Povestea lui Lucy Gault

Într-o dimineaţă de februarie, un hamal care mătura platforma gării din Enniseala îşi aminti cum fusese împuşcat în umăr de la o fereastră de la etaj. Îşi aduse aminte de acest lucru fiindcă noaptea visase asta - cum arătase oamenilor rana şi urma închisă la culoare ce-i rămăsese pe pulover acolo unde sângele se uscase şi cum le povestea că glonţul îi pătrunsese trupul dar nu rămăsese acolo. În vis, braţul său era în continuare prins într-o eşarfă, atrăgând privirile admirative ale celor mai bătrâni de pe stradă care-l invitau la o partidă de cap sau pajură, aşa cum se întâmplase să fie invitat în viaţă de câţiva. Fusese onorat precum un insurgent, deşi nu aparţinuse niciodată vreunei organizaţii revoluţionare.
"Vai ce lucru şocant ţi s-a întâmplat!", exclamase o bătrână cerşetoare ce stătea în uşa barului şi băcăniei lui Phelan. "Să te împuşte cineva!"

Aceeaşi remarcă i-a fost făcută pe stradă de Fratele Creştin [1] la şcoală care obişnuia să-i prindă între degete pielea de pe ceafă când greşea la vreo împărţire mai dificilă sau atunci când confunda comitatul Ulster cu comitatul Connacht. Fu invitat în barul lui Phelan pentru a-şi arăta rana, iar bărbaţii de acolo îi spuseră că fusese norocos că mai era în viaţă. În visul său erau prezenţi şi aceşti bărbaţi şi cerşetoarea şi fratele creştin, toţi ridicând paharul în cinstea sa.

Măturând gunoaiele prin staţia de gară, la o zi după ce avusese pentru întâia oară acel vis, hamalului îi fu greu să separe visul de experienţa trăită cu atâta timp în urmă. Incapabil să discearnă singur ceea ce îşi amintea, era cuprins în acea dimineaţă de un sentiment de singurătate. Tovarăşii săi din acea noapte îndepărtată emigraseră de mult, unul dintre ei mai de mult, celălalt de curând. Tatăl său, care refuzase atât de dur să accepte fie o compensaţie pentru rănirea sa, fie scuzele ce-i fuseseră oferite, murise cu o lună în urmă. Cât trăise, tatăl său fusese foarte mândru de ceea ce se-ntâmplase, mai ales că gestul fusese urmat de plecarea, se părea, definitivă din Irlanda a ofiţerului britanic şi a soţiei sale englezoaice. Nu însemna nimic pentru el faptul că acest cuplu crezuse, din greşeală, că unicul lor copil murise - adeseori tatăl hamalului îşi amintea de asta, însă lui în visul său îi provoca tristeţe, aşa cum nu se-ntâmpla în realitate.

Ziua de februarie era friguroasă.
- E nevoie de cărbune în camera de aşteptare, strigă o voce şi în timp ce aşeza făraşul şi mătura în şopronul staţiei şi focul din camera de aşteptare era făcut iar cărbunele aşezat din abundenţă, stinghereala hamalului nu trecuse. În visul său, perdelele casei căzuseră de la ferestre, strălucind în întuneric. Iar acolo se vedea trupul fără viaţă al unui copil.

Ziua aceea trecu. Şi după ce mai trecu o altă zi, oamenii care-l cunoşteau observară că hamalul devenise mai tăcut, mai puţin vorbăreţ cu cei care treceau pe platforma gării, adeseori cufundat într-o stare de letargie. Acelaşi vis, neschimbat şi însufleţit, continua să-i strice nopţile. Trezindu-se din vis, era mânat de dorinţa de a calcula vârsta fetiţei despărţite de părinţii săi, iar atunci când se interesă, află că aceasta nu-şi mai văzuse părinţii de când aceştia plecaseră. În visul său el fusese cel care otrăvise câinii, el fusese cel care înainte de a fi rănit spărsese fereastra şi pusese benzina, el aprinsese băţul de chibrit. Într-o după-amiază, în timp ce văruia pietrele din jurul gardului de flori al staţiei, văzu la fel de clar ca în visul său perdelele fluturând.

Înainte ca anul să treacă renunţă la munca de hamal şi învăţă meseria de zugrav. După aceea se întreba de ce făcuse schimbarea asta şi la început nu ştiu de ce. Apoi instinctul îl avertiză că-şi imaginase că ziua unui zugrav ar fi foarte plină, că dacă va vopsi uşi şi panouri, dacă va fixa chituri şi va potrivi culori, va avea mai puţin timp pentru meditaţie. Dar, din păcate, se înşelase.

