Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Caiet de desen


Adrian Chivu

11.06.2008
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Chivu
Caiet de desen
un roman
Editura Curtea Veche, 2007
D e b u t


*****
Intro
 
"Când le descoperi sensul, cuvintele devin de neînţeles": această sentinţă a eroului romanului Caiet de desen, un adolescent considerat retardat, ar putea fi cheia pentru a pătrunde în universul acestei scriituri extrem de personale, unde, într-un spaţiu închis, apartamentul unui bloc, legăturile dintre membrii unei familii devin de neînţeles pe măsură ce le descoperi mecanica sensului. Pornind de la acest gen de luminare a existenţei, relaţia dintre mamă şi fiu e una oedipiană, iar cea dintre bunică şi nepot e o veşnică hăituială punctată de ură şi siluire şi descompusă de crimă.

Deşi debutează în proză, Adrian Chivu, născut în 1975, îşi ţese pânza romanescă aidoma unui artist desăvârşit, impresionând printr-un stil în registru binar, unde expresia plată, colocvială e dublată şi potenţată de rafinate reflecţii asupra condiţiei umane.

Cu siguranţă, Caiet de desen poate fi considerat cel mai substanţial debut în proză postdecembrist.

*****

Fragment
12.04
Mi-am retras braţul cât de încet am putut. Apoi, mi-am ridicat piciorul stâng şi l-am pus în lateral. A trebuit să-mi ridic şi capul, ţinându-mi respiraţia. Inima mi se zbătea în piept, încercând să evadeze. Amestecătura de tuburi şi ţevi din stomac începuse să colcăie.

Eram în mijlocul sufrageriei şi încercam să mă îndrept spre uşă.

Cealaltă mână nu o puteam ridica în nicio parte. Urechile mă asurzeau de parcă aş fi avut în ele o linie de înaltă tensiune. Eram prins în trupul meu. Voiam să îi spun mamei că am nevoie de ajutorul ei.

Mama vorbea la telefon.
- A trecut ieri pe aici.

Dinţii mi se sudaseră unii de alţii şi nu lăsau cuvintele să iasă.
- Nu a spus nimic. Aceeaşi obsesie a despărţirilor fără scandal, cred!

O vedeam pe mama şi auzeam ce spune. Auzeam uguitul porumbeilor şi pe bunica care vorbea cu ei. Auzeam zgomotul maşinilor şi claxoanele ca nişte sugari ignoraţi de mamele lor. Seamănă cu un desen de-al meu.

Era realitatea pe care o tragi peste ochi, ca să ignori ceea ce nu-ţi convine.
- Nu m-am enervat, am rămas calmă. Să stea cu aia cât doreşte.
- Mâine o să vă dau pâine şi apă proaspată.

Aveam greutăţi în picioare şi nu puteam să le mişc. Zgomotul începuse să mă doară. Era o durere interioară, ca o presiune care creşte.

Am strigat-o pe mama.
- E doar o presupunere, chiar dacă ar avea, nu cred că mi-ar spune.

Mi-am încordat toate puterile şi am mai strigat o dată. A doua oară, strigătul a avut sonoritatea unei dinamite.
- Şi să fiţi cuminţi, că altfel mă supăr pe voi şi nu vă mai dau nimic.

Zgomotul era acum peste tot, dens ca praful ridicat în urma unei explozii. Mama dispăruse şi ea, aşa cum dispăruse şi glasul ei şi-al bunicii. Aşa cum zgomotele de afară nu mai existau.
- Nici eu nu ştiu ce vreau.
- Să nu mai aud prostiile astea. Nu cumva să-l mai primeşti în casă.

În oglindă, faţa mea arăta ca păpuşa modelino. Era o durere ca o culoare pe care nu puteam să o curăţ. Picioarele mele încercau să ridice greutăţile.
- Acum trebuie să închid. Te sun mai târziu.

Resortul costisitor şi fragil a cedat. Picioarele s-au desprins de greutăţi şi spaima dispăruse. Am căzut.

Nu mai trebuia să mă smulg din mine. Totul în jur era lent şi ceţos. Nişte imagini necunoscute îmi treceau cu încetinitorul prin faţă.

Pleoapele mi-au căzut peste ochi asemeni unei palme consolatoare.
Apoi.

13.04
Mama credea că lumea a început să divorţeze prea uşor. Că este o modă dăunătoare şi tâmpită. Tata considera că, din contră, căsnicia îi sudează pe oameni împreună şi doar o lovitură puternică ar avea şanse să îi dezbine:
- Lucrurile se agravează şi cei mai mulţi încep să le cârpească. Între timp apare obişnuinţa şi teama de singurătate. Apoi bătrâneţea şi resemnarea. Nu mai dai un scuipat pe ce reprezinţi tu, nu atâta timp cât celălalt nu uită când este ziua ta de naştere şi cum te cheamă. Asta este tot ce rămâne din iubirea de la început. Pentru că nu-ţi spune nimeni că înţelegerea reciprocă se construieşte şi nu o primeşti de-a gata. De cele mai multe ori sila te face să pui capul pe pernă şi să sforăi. Iar un copil îţi motivează incapacitatea de-a mai gândi. Eşti acoperit.

Mama îşi încrucişa braţele şi se aşeza pe scaun.
- Iar ai băut prea mult. Oamenii încearcă să fie fericiţi. N-ai niciun drept să le judeci eşecul, nu există reguli, e o simplă loterie. Unii câştigă, iar alţii pierd.
- Nu-i judec. Poate nu m-am exprimat cum trebuie.

Mama se ridica furioasă şi începea să gesticuleze.
- Ba chiar asta faci!

Tata îşi aprindea o ţigară şi se înroşea la faţă.
- Încercam să-ţi spun că mai există şi o altă posibilitate de a-ţi construi viaţa.
- Şi care ar fi aia? Să te desparţi atunci când lucrurile nu mai sunt frumoase şi să cauţi altceva?

Tata îşi trecea mâna prin păr sau îşi mângâia bărbia.
- Să nu te îmbeţi cu apă. Ce mă deranjează e faptul că oamenii care nu se mai înţeleg, rămân împreună din cauza unor temeri total nefondate.
- Tu crezi că majoritatea oamenilor sunt ignoranţi şi calculele lor sunt greşite.

Tata îşi lăsă capul în bărbie.
- Oricum, argumentul mulţimii nu-l cred decât dacă este vorba de a evidenţia o eroare. Nu am de unde să ştiu.
- Atunci, taci!

Tata tăcea şi mama se apuca să facă ordine în dulap. Tata îşi privea palmele de parcă le-ar fi văzut pentru prima oară.

Când le descoperi sensul, cuvintele devin de neînţeles. Ca şi cum cineva drag ţie îşi face operaţie estetică şi devine de nerecunoscut.

În sufragerie nu era nimeni. M-am aşezat pe canapea şi am aşteptat să vină mama. Când se certau, părinţii mei puneau între ei graniţa muţeniei. Un cadavru cu miasmă fetidă de dejecţii şi umori care îi făcea să se închidă în carapacea lor. Puteau să treacă zile fără să-şi vorbească. Pentru că mama nu venea, m-am dus afară.

Voiam să stau sub copac.

Tata era în maşină, îşi ţinea palmele pe ochi. Am vrut să mă duc la el, dar nu ştiam dacă procedez bine. Îmi părea rău că nu este educatoarea lângă mine. Ea mi-ar fi spus dacă am sau nu voie.

Până la urmă, m-am dus.

Tata mi-a deschis portiera şi mi-a făcut semn să intru. Am stat fără să ne spunem nimic. El se uita prin parbriz şi cerceta ceva ce eu nu vedeam. Apoi mi-a spus că este târziu şi trebuie să plece.
- Să ai grijă de mama ta.

Am făcut din cap că da, o să am grijă de mama şi, dacă nu-i cer imposibilul, aş vrea să am grijă şi de el.

Tata a demarat fără să-mi mai facă niciun semn. Am stat până când maşina lui s-a pierdut printre celelalte maşini. Apoi m-am dus sub copac şi m-am aşezat pe scaun.

14.04
Apoi, mama a renunţat să mai lupte. Nici mâncare nu a mai făcut şi nici de spălat nu a mai spălat cum spăla imediat după ce tata a început să nu mai vină acasă. Poate aşa se explică şi de ce a rămas însărcinată.

Începea să-şi piardă atenţia.

Mă primea în patul ei, dar fără să mă perceapă în vreun fel. Era la dispoziţia mea, aşa cum este un pahar de apă care stă pe policioară.

Era un fel mecanic de a face lucrurile.
Era nepermis, necesar şi mecanic.

Lucruri care par abominabile sunt calde şi se desfăşoară într-un ritm lent care îţi asigură liniştea. Mama se ridica şi se ştergea cu un şerveţel umed. Mă ştergea şi pe mine şi-mi ciufulea părul.

Stăteam amândoi pe marginea patului şi aşteptam să se întâmple ceva. Nu se întâmpla nimic. Mama privea în gol şi murmura ceva ce nu înţelegeam. Putea să fie o rugăciune, sau un mic blestem.

Eu încercam să-mi trag pătura peste mine, pentru a-mi ascunde goliciunea.

Geamul ferestrei ne reflecta aşa cum eram, încâlciţi în cărnuri şi în sentimente, mama îl ura pe tata, iar eu o uram pe bunica.

Eu aş fi vrut ca bunica să fie singura vinovată.
Aşa cum mama ar fi vrut ca tata să fie singurul vinovat. Nu ştiam dacă am dreptate şi nici nu ştiu ce înseamnă să ai dreptate. La un moment dat renunţi să mai ţii cont de ce este corect şi pui punct acolo unde nu ar fi trebuit să-l pui.

Aşa a făcut şi tata.
Aşa a făcut şi bunica când a renunţat să mă mai considere om, iar pe tata să-l mai privească drept soţul mamei mele.

Şi viaţa este plină de greşeli de ortografie.

Aşa cum visul este plin de dorinţe neîmplinite. Educatoarea voia să ne înveţe cum să ne ferim de ceilalţi. Şi tata a vrut să mă înveţe acelaşi lucru.

Oamenii s-ar putea să fie buni sau răi în funcţie de cât de bun sau rău eşti tu. Educatoarea nu ne-a explicat niciodată până la capăt despre ce e vorba.

Mama se ridica de pe marginea patului şi începea să-şi strângă hainele. Mă îmbrăca mai întâi pe mine, apoi îşi punea sutienul şi chiloţii. Dacă voiam să o ating în astfel de momente nu mă lăsa. Îşi punea în grabă bluza şi pantalonii.
- Acum, lasă-mă să mă apuc de treabă.

Eu dădeam din cap că da, o s-o las să se apuce de treabă. Îşi prindea părul în coadă şi ieşea din cameră fără să mai spună niciun cuvânt. Nici măcar la mine nu se mai uita, de parcă nici n-aş fi existat, sau existenţa mea ar fi fost falsă sau imaginată doar de noi.

De când a fost la doctor nu m-a mai lăsat să o ating. Mi-a spus că trece printr-o perioadă dificilă, că nu ştie dacă ce am făcut până acum trebuie să mai facem. Mama avea îndoielile ei, aşa cum au toţi oamenii la un moment dat.

Îmi plăceau sânii şi pielea ei albă şi fină.
Îmi mai plăcea şi căldura degajată de sexul ei cârlionţat şi negru. Când gemea, de cele mai multe ori nu mă mai puteam abţine şi mă pierdeam. Când se uita în gol, îmi spunea:
- Ştii, cred că tatăl tău n-o să se mai întoarcă.

Aşa cum îmi plac şi sfârcurile ei mari, de un roz diluat.
- De data asta lucrurile or să rămână aşa cum sunt. Ciudat, nu? Niciodată nu te aştepţi ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. Te gândeşti că, atunci când se strică, o mână invizibilă o să le mişte spre un sfârşit bun.

Am dat din cap că da, mereu te aştepţi să apară o mână care să te ajute, şi cu cât aştepţi mai mult, cu atât crezi că o să apară, că este imposibil ca această mână să nu existe şi dacă există să nu te ajute.

În fond, de ce nu te-ar ajuta?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Palahniuk-ripoff
    Chong, 02.09.2010, 20:55

    Tipul il copiaza pe Chuck Palahniuk la greu.

    Chivu: "Am coborât până când întunericul şi pasărea au devenit acelaşi lucru.
    Nu lucru, dar nu ştiu cum să-i spun."

    Palahniuk: ""perfect" isn't the right word, but its the first word that comes to mind."

    Ar mai fi apoi stilul milimetric al lui Palahniuk, regurgitat cu succes de Chivu si impins la limitele lui pentru efect. Pana si temele le copiaza, bucatarul din Exit fiind fratele geaman al lui Tyler Durden.
    Romanii cand fura, fura si-n literatura...

Spacer Spacer