Paradigme, parafraze, păreri - Acetumi

În acele zile de fiori şi plâns, de Decembrie '89, încă mai plutea - sau doar ni se părea că o vedem - ceea ce se numeşte o "imagine miraculoasă", adică o proiecţie a unor puternice viziuni sau dorinţe interioare (pe care le purtasem în noi atâţia zeci de ani). Această imagine miraculoasă era în fapt căderea dictatorului şi a comunismului odată cu el. Şi vremea ni se părea miraculoasă, într-un fel anormal de caldă "pentru acea perioadă" cum s-ar fi spus la buletinul meteo, o vreme făcută parcă pentru "revoluţie". Şi totuşi vindecarea pe care o aşteptăm, întârzie... Şi totuşi...

Sunt seri de "tranziţie" primăvară-vară, învăluite în parfumul sublim al florilor de tei; seri calde, delicate - seri vaporoase, "transparente" - "Seri blânde, seri oneste" (seri Goga) - "în astfel de seri îţi revizuieşti conştiinţa şi-ţi ierţi duşmanii"... În astfel de seri eşti înclinat chiar şi spre "consens". Păcat însă că sunt seri caduce...

"În general, arta guvernării constă în a lua cât mai mulţi bani posibil de la o parte dintre cetăţeni pentru a-i da celorlalţi" (Voltaire). Nimic nu s-a schimbat dragă François nici după 3 secole. A văzut cineva vreun guvern care să facă oamenii simpli mai bogaţi?

Regimul totalitar comunist a transformat - mutilând - până la baza vieţii, milioane de oameni, fabricându-şi propria "civilizaţie", de o manieră iluzionist-iluzorie, utopică, aeriană, stil "pat fluidizat" sau "grădină suspendată" (numai grădină nu era...). Această "civilizaţie" şi "cultura" spirituală şi materială aferentă, trebuia să aibă un "artizan", adică un rob (un "rabotnic") - (altfel un om în toată firea) - care era denumit "omul de tip nou" şi un arhitect, un strateg, un ctitor, căruia i se spunea "cel mai iubit fiu". Şi unul şi celălalt făceau totu'; cu sensuri diferite însă...

Brecht spunea: "dacă parlamentul şi poporul nu se înţeleg, parlamentul dizolvă poporul". Ultima noastră dictatură, deşi nu era poporul, făcuse treaba pe dos, adică dizolvase ea parlamentul, şi pusese în loc, "Marea Adunare Naţională". Asta la început. Apoi s-a conformat vorbelor lui Brecht, adică eram aproape dizolvaţi. Acum ne-am revenit, avem parlament. Brecht are dreptate...

Nu poţi "asista" nepedepsit nici la căderea unui tiran, nici la instaurarea succesorului său. Primul se vrea întotdeauna Zeu, dar sfârşeşte Cometă. Al doilea? Nu va deveni niciodată un Sfânt, aşa cum nu poţi numi Duh o Mofetă.

Ceea ce se putea face "atunci" (sub dictatură) - un minim - se poate face şi acum considerând că tot ceea ce era atunci puţin, era şi bun, pe de o parte, iar pe de alta, ceea ce nu se putea face atunci fiind interzis (mai mult sau - mai ales - mai puţin abuziv) se poate acum pentru că "acum e libertate, e democraţie". Lucrurile ar fi adevărate dacă sub umbrela acestei judecăţi nu s-ar comite greşeala de a nu discerne între bine şi rău, între legal şi ilegal, între moral şi imoral, între adevărat şi fals, etc. şi între ceea ce atunci era permis şi ceea ce era interzis.

S-a vorbit mult despre cenzură, cea "odioasă" evident nu cea "originală". Eu cred că nu exista nici un fel de cenzură, sau dacă vreţi era una "originară". A cenzura înseamnă fie a suprima, fie a ciopârţi. Ce să mai suprimi când totul era interzis, impus sau supus de legi ale talionului. Adică dacă tu aveai altceva de... scris, erai un proscris! Iar dacă existau astfel de condiţii, am putea spune în cel mai bun sau cel mai rău caz, că se încălca legea de o parte şi se aplica legea de cealaltă. Trist este că şi acum, ca şi atunci, lipseşte singura cenzură care ar trebui să funcţioneze: autocenzura. Ea ar trebui practicată la limita pozitivă a raţiunii şi obiectivităţii proprii asupra a două componente esenţiale ale naturii individuale: morala şi valoarea.

Poate părea paradoxal dar libertatea individuală într-o societate presupune numai două grade de libertate sau de non-libertate şi acestea se referă la legăturile individ-societate şi individ-individ. Sub regimul trecut toate legăturile erau rigide, posibilitatea sterică de mişcare era minimă, întrucât eram legaţi cu lanţuri de sistem şi mai aveam şi cătuşe individuale. Unii şi-au rupt acum lanţurile dar nu şi cătuşele, alţii şi-au rupt doar cătuşele. Psihoza, oricum, încă mai există.

Atunci când deţinem poziţii de decizie, de conducere şi nu numai, se poate aplica o "regulă de trei simplă": să le dăm oamenilor ce vor, să luăm ce dorim şi să-i mulţumim pe toţi. Paradoxul acestei reguli îl constituie faptul că deşi partea de mijloc corespunde cel mai bine denumirii de "simplă", aceasta este în acelaşi timp şi excepţia, fiind cel mai des extrasă şi aplicată, conform vorbelor lui Horaţiu: "aurea mediocritas".

"Comicul şi tragicul", cum descrie Eugen Ionesco destinul omenesc, se poate reduce la două adevăruri pe care însă oamenii nu le vor admite niciodată şi anume că ei nu ştiu nimic ("îşi închipuie că înţeleg deşi nu pricep nimic"), ceea ce este "comic", dar şi că ei nu sunt nimic, ceea ce este într-adevăr "tragic".

O femeie trebuie să se simtă obligată, impresionată, dominată, convinsă; să simtă putere, încredere; trebuie să ştie sau să o faci să ştie, şi să-i dai motive să te admire; trebuie să simtă că ştii să cunoşti omul, lumea, că deţii soluţii de viaţă, tot aşa cred că ar trebui să se "mişte" un politician printre cei pe care vrea sau chiar îi reprezintă, ca şi printre cei care fac sau încearcă să facă politică. Nu cred că ar putea îndeplini mulţi aceste condiţii sau cel puţin ai avea pe cine alege! Şi fie că ne-am da seama sau nu, să recunoaştem că am fi "manipulaţi" frumos! Am spus frumos, nu cumsecade.

Mai avem oare vreun ideal sau gândurile au rămas îngheţate - din "iarna pătimirii noastre" - pe un singur ţel: o atitudine ne-dispreţuitoare faţă de stomac? "Burta plină nu poate fi idealul unui neam" spunea Rebreanu. Cel mult al unui milog, dar nu al unui popor, chiar dacă a fost înfometat ani la rând. Sau vom ajunge să vedem lozinci - pe lângă de acum celebra "noi muncim nu gândim" - de felul "noi mâncăm nu vorbim"(?)

Pompierii simulează incendiul.
Armata simulează atacul inamic.
Apărarea civilă simulează catastrofele.
Guvernul disimulează confuzia totală.

După o revoluţie (socială), urmează o perioadă de tulbureală, o perioadă a "sepiei"; o "defecţiune tehnică" a istoriei pentru care tot ea, istoria, sau fatalitatea, reglează "butoanele", ajutându-se de un singur filtru eficient, timpul.

În prozelitismul ei deşănţat nici o tiranie nu face distincţia dintre adevărul adevărat şi adevărul oarecare, "adevărul multiplu" (sau "adevăr al greşelii" în conotaţie Cioran). Glazurarea adevărului, pronia cu care tirania îl pudrează şi se învăluie ea însăşi, într-o dublă schimbare la faţă, îi este necesară pentru a-şi atribui o legitimitate pe care oricum n-ar putea s-o aibă, o credibilitate atunci când nu posedă nici una.

Omului cinstit, totul i se pare cinstit; "curatului, totul i se pare curat"... Bieţi naivi ai tuturor timpurilor... V-ar trebui o rezervaţie în care să fie separaţi cinstitul, moralul, curatul şi misticul. Dar ce "ecologist" ar putea s-o facă?

Inteligenţa poate fi reală sau "aparentă", adică falsă, dar nu poate fi nici relativă ca părerea, nici absolută ca umiditatea aerului.

"Politicianul-proteu", veleitar neastâmpărat şi năstruşnic, iată o "particulă politică" negativă în mişcarea browniană a politicii de la noi sau de aiurea. Obnubilat de nostalgia "poziţiei", a puterii, nu-i pasă că trădătorii sunt repudiaţi atât de cei pe care-i trădează cât şi de cei în favoarea cărora o fac. Sărmanii traseişti politici...

Sunt maladii, unele extrem de rare, din cauza cărora bisturiul taie fără milă orice: o ureche, un rinichi, o parte din ficat, sau chiar mai mult de jumătate de creier; desigur, pentru cine posedă îndeajuns. Totuşi, se poate trăi şi în aceste condiţii, uneori la fel de bine ca atunci când eşti întreg. Exemple sunt destule. Important este însă să ai uriaşul noroc să găseşti doctorul care să te diagnosticheze corect şi la timp şi, mai important, să facă o operaţie reuşită. Din nefericire asemenea doctori sunt mai rari decât boala însăşi...