În timp ce curăţa cu lampa vopseaua veche şi aplica noul strat, acest lucru deveni o luptă şi mai grea decât atunci când era hamal şi încerca să stabilească ce e real şi ce nu în viaţa sa. După ce a fost împuşcat, primise ajutor. Tovarăşii săi şi-au găsit bicicletele acolo unde le ascunseseră şi l-au ajutat pentru că nu s-a putut urca pe a lui. Bidoanele de benzină încă pline fuseseră lăsate în urmă, abandonate în grabă. Îşi tot spusese că ăsta e adevărul, şi totuşi exista o contradicţie. La fel de uşor de recunoscut în hainele albe de zugrav precum fusese şi în uniforma de hamal, felul de a fi tăcut îl făcu să-şi câştige respectul celor din jur; totuşi nu spuse nimănui ce avea pe suflet, nici mamei sale sau patronului sau altcuiva care îl oprea să stea de vorbă cu el. Trăia în această lume ascunsă, repetându-şi întruna că nu se întâmplase altceva mai rău în realitatea care-l urmărea decât faptul că otrăvise cei trei câini. Dar pe urmă îi apărea, iar şi iar, trupul copilului.


Având şi mai mult timp la dispoziţie de când părăsise şcoala domnului Aylward, Lucy începu să citească cărţile din biblioteca aflată în camera de zi. Toate erau vechi, cotoarele fiindu-i cunoscute de când se ştia. Dar când le deschise fu atrasă într-o lume nouă, din alte secole şi locuri, în relaţii de dragoste, complicate, în vieţile unor oameni diferiţi precum Rosa Dartle şi Giles Winterborne [2], în ceaţa densă londoneză şi soarele Madagascarului. Şi după ce citise tot ce putea citi în camera de zi, se îndreptă spre rafturile cu cărţi de la etajul întâi şi apoi spre cele din camera pentru micul dejun ce stătea nefolosită.

În casă, nimeni nu-şi mai amintea de obloanele ce acoperiseră ferestrele, iar cearşafurilor ce acoperiseră mobila li se găsise de mult o altă întrebuinţare. Când se termină şcoala, tot Bridget şi Henry rămăseseră singurii tovarăşi ai lui Lucy, oferindu-i aceeaşi prietenie ca şi atunci când era copil. Dacă se întâmpla ca domnul O'Reilly să fie pe câmp, muncind, atunci când trecea ea pe acolo, îi făcea cu mâna ca întotdeauna.

Nici interesul manifestat de domnul Sullivan şi de pastorul Crosbie faţă de bunăstarea unui copil singur nu dispăru atunci când copilăria trecu. Încă o vizitau, tot mai aduceau cadouri cu ocazia aniversării sau a Crăciunului. În schimb, de Crăciun ei îşi alegeau un curcan dintre cei crescuţi de Henry.
- Şi totuşi mă gândesc dacă e normal ca o fată tânără să stea atât de mult timp singură, atât de departe de un oraş, mărturisi într-o zi pastorul Crosbie.

Dar de câte ori îşi punea pastorul această întrebare, primea acelaşi răspuns - aşa stăteau lucrurile, îi răspundea în mod invariabil Bridget.
- A spus vreodată ce vrea să facă în viaţă?, insista pastorul. A manifestat vreo preferinţă pentru ceva anume?
- O preferinţă, părinte?
- Pentru vreo anume vocaţie? De exemplu să iasă în lume?
- Asta e tot ce ştie, domnule. Nu e vreo scoică pe mal de care să nu-i pese. Aşa e ea, părinte. Aşa a fost întotdeauna.
- Dar nu despre asta e vorba. O fată nu trebuie să-şi irosească afecţiunea pe scoici. Nu e corect ca nişte scoici să-i fie tovarăşi.
- Dar e Henry, mai sunt şi eu.
- Ah, desigur, aşa e, Bridget, o binecuvântare ce nu trece neobservată. Eşti o persoană bună.
- Nu vreau să spun, domnule, că aşa ar trebui să stea lucrurile. Tot ce vreau să spun este faptul că Henry şi cu mine ne dăm silinţa.
- Desigur, aşa e. Aţi făcut minuni. Nimeni nu spune că nu este aşa. Pastorul Crosbie tăcu un moment. Dar, spune-mi Bridget, continuă să creadă în întoarcerea lor?
- Nu a încetat nici o clipă să creadă în asta. Asta aşteaptă.
- Îl ştiu pe tatăl ei de când era de vârsta ei, spuse bătrânul preot după o pauză. Timbrul vag suna ca o înfrângere, ca şi cum nu conta cât vorbeau, conversaţia nu ar fi dus nicăieri. Doamna Crosbie, care a văzut-o pe doamna Gault înaintea mea, a spus că Everard Gault s-a însurat cu o frumuseţe., ,Eh, asta compensează totul, fiindcă familia lui Everard Gault i-a fost răpită de lângă el, ştim cu toţii asta", a mai spus doamna Crosbie. De atunci Heloise Gault i-a fost foarte dragă. De fapt amândoi. Şi mie mi-au fost, desigur.
- Henry şi cu mine...
- Da, Bridget, ştiu. Însă uneori, când stăm în casa parohială seara, ne gândim la ea că este singură, la vârsta asta - în sfârşit, nu chiar singură, şi totuşi... Şi ne rugăm, Bridget.
- Se îngrijeşte de albine.
- Albine?
- Căpitanul ţinea stupi în livadă. Nouă nu ne-a mai păsat de miere după ce au plecat. Henry nu se poate ocupa de albine, dar Lucy s-a apucat iar de stupărit.

Părintele Crosbie dădu din cap. Eh, asta însemna ceva. Albinele însemnau ceva mai mult decât nimic.

Se credea că ceva s-a întâmplat cu Căpitanul Gault şi soţia sa, că au probleme, că au fost victimele unui dezastru. Poveştile tragice dintr-un ziar sau altul deveniseră fragmente din povestea lor, aceasta devenind şi mai interesantă pe măsură ce era spusă. Domnul Sullivan se gândea adesea că absenţa făcea realitate din presupuneri, dar şi el făcuse presupuneri, căci era imposibil să nu o facă. Fusese adesea auzit spunând că este, tragedia Irlandei că dintr-un motiv sau altul suntem mereu obligaţi să plecăm de lângă cei care ne sunt dragi. Patrioţii noştri înfrânţi au plecat, marii noştri lorzi, emigranţii Foametei [3], iar acum pleacă şi cei săraci în căutare de muncă. Exilul face parte din noi."

El personal nu credea că un alt ghinion, natural sau de altă gen, îi lovise pe Căpitanul Gault şi pe soţia sa. Exilaţii se aşezau în statutul lor de exilaţi, adesea adoptând dimensiuni pe care nu le avuseseră înainte. Observase adesea acest lucru la cei ce se întorceau în Enniseala şi descopereau că nu au linişte într-un oraş care era prea mic, simţind că acum nu mai aparţineau nici unui loc şi totuşi părând mai înţelepţi decât înainte. Şi cine ar fi putut să-i condamne pe Everard Gault şi pe soţia lui, doborâţi de tristeţea lor, că şi-au dorit să ia totul de la început, undeva unde totul era diferit. Regreta acum că angajase un detectiv particular incompetent care să efectueze o anchetă într-un oraş elveţian, mai ales că banii cheltuiţi puteau fi folosiţi mai bine. Îl mira şi faptul că femeia aceea, Chambré, a ales să dea anunţuri în ziarele din Anglia, când el o asigurase că în mod sigur Anglia nu putea fi ţara în care s-ar fi stabilit cuplul pe care-l căutau. Propria sa conştiinţă profesională respingea încurcătura la care el însuşi contribuise, nedezvăluindu-şi convingerile: viaţa la Lahardane, aşa cum era în prezent, era mai uşor de suportat decât amintirea vorbelor sale atunci când spunea că totul va fi în regulă.

Din punctul ei de vedere, Lucy nu se gândea prea mult la natura exilului, acceptând în timp ceea ce se întâmplase, la fel cum a fost şi cu infirmitatea sa şi trăsăturile reflectate în oglindă. Dacă pastorul Crosbie i-ar fi spus să iasă în lume, i-ar fi răspuns că viaţa sa deja era angajată pe un făgaş. Ea aştepta, ar fi răspuns, păstrându-şi în continuare speranţa. În fiecare cameră se făcea mereu curat, fiecare scaun, masă sau ornament era aşa cum îşi amintea. Vazele ei pline cu flori de vară, albinele ei, paşii săi pe scări şi pe câmpul dimprejur, prin curtea pavată şi prin pietriş, asta oferea ea. Nu era singură, abia îşi amintea câteodată de singurătate.
- Ah, dar sunt fericită, destul de fericită, l-ar fi asigurat ea pe pastor dacă acesta ar fi întrebat-o.

La aniversarea celor douăzeci şi unu de ani primi din nou cadouri de la pastor şi soţia lui, de la domnul Sullivan. Mai târziu, sub razele calde ale serii, se întinse în iarba din livada de meri pentru a citi una dintre cărţile lăsate de alte generaţii. Lucy Gault, la douăzeci şi unu de ani, nu avea nevoie să iasă în lume; pentru ea era suficient să viziteze Netherfield [4].

Imaginile cu Sacra Conversazione [5] nu estompau întru totul imaginile unei după-amiezi tipic englezeşti şi ale unui crepuscul de decembrie. Prin detaliile compoziţiei lui Bellini - coloanele de marmură şi pomii înfrunziţi, veşmintele albastre, verzi şi stacojii - se vedeau ceşcuţele de ceai pe măsuţa din lemn de trandafir, geamurile aburite, cărbunele arzând în cămin: amintirile pe care Heloise le stârnise în urmă cu o oră în imaginaţia soţului său erau încă prezente.

Nu o mai întâlnise niciodată pe femeia despre care află în timpul ceaiului că era văduvă, dar o putea zări acum, o umbră printre sfinţii ce-o înconjurau pe Sfânta Fecioară şi pruncul său şi pe muzicianul cu atitudine gravă. Erau un grup şi totuşi părea că fiecare dintre ei e singur. Telegrama care sosise era aşezată pe măsuţa din lemn de trandafir. În clipa aceea se auzi ceasul bătând.
- Ladysmith [6], spuse mama lui Heloise.

În biserică era răcoare comparativ cu căldura zilei de afară, iar din locul unde muncea paracliserul venea un miros de ceară de lustruit. Bazinul cu apă sfinţită era aproape gol; pe treptele de afară cerşea un schilod.
- Nu, lasă-mă pe mine, îl rugă Heloise,căutându-se prin geantă şi lăsând moneda găsită să cadă în palma întinsă.

Trecură pe o alee lipsită de soare, mergând încet, evitând să iasă în lumina după-amiezii. Heloise avea probabil şaisprezece ani atunci, calculă el.
- Everard, de ce eşti atât de bun cu mine? De ce ştii să asculţi atât de bine?
- Poate fiindcă te iubesc.
- Mi-aş fi dorit să fiu mai puternică.

El nu îi spuse că avusese destulă putere odată şi nici nu o asigură că îi va reveni această putere. Nu ştia asta. Neputând să-i povestească la rândul său despre copilărie în momentul când ea evoca momente din acea perioadă, îi povestea în schimb despre vremurile când fusese soldat, repetându-i cu şi mai multe amănunte ce îi povestise deja, despre bărbaţii pe care i-a condus în scurta perioadă când fusese pe câmpul de luptă.

Pe Riva comandară cafea. Înainte să fie servită cafeaua, auzi despre casa mătuşii care avusese grijă de ea, ce devenise mai târziu un refugiu pentru orfană.
- Erau doar nişte băieţi, spuse el, enumerând numele oamenilor care se aflaseră sub comanda sa. Le văd adesea feţele.

Îi observă degetele subţiri punând o bucăţică de zahăr în cafea, şi apoi încă una. Asta îi făcea plăcere, atât de mult încât se întrebă de ce. Ei, bine, asta era ceva real, îşi spuse el şi probabil doar atât îi făcea plăcere atunci când se întrerupse acea conversaţie ce părea ireală. Scrisese la Lahardane. Îşi exprimase grija pentru servitorii care aveau acum grijă de casă, întrebă despre vaci şi despre casă. Scrisese mai multe scrisori, dar de fiecare dată trebuia să le trimită dădea înapoi. Ar fi urmat un răspuns, primit pe ascuns, ar fi început o corespondenţă secretă şi s-ar fi distrus încrederea ce existase întotdeauna în mariajul său. Păstră ascunse scrisorile, puse în plicurile timbrate. Asta era cea mai mare înşelătorie ce o putea suporta.
- Ce frumos este aici, spuse ea.

În apropierea locului unde stăteau, gondolele veneau şi plecau de la un debarcader. Mai departe, pe canal, un vas cu aburi ce venea dinspre mare. Un câine lătră de pe puntea unei bărci.

Când se mai răcori, se plimbară pe Zattere. Luară o barcă spre Giudecca. Pe seară, la biserica San Giobbe se ţinea slujba de Buna Vestire. Apoi la cafeneaua Florian se cântau valsuri.

În seara aceea, la Pensione Bucintoro, în timp ce soţul său dormea, Heloise stătea trează lângă el. Câte lucruri frumoase! îşi spuse când preţioasele imagini ale zilei îi reveniră în memorie şi îşi aminti despre toate cele vorbite. În seara aceasta nu-i lipsea nimic şi hotărî în euforia pe care i-o produsese ziua să găsească a doua zi de dimineaţă curajul de a mărturisi că nu era suficient să spună că soