ei, dar venind din altă direcţie şi rămânând încă foarte departe.

A aprins lumina, s-a aşezat la masă şi a început o lungă scrisoare.

Câteva zile mai târziu a primit un telefon de la cabinetul lui Petronius. Cea mai în vârstă dintre asistentele sale a început prin a o întreba dacă s-a acomodat cu clima oraşului, după care au urmat câteva consideraţii foarte pertinente despre curenţii pe care îi trimite oceanul şi umiditatea uneori excesivă pe care o poartă. Avea o voce frumos timbrată, cu accente de mezzosoprană la intervale corect evaluate, astfel încât să nu devină manieriste. Această voce era bine cunoscută, deşi nu oricine se putea mândri că a auzit-o, fie şi o singură dată. Simplul fapt că se afla la capătul celălalt al firului era un semn de excelenţă pe care vocea sa o purta la adresa celui apelat. Pentru că informaţiile curente erau comunicate prin intermedierea secretarelor direcţiei sau serviciului, iar cele care se ocupau de aceasta erau persoane de rang inferior din secretariatul marelui patron, iar veştile dezagreabile veneau îndeobşte prin compartimentul de resurse umane, singurii abilitaţi în aceste contacte faţă în faţă, persoane instruite, asemeni bodyguarzilor, pentru modelarea reacţiilor excesive. După parcurgerea pasajelor introductive, despre care ar fi greşit să se creadă că ţineau de un ceremonial protocolar, făcând parte din însăşi natura relaţiilor iradiate de cabinetul lui Petronius, aşa cum o uvertură face parte din operă, doamna Q., aşa cum era identificată în limbajul comun, a întrebat-o dacă are puţin timp să-i acorde. Anka ciulise deja urechile; un telefon de acest fel, chiar dacă fonic aparatul era bine protejat, avea darul să transmită, nu se ştie prin ce mecanism, nişte efluvii misterioase de punere în gardă. Care s-au confirmat în momentul în care Valeria a încheiat convorbirea cu un da fără inflexiuni. După care s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Fără nici o explicaţie. Se vede din această simplă succesiune că ea se arăta mai rapidă în percepţii decât mulţi dintre cei care parcurseseră acelaşi drum şi care avuseseră nevoie de timp îndelungat pentru a ajunge la capacitatea de a citi cuvinte care nu fuseseră spuse.

Doamna Q. nu împărţea biroul cu nimeni. Se afla în anticamera marelui birou oval al lui Petronius, de care o despărţea o uşă simplă, aparent foarte modestă, ca şi cum prin ea s-ar fi comunicat cu o debara sau un cabinet de toaletă. Secretarele împărţeau un birou comun pe care Valeria l-a parcurs fără ca cineva din încăpere să fi părut că îi observă trecerea. Doamna Q. s-a ridicat când a pătruns în încăpere şi i-a ieşit în întâmpinare. A invitat-o la o masă în dreptul căreia se aflau două fotolii adânci, s-a aşezat fără să o aştepte să ia loc, a întrebat-o cu ce doreşte să fie servită, apoi a umplut cu cafea două ceşcuţe dintr-un serviciu de porţelan de colecţie, după care s-a răsturnat, adâncindu-se în speteaza fotoliului.

În pregătirile generale pe care le făcuse, Valeria luase lecţii, printre altele, despre felul în care se intră şi se iese dintr-o cameră. Aceste lecţii, asociate cu deprinderea stăruitor exersată de a-şi ţine trupul drept, fără a fi rigidă, punându-şi în evidenţă flexibilitatea, dacă se poate spune aşa, de trestie sau de nuia de alun, ca o mişcare fluentă cu punctul de inserţie în zona bazinului, i-au conferit un ascendent faţă de mai toţi cei cu care făcea cunoştinţă într-un salon sau într-o cafenea. De data aceasta, aflându-se în faţa unei femei cu o personalitate bine stăpânită, fără a o surprinde nicicum pe doamna Q., i-a lăsat o impresie promiţătoare.

Conversaţia dintre cele două femei a fost agreabilă şi s-a încadrat într-un interval de timp rezonabil pentru o asemenea întâlnire. În final, doamna Q i-a propus să facă o călătorie de informare profesională într-un oraş în care funcţiona un alt organism specializat. În formularea propunerii s-a insinuat ideea că Petronius nu ar fi străin de această iniţiativă. O precizare fără îndoială inutilă, dar care, la o reevaluare de mai târziu a discuţiei, a condus-o pe Valeria la concluzia că ceea ce a împins-o pe doamna Q. să facă această inutilă totuşi indiscreţie a fost intenţia de a marca un rang superior cu cel puţin un grad peste nivelul comun, în care fusese plasată această invitaţie.

Pentru că îndeobşte asemenea participări erau comunicate printr-o adresă lapidară plasată în coşul individual de corespondenţe pe care fiecare îl găsea dimineaţa pe colţul propriului birou, marcată cu codul intern al serviciului de organizare şi protocol. În anumite situaţii, particularizate după criterii cu o semnificaţie mereu schimbătoare, un astfel de anunţ era afişat în avizierul plasat la capătul culoarului ce conducea la liftul de serviciu, rangul unei astfel de comunicări plasându-se deasupra comunicării individuale, cu observaţia că uneori ea conţinea măsuri dezagreabile, cum ar fi mutarea într-un alt birou sau o schimbare temporară de program.

Se vorbea pe la colţuri, dacă poate fi acceptat acest eufemism, că rangul şi forma acestor comunicări reprezentau o slăbiciune a lui Petronius care, fiind un medievist strălucit în tinereţe, păstrase gustul pentru arhive vechi, prin care, răsfoind cu răbdare, descoperise o veritabilă simbolică a comunicării, inventariată de el într-un codex honoris.

Valeria şi-a pregătit în cursul după-amiezii bagajul - călătoria urma s-o facă cu un tren de mare viteză - după care, văzând că i-a rămas un timp liber cu care nu avea ce face, a ieşit în oraş. Aerul era cam aspru, bătea un vânt umed dinspre ocean şi, înainte de a lua o hotărâre, s-a trezit că, ieşind în stradă, apucă în direcţia opusă celei pe care era obişnuită să iasă din perimetrul burgului. În felul acesta a ajuns, s-ar zice fără voia sa, în faţa casei lui Gallo. Nu uitase de el. Nu amânase deliberat această revedere, dar faptul în sine corespundea tipului de ordine care începuse încetul cu încetul să o împresoare ca un combinezon de protecţie. Şi-a spus deci că sosise vremea să-şi ţină promisiunea.

S-a oprit în faţa casei, măsurând-o cu răbdare. Nimic, fireşte, nu era schimbat. Totuşi, proporţiile păreau altele. Ştiind bine cât de emoţional este raportul dintre două mărimi, ce puţin adevăr matematic cuprinde în el, casa i se arăta surprinzător de mică. De parcă cineva, în acest joc de cuburi de beton, ar fi apăsat cu o palmă uriaşă peste ea, afundând-o. Un moment i-a trecut chiar prin cap să verifice numărul. Şi, fără să vrea, privirea i-a căzut peste dreptunghiul de faianţă alb-albastru, azulejo, pe care era inscripţionat în caractere ronde numărul 34. Nici culoarea zidului nu era cea de care îşi amintea. Un roşu cărămiziu stins, ca şi cum deasupra lui ar fi fost presărată o pulbere fină de praf cenuşiu. Adâncit în porii tencuielii. Valeria a făcut câţiva paşi în lungul trotuarului, nehotărâtă. S-a întors şi, ajunsă în faţa portiţei de intrare, a apăsat pe clanţă. Pe latura casei pe care se afla marchiza de la intrare nu se zărea nici o lumină la ferestre, deşi la ora aceea începuse deja să se însereze. A ocolit clădirea prin curtea din fund, ajungând la cealaltă latură a casei. Nici una dintre ferestre nu era luminată. A revenit în curtea din spatele casei, s-a aşezat într-un leagăn de grădină cu parasolar şi a început să se legene uşor. Văzută din unghiul acesta, casa părea mai prietenoasă; poate că la aceasta contribuia şi lumina în scădere a zilei. Pendularea leagănului balansoar era leneşă, Valeria atingea la intervale rare pământul cu vârful pantofului, atât doar cât să întreţină inerţia mişcării. În dreapta şi în stânga se conturau siluetele celor două blocuri care o flancau. Pe vremea bunicului lui Gallo, pe laturile acestea orizontul nu era închis de cele două lamele cenuşii de beton care astupă astăzi zarea. Poate să fi fost, totuşi, la dreapta şi la stânga, două căsuţe asemănătoare, la fel ca în restul cartierului, ceva mai mici decât cea rămasă singură în picioare, de acum; bătrânul italian, nu mai vanitos decât avea dreptul să fie, ţinând seama de drumul parcurs de el din Calabria, de jos, din talpa Europei, până sus, mai la stânga de inima ei, adăugase podul, foarte înalt, aşa încât să se arate peste acoperişurile vecinilor cu care se saluta în fiecare zi şi cu care, pensionar fiind, juca, în după-amiezile de vară, la umbra arţarului, un joc semănând a tarok sau şeptic.