Calul troian ne-a arătat că dacă nu poţi lua ceva prin forţă, poţi lua prin viclenie, pe furiş. Dacă nu poţi mări preţul în forţă, faci un abonament viclean. Dacă nu poţi introduce preţul şi în abonament, bagi abonamentul în preţ. Dacă nici aşa nu merge, atunci să le fie de bine, că tot măreşti preţul, pe furiş. Cum? Cu calul troian european.

Când un actor poate exprima orice stare, orice trăsătură, orice nuanţă şi orice intenţie, se leagănă în hamacul dintre talent şi geniu. Când "hamacul" rezistă succesului, are şanse la nemurire, chiar dacă nu este "obişnuit cu eternitatea" ("acostumbrado a la eternidad" cum spunea Borges). Dacă mai are şi şarm şi întâmplător şi voce, înseamnă că a fost şi va fi mereu TOMA CARAGIU.

Lemă. Stilul unui doctor trebuie să fie "totul pentru viaţă" iar tiparul "viaţă pentru toţi".

Sunt femei care privite direct în faţă îţi arată o imagine; dacă îşi modifică poziţia, unghiul (capului, corpului, piciorului...), chiar şi cu o zecime de grad, priveşti deja altă femeie.

Suferind prea mult sau prea intens, ajungi să-i cauţi suferinţei, precum un bătrân giuvaergiu unui diamant brut, faţetele cu cea mai bună strălucire.

Istoria personală mi-a demonstrat - ceea ce pentru unii poate funcţiona ca truism iar pentru alţii ca o "conjectură a lui Catalan" - că doar norocul este încet, capricios, probabil. Ne-norocul este întotdeauna sigur. Te poţi baza pe el mai tare decât pe majoritatea prietenilor.

Piesa de teatru: un "buletin de ştiri sau meteorologic" al întâmplărilor petrecute sau potenţial posibile legate de o variantă sau alta a oricărui "modus vivendi".

"Starea amoroasă nu este o intoxicare organică ci metafizică" spunea Cioran. Proust, alt prinţ al subtilităţii spirituale şi al (auto)ironiei titrate din seva miezului de ghinion, era convins că "pentru a suferi din pricina unei femei trebuie să fi avut o totală încredere în ea". Eu cred că unei femei, sub orice esenţă de parfum ar fi învăluită, şi oricât de sărac olfactiv ai fi, tot îi poţi desluşi un iz de pagubă sau de primejdie.

Ca să intri în jocurile periculoase trebuie să ai multă adrenalină, câteodată şi venin. Creierul nu este probă de admitere.

"Orice femeie - spune Victor Hugo - are un schelet". Nefericirea este că unele îl poartă pe dinafară.

Pentru o dragoste adormită, sub cenuşă, sfârşitul trebuie să vină natural. Pe de o parte este greu s-o mai trezeşti agitând evantaiul deasupra unor presupuşi tăciuni nestinşi, iar pe de alta nu trebuie nici să te grăbeşti s-o asfixiezi în urnă.

În general toasturile se ţin la desert; unii scapă de grijă înainte de a lua supa pentru că nu se ştie niciodată dacă va mai urma desertul...sau "demisia malignă, generalizată".

N-o să reuşim niciodată să refacem sau să repetăm un eveniment, o "peripeţie" plăcută. "Întâmplările" plăcute (dar vai! - şi cele neplăcute) se pot "repeta" singure, reflectând imagini pe care noi nu le putem decât compara, "developându-le" în camera noastră "obscură" interioară.

Dacă disciplina este copilul responsabilităţii, iar responsabilitatea este copilul libertăţii, înseamnă că noi suntem ACUM abia copiii primului copil. "Vârsta (noastră) adoptivă" - cum ar spune Blaga - este copilăria; dar nu vă bucuraţi, căci nu este nici măcar una lipsită de griji!

Tendinţa actuală este spre simplificare: spre ESTE nu spre SUNT.

Creaţia (creativitatea) nu impune neapărat existenţa unor (re)surse de geniu sau ivirea unor clipe de mare inspiraţie; ea poate fi şi rezultatul unor trăiri ne-obişnuite, al unor suferinţe chiar. La fel şi procreaţia.

Variante: Alma Mater sau Alter Mama?
Eratica apărării
"Apărător al credinţei" - titlu ereditar al suveranilor Angliei.
"Apărător al corupţiei" - titlu ereditar al preşedinţilor României?

În atenţia tuturor politicienilor, purtătorii de cuvânt incluşi. În vederea aderării la UE toate sloganurile trebuie reciclate. După 1 Ianuarie 2007 vor fi acceptate numai sloganurile ecologice şi biodegradabile.

Contrazice-l pe G.B. Shaw! Fii sincer, dar nu lăsa să se înţeleagă că eşti şi naiv. Chiar dacă poate fi periculos.

Toţi oamenii iubesc, dar câţi ajung la orgasm? Toţi oamenii vorbesc, dar câţi ajung la sintaxă?

Atâta timp cât nu am fost uitaţi de toţi şi de toate, cât mai avem de ce ne agăţa, cât încă nu am fost abandonaţi definitiv în nefericire, înseamnă că mai păstrăm speranţa în refacere; timpul mai poate lucra încă pentru noi. Să-l lăsăm să-şi facă datoria şi să-l ajutăm, ajutându-ne. Să nu ne pierdem. Obscuritatea e plină, nu mai sunt locuri nici în picioare.

Războiul cel mai teribil, mai pervers, mai chinuitor şi mai absurd nu este cel între mai mulţi indivizi, ci "autorăzboiul", cel prin care încerci şi chiar reuşeşti să te baţi singur, când de fapt nu te sileşte nimeni şi n-ai nici un motiv.

În rarele momente când răul, obosit, se retrage la boxe pentru realimentare, binele apare pe pistă, unde, necunoscând direcţia exactă, iese din nou în decor.

Înainte, când eram mai tineri, prin a doua jumătate a secolului XX, existau mai multe distracţii atrăgătoare, dar care îţi impuneau deplasarea la ele. Azi, în secolul XXI, sunt mai puţine dar ţi le poţi oferi la domiciliu. Este tot ce a realizat progresul plăcerilor inclus în progresul omenirii.

Am întâlnit oameni dependenţi de cofeină, de tutun, de sex, de vodkă, de dulciuri, de ziare sau televizor, de jocuri, unul de altul, chiar şi de muncă. Dar să nu vă mire dacă veţi întâlni şi oameni dependenţi de nevoie. Pentru ei nevoia s-a transformat în viciu. Ei trebuie să aibă mereu o nevoie. Şi au tot timpul nevoie de ceva, indiferent ce. Bani, companie, sfaturi, un sandvici, aer proaspăt. Nu scapi până nu le satisfaci nevoia de moment.

Există situaţii - pentru unii mai rare pentru alţii mai frecvente - când prost sau înţelept, fiecare are "gâlceava" lui cu lumea. Motivele, durata şi intensitatea sunt factori determinanţi. Dar poate în primul rând natura individuală. Apar un fel de forţe repulsive care rup legăturile începând de la semenii cei mai apropiaţi şi ca un vârtej, ruperea se propagă în spirală până la vârf. Fenomenul chiar dacă se produce invers - în sensul iniţierii distructive - "conul dezastrului" rămâne în aceeaşi poziţie, la fel "subiectul", întotdeauna în mijlocul cercului, al bazei.

De când ne naştem şi până murim suntem cu toţii nişte vajnici veşnici pacienţi.

Pace. Nimeni nu vrea război. Toată lumea vrea pace. Numai că există un defazaj, probabil de fus orar, pentru că nu toţi o doresc în acelaşi timp la New York, la Paris, la Pekin sau la Moscova. Sau şi-o doresc numai la ei, pentru ei. Aşa cum cel puţin din aceleaşi cauze, nu putem lucra, mânca, distra, iubi sau muri toţi în acelaşi timp. E firesc.

Este util să cunoşti cel puţin o limbă de circulaţie internaţională şi una de trafic intens. Dacă mai adaugi şi una pentru minorităţi, de orice fel, devii aproape poliglot.

CIA avem şi aici în România:
a. Clandestine Închisori Americane
b. Cabinet Individual de Avocatură
c. Centrul de Îngrijire şi Asistenţă
Orice guvern este un golem miriapodic, produs al oricărei încrucişări dintre puterea matusalemică, ocultă, iluminată şi cea vremelnică, transparentă, instalată.

Fiecare guvernare începe cu o misă mai mult sau mai puţin originală, încheindu-se adesea într-o lamentabilă mistelă.
Când deriva în care ajunge ia proporţii îngrijorătoare sau devine chiar o conjectură supărătoare sau de o incongruenţă periculoasă, androginul-mamă îl scapă din braţe sau pot surveni şi ghinioane majore când Löw-ul lui intervine din subteran sau în supratipar.

Totul se plăteşte, dar nu orice se decontează.

Mulţimile au fost şi vor fi întotdeauna manipulate cu bună ştiinţă şi din afară şi din interior, căci propagarea undei de radiaţie a diversiunii este uluitoare, ca şi difuzia şi autodifuzia imediat următoare.

Asistenţă. Integrare. Securitate. Protecţie socială. Sloganurile zilelor noastre.