Valeria se simţea bine, pendularea balansoarului îi cadenţa gândurile. Era mult mai aproape în aceste momente de Gallo bunicul decât de Gallo nepotul, nici măcar nu se simţea ofensată că acesta din urmă ratase o întâlnire pe care de fapt nu i-o dăduse, dar pe care ar fi putut s-o presimtă.

Când s-a înserat bine, a oprit dulcea mişcare a balansoarului. Coborând, şi-a îndreptat spatele şi, în fragmentul acela de mişcare în care privirea i-a alunecat în sus, i s-a părut că undeva sub streaşină zăreşte o lumină. Nu putea fi decât o iluzie optică, dată probabil de reverberaţiile oraşului plutind peste masa întunecată a burgului de beton, la ora aceea golit de orice mişcare, ca o termitieră fără viaţă.

Îndreptându-se spre ieşire, Valeria a ajuns în faţa marchizei. A ezitat. Nu s-a hotărât să apese pe butonul soneriei, deşi licărul acela bănuit de lumină îi stăruia încă în ochi. A băgat mâna în geantă, a scormonit pe fundul ei, scoţând de acolo la întâmplare o monedă pe care a potrivit-o în deschiderea îngustă a yalei, împingând-o atât cât să nu cadă. Un Gallo, şi-a spus sentenţios, poate să descifreze semnalul. Dacă nu, uşa se blochează.

Călătoria a fost plăcută. Sentimentul că este un pasager care păşeşte pe podeaua elastică a burdufului de legătură coborât din avion era pe punctul de a se şterge. Devenea aproape un localnic. Desigur agreat mai mult deci decât toţi acei imigranţi pe care învăţase să-i recunoască după o sigură privire în ochi, fără a putea fi totuşi confundată pe deplin cu un autohton. Dar nici nu-şi propusese aceasta. În situaţia ei nu se punea problema parcurgerii acestei trepte intermediare; era ca şi cum ar fi trebuit să se pregătească trecând mai întâi prin corpul inferior al ofiţerilor pentru a putea de-abia apoi accede la corpul ofiţerilor superiori şi al generalilor; or drumul ei era altul, calea regală a elitei, aflată în afara turbioanelor locale şi a competiţiilor comune.

Călătoria a făcut-o cu trenul. Panorama descrisă de alunecarea pe şine părea mereu egală cu ea însăşi, fără orbecăieli şi zdruncinături, confundându-se în aspiraţia de perfecţiune de care se simţea aptă. Parcurgând vizual peisajul, era ca şi cum şi-ar fi apropiat rapid câmpurile şi oraşele ce aveau să-i devină, indiferent de identitatea lor, familiare.

Avea cameră rezervată la un hotel corespunzător situaţiei sale prezente, era îndatorată şi la o prudenţă financiară, dar mai ales la o lipsă de ostentaţie în aceste ţinute publice. Hotelul se afla la intersecţia a două bulevarde, iar camera ei era plasată chiar pe colţ, cu o deschidere spre ambele bulevarde. Şi-a desfăcut bagajul, în care predominau ţinute deux-pièces, cu o croială dreaptă, uşor masculină, convenind tipului de îmbrăcăminte pentru care, sfătuită, încă dinainte de plecarea din ţară, optase, şi care se armoniza cu conformaţia ei angulară. După ce s-a încadrat în obligaţiile administrative impuse de scopul deplasării şi i s-a sugerat programul de vizite şi informare pe care l-ar fi putut parcurge, a fost întrebată dacă nu ar dori să fie însoţită de cineva de-al casei. A mulţumit şi a refuzat. Răspunsul ei a fost bine evaluat, demonstrând siguranţă şi decizie.

Restul zilei l-a petrecut la o şedinţă de audieri în amfiteatrul în care se desfăşura o şedinţă de mare instanţă a Curţii. Valeria nu avea o pregătire juridică specifică, dar se simţea atrasă de spectacolul judiciar. Îşi alesese locul într-o zonă mai laterală, astfel încât să aibă o deschidere bună şi către banca avocaţilor. La anunţul intrării Curţii s-a ridicat în picioare pentru un moment, simţindu-se solidară cu întreg acest sistem de instituţii şi ceremoniale care, articulate unele într-altele, asigură, asemeni unui imens orologiu, echilibrul timpului. Se simţea, într-un fel, apărată de liniştea şi culoarea robelor, a perucilor, a tuturor acelor elemente decorative măsurând ranguri şi distincţii, care îi vor asigura şi ei parcurgerea căii regale, garantându-i cu o inexorabilă securitate drumul. În astfel de momente îi redevenea activă din cutele memoriei liceene nostalgia ascunsă pentru marile parade ale cezarilor pe Via Appia, procesiunile antemergătoare de lictori purtând fasciile puterii, falangele macedonene netulburate în geometrismul lor de provocările morţii, până şi parada cinematografică a învingătorilor aliniind, coborâte cu vârful spre pământ, stindardele învinşilor - ca o recunoaştere imperială a primatului victoriei asupra dezordinii şi slăbiciunii. Din păcate, senzaţia de plenitudine i-a fost adumbrită de un incident caraghios. Unul dintre avocaţi, încălţat cu ghete de sport albe, pe care îl remarcase tocmai datorită acestei asocieri bizare, după terminarea pledoariei şi-a schimbat ghetele albe, pe care le încălţase acolo în banca avocaţilor înainte de începerea audierii, cu pantofii negri cu care venise încălţat la începutul şedinţei de judecată. Dezinvoltura cu care s-a mişcat a ponderat grăuntele de absurd al întâmplării. Cineva din apropierea ei a spus deh!, negrul poartă ghinion chiar şi în profesia asta. Valeria a părăsit târziu amfiteatrul, când audierea a luat sfârşit.

Se anunţa o seară plăcută, mai caldă decât de obicei. Valeria a preferat un drum mai lung, luând-o de-a lungul canalului. Pe celălalt mal se aflau din loc în loc pescari întârziaţi. Pe aleea care mărginea canalul treceau pâlcuri de doi, trei biciclişti în maiouri, cu eşarfe înnodate în jurul gâtului. La un moment dat a apărut chiar, gâfâind ritmic, o şalupă de agrement cu un domn şi un câine pe covertă. Întreg ansamblul îmbrăca astfel culorile pastelate ale sfârşitului de zi al unor citadini înstăriţi pregătindu-se de înnoptare.

Mai târziu, Valeria s-a oprit la un mic local, cu mese şi fotolii din rafie împletită aranjate afară în strada pietruită cu bolovani de râu, din apropierea catedralei. A ascultat canonul carillon-ului, în timp ce îşi bea campari-ul cu bucăţi de gheaţă şi lămâie, cu capul uşor răsturnat pe speteaza scaunului de nuiele împletite. A trezit-o din reverie vocea unui bărbat puţin prea melodioasă, care i-a cerut permisiunea să ia loc la masa ei. Bărbatul era însoţit de o femeie. Valeria a dat aprobator din cap, grăbindu-se să reintre în starea de leneşă visare din care fusese întreruptă. Carillon-ul încetase. Dacă cineva avea să se îndure de reveria ei, ar fi putut să urmeze şi clopotele de vecernie. A mai cerut un aperitiv şi, în aşteptarea lui, a strecurat nişte priviri către cei care luaseră loc la masa ei. Bărbatul era pe o latură a mesei, lângă ea, femeia în faţa ei. Vorbeau cu voce scăzută, iar Valeria nu şi-a putut da seama în ce limbă. De cealaltă parte a străzii, doi tineri au deschis cutiile de instrumente de unde au scos o vioară şi un clarinet, şi-au desfăcut pupitrele de metal pe care au întins partiturile, totul metodic ca şi cum s-ar fi pregătit de o audiţie într-o cameră de înregistrare, şi au început să cânte. Foarte probabil, o sonată. Valeria iubea muzica mai ales din interes cultural. Aproape ca o datorie. Nu-şi amintea totuşi să fi ascultat vreodată o sonată pentru vioară şi clarinet. La partea finală, allegro giocoso, s-a surprins încreţindu-şi sprâncenele într-un gest participativ, părând angajată ea însăşi în acel tempo. Pe ultima măsură a început să aplaude. Cei doi tineri s-au înclinat graţios, ca într-o parodie bufă. Valeria a descoperit că nu are nici un motiv să plece, a comandat midii marinate şi un pahar de vin alb sec. Perechea care se aşezase la masa ei şi care fusese tot timpul adâncită în discuţie s-a despărţit. Femeia s-a ridicat, şi-a luat rămas bun de la însoţitorul ei, şi-a înclinat capul într-un gest scurt spre Valeria şi a plecat. Cei doi muzicieni se pregăteau acum să atace o nouă piesă. Violonistul îşi acorda vioara, iar clarinetistul îi dădea tonul. Bărbatul a schiţat un gest de uşoară ridicare sprijinindu-se în braţele fotoliului, întrebând-o cu deferenţă dacă îi îngăduie să mai stea la masă, lăsând să se presupună că, plecându-i partenera, convenţia de toleranţă încetase. Cererea i-a fost acceptată cu un zâmbet neutru. Între timp s-a auzit un clopot mic de la catedrală marcând o jumătate de oră. Muzicanţii au început să cânte, de data aceasta un tempo de dans baroc care suna foarte bine, cu nişte sonorităţi ciudate puse în evidenţă de surprinzătorul lor dialog. Valeria s-a simţit inundată de o neaşteptată jenă aspirând moluştele, neştiind dacă să continue ori să se oprească. Privirea i s-a întâlnit cu cea a bărbatului, care a încurajat-o din ochi. Acesta a fost momentul în care, cel puţin pentru o seară, au devenit prieteni.

Două zile la rând a participat la nişte prezentări de programe tematice. Un fel de pilule mnemotehnice organizând efortul de recepţie. Erau lucruri enervant de simple pentru ea, fragmente de gândire descompusă, dezarticulată, din care s-au scos mai toate adjectivele, adverbele, rămânând substantivele şi numeralele. Aceasta este carnea vie a viitorului, numeralele, din loc în loc şi câte un verb. Cursanţii, la fel ca şi ea, se pregăteau pentru marile misiuni ale globului, tonici şi performanţi, în pauzele de cafea flirtând cu certitudinile. Odată, auzi vorbindu-se italieneşte într-un grup. Printr-o asociere lesne de înţeles, i s-a părut că-l recunoaşte într-unul din bărbaţii din grup pe Gallo. Fireşte, nu era nicidecum Gallo. Acesta se afla în acel moment la volanul maşinii lui galbene cu pătrăţele de şah, culegând clienţii cu rendez-vous-uri ratate de la aeroport. Curios acest punct de reper nostalgic conducând-o nu acolo de unde venise, cealaltă margine a Europei consolidate, ci la un reper precar, în care săgeata de direcţie se învârtea în toate direcţiile asemeni unui ac de busolă tremurând neputincios sub influenţa unei anomalii magnetice. O fi bine, o fi rău?! s-ar fi putut întreba Valeria. Petronius ar fi pariat însă, fără ezitare, pe primul termen al dilemei, deşi nu cunoştea basculările ei, care încă scoteau, în răstimpuri, capul la suprafaţă. Valeria începuse, este adevărat, să se îndepărteze de fundăturile umorale ale stării de provincie, totuşi, din când în când, îşi simţea gleznele prinse în solul clisos, inerţial al acesteia.

Da, cu Gallo alături s-ar fi simţit mai la îndemână în acest oraş de protestanţi sobri şi evrei emancipaţi. El ar fi putut să-i intuiască tribulaţiile, fără să încerce să-i insufle curaj sau indiferenţă, presimţind că s-ar fi scuturat de adierea lor ca de nişte efluvii greţoase de parfum prost. Nu înţelegea de ce a trebuit să lase să treacă atâta timp fără ca măcar să-şi propună să se gândească la el. În seara aceea când rămăsese mai mult de o oră pe banca din spatele casei, cu siguranţă că el se afla înăuntru, probabil sus, în pod, acolo unde zărise la un moment dat un licăr de lumină. Şi tot atât de probabil, o urmărise printr-o lucarnă, neînţelegând ce caută acolo pe banca bunicului, dar mai ales neştiind ce aşteaptă să se întâmple.

A scos-o din durata acestor reflexii bătutul din palme viguros al vecinului de masă. Cei doi tineri terminaseră gavota sau menuetul, şi Valeria a înlănţuit aplauzele ei la cele ale bărbatului din faţă, lăsându-şi pentru o clipă privirea peste el ca să vadă dacă şi-a dat seama de momentele ei de absenţă.

Înainte de a se ridica, bărbatul a întrebat-o dacă îi îngăduie, cerându-şi prin aceasta oarecum scuze pentru îndrăzneală, să o invite în ziua următoare la un concert de orgă în oraş.
- Nu sunteţi o profesionistă, bănuiesc, dar vă apropiaţi cu respect de muzică. Mi-am dat seama după felul în care aţi ascultat. A făcut o pauză imperceptibilă, după care a continuat. Sinceritatea unei femei îmi dă totdeauna curaj. Presupun că nu aţi ascultat niciodată un concert de orgă. Mai ales în acustica unei biserici.

Ochii Valeriei s-au încărcat cu un zâmbet neutru. A recunoscut printr-o mişcare abia schiţată. Bărbatul a scos o carte de vizită pe care, după ce a scris câteva cuvinte, a împins-o uşor, cu vârfurile degetelor spre ea.
- Catedrala a fost destinată iniţial militarilor. Este foarte uşor de găsit, chiar şi pentru cineva străin de oraş. Am notat totul aici.

Apoi s-a ridicat, a salutat-o scurt din cap, la fel cum făcuse când s-a despărţit de femeia cu care se aşezase la masa ei. Cei doi tineri muzicanţi îşi luaseră o pauză mai lungă. Valeria şi-a aruncat privirea pe cartea de vizită. Pe faţă figura un nume, însoţit de trei prenume dintre care ea şi-a dat interesul să-l reţină doar pe acela de Johan. Când acesta a ajuns în dreptul pupitrului, s-a aplecat puţin şi a lăsat ceva în cutia de carton aflată jos pe caldarâm. La început Valeria nu şi-a dat seama ce s-a petrecut, i s-a părut că se împiedicase de o piatră din pavaj şi, cumva jenat, s-a redresat repede ca să nu-i fie observată neîndemânarea. Momentul acesta a decis-o pe Valeria să accepte invitaţia la concertul de orgă.

A urcat punctuală, a doua zi, scările bisericii. Nu o aştepta nimeni. A făcut câţiva paşi sus, în aşteptare. Poate că sosise totuşi câteva minute mai devreme. Raportat la educaţia ei estetică, nu era o biserică, ci mult mai curând o catedrală. Destinată iniţial uniformelor militare. Cu o dezvoltare elegantă pe verticală, zidurile, de un roşu închis, apropiat de culoarea aceea frumoasă care se numeşte siena. Treptele începuseră să se umple, era momentul de vârf la care lumea venea respectând rigoarea unor deprinderi. Scările acelea fuseseră urcate la început de tot de grade inferioare, subofiţeri, şi apoi de ofiţeri, desigur cu câteva minute de pauză între grupuri, poate că la urmă, vreodată, să fi urcat şi un general. Cu timpul, militarii s-au amestecat cu civilii, ultimii luându-le cu totul locul. Valeria a început să simtă o oarecare nervozitate, nu atât pentru această întâlnire ratată, cât pentru disconfortul pe care i-l crea rezonanţa provocată de ritmul sec al tocului pantofilor pe dalele de marmoră. Când şirul celor ce urcau s-a subţiat, s-a hotărât să intre, preferând această soluţie coborârii treptelor. La intrare, o doamnă, care făcea oficiul de gazdă, i-a întins un program. Catedrala era slab luminată, prin vitraliile dintr-o anumită zonă pătrundeau, într-o cromatică modificată, ultimele raze ale sfârşitului de zi. Valeria s-a aşezat la un capăt de bancă pentru a putea avea două puncte de sprijin. În aer plutea încă rumoarea aceea uşoară care precede începutul concertului. Apoi s-a făcut linişte. Organistul a intrat şi a salutat cu un gest abia schiţat. Pupitrul cu claviatura se afla pe partea laterală a navei. Valeria şi-a încordat privirea ca să distingă mai bine faţa celui ce saluta şi, în acest moment de sincopă, a înţeles că este Johan.

Johan este un nume care sugerează o faţă ascetică de sfânt protestant. Feţele acestea se aşează foarte bine în pinacoteci, mai puţin bine în biserici. Valeria încerca în clipele acelea o vagă nostalgie pentru sfinţii ortodocşi. Amplitudinea sunetelor în registru înalt se armoniza cu nevoia ei de limpezire. Poate tocmai limpiditatea acelor sunete, ca printr-un efect homeopatic, scotea la iveală această nevoie. Cu timpul, gândi, lucrurile se vor fi aşezat. Scurt timp după ce venise, crezuse că se şi întâmplase; trecerea fusese rapidă, precisă, fără bavuri. De vreme ce mintea ei făcuse opţiunea, restul, tot angrenajul acesta de articulaţii, pârghii, carne şi sânge trebuia să o urmeze docil. Dar, pe măsură ce marginea de unde venise se îndepărta, devenea mai complicat. Se afla doar pe burduful care leagă un vagon de altul, un spaţiu îngust, nesigur, trepidând la fiecare imperfecţiune a căii de rulare, prin care se face trecerea. Din care ai timpul, încă, să te răzgândeşti. Şi-a adus aminte de o întâmplare care i se povestise când era copilă, pentru a o descuraja să întârzie pe puntea aceea nesigură dintre vagoane, entităţile sigure ale trenului reproducând la scară lumea stratificată de afară, punte al cărei balans o fascina, inclusiv cu grăuntele ei de imprevizibil, de spaimă pentru abisul de dedesubt? I s-a spus, şi repetat de câteva ori, ca să-i intre bine în cap, că nu poţi rămâne pe ea. Te întorci ori mergi înainte. Şi i s-a mai povestit cum s-a frânt odată puntea, iar copilul care tocmai se afla pe ea, întârziind cu plăcerea balansului să facă ultimul pas, s-a prăbuşit în hău.

După încheierea concertului, Johan a ajuns-o din urmă la ieşirea din catedrală. S-au oprit preţ de câteva clipe sus în capătul scărilor, ea trăgând în piept cu nesaţ aerul călduţ al serii, ce anunţa o vară timpurie.
- Am vrut să asculţi un concert de orgă şi sunt mulţumit că ai venit.
- E un instrument? s-a oprit uşor derutată şi a reluat interogativ, orga este un instrument?

Johan a clătinat uşor din cap, nesigur. Ea a continuat ceea ce începuse cu o fermitate brusc descoperită.
- E un fel de unealtă? babilonică.
- Nu înţeleg?
- Mi se pare un fel incoerent de exprimare. Fiecare registru? aşa se spune, nu? îşi declamă propria sa voce? e ca o competiţie spre ceva nedefinit. Într-o orchestră sunetele se topesc unele în altele, e un proces clar, omogen, aspiraţia spre o idee.
- Da, da, cred că recunosc aici ataşamentul vostru, al celor din est, pentru certitudini, un viitor, huîm, confecţionabil. Şi noi am trecut prin asta, o matematică sigură a curgerii anotimpurilor?
- De unde ştii că sunt din est?

Johan a râs uşor, faţă de încrâncenarea de-abia simţită din întrebarea ei.
- Aşa, o idee. Nevoia pământului sigur de sub picioare. Dacă are vreo importanţă, şi eu vin, oarecum, din spaţiul acela. Memoria rădăcinilor? probabil.

Revenită la hotel, după ce a făcut un duş cu apă aproape rece şi şi-a frecat corpul cu un prosop aspru de in, Valeria, întinsă în pat, cu mâinile sub cap, şi-a trecut în revistă seara. Acest fel de încheiere de zi făcea parte dintr-o disciplină pe care şi-o impusese. Cu timpul, şi-a spus, avea să renunţe la multe din aceste constrângeri prin care îşi disciplinase existenţa, un corset de protecţie, dar şi de ajustare, a scoliozei sale emoţionale. Deocamdată era prea devreme. Era mulţumită de curgerea acestei seri. Exagerase fireşte în privinţa babiloniadei. Totul putea fi luat şi ca un exerciţiu de îndemânare, putinţa de a inventa asupra unui subiect despre care nu ştia mai nimic. Au fost momente în care resimţise o anumită consonanţă cu melodia tuburilor de sunete. Mai ales în registrul grav, acolo unde i se părea că răscoleşte o materie vâscoasă, amestec de sfârşeală, neputinţă şi încrâncenare. Dar aceasta nu era muzica ei. Cei care o inventaseră şi-au impus un regim de castitate şi recluziune, la fel ca bisericile lor înalte, probabil pentru a se apăra de diavolii care proliferau, ca nişte tumori, în ei. O pală uşoară de vânt răcoros strecurată pe fereastra deschisă i-a încreţit pielea. Şi-a ridicat peste coapse un colţ al cearşafului, lăsându-şi mai departe torsul gol. Avea sânii mici, rotunzi, ca nişte semisfere perfect simetrice. Acum însă, datorită poziţiei corpului, inclusiv a extinderii lui prin braţele îndoite sub ceafă, protuberanţa sânilor nu era mult diferită de cea a bicepşilor unui adolescent, obişnuit cu exerciţiile fizice. Totuşi, o anumită insatisfacţie stăruia în ea. Ca un gust final, amărui, rămas pe papilele limbii. Ce anume din ea deconspirase locul de unde venea? Toată prostia aceea inventată de Johan cu empatiile rădăcinilor, pentru a-şi arăta compensatoriu solidaritatea cu ea, nu valora nimic. Ba mai mult, o ofensa.

Şi-a tras pijamaua pe ea, a stins lumina şi s-a ghemuit pe o parte, cu mâinile lipite una de alta sub obraz, ca într-o rugăciune nocturnă. Ultimul gând care i-a trecut prin mintea, deja înceţoşată de haloul somnului, a fost că nu trebuie să dea socoteală nimănui de nimic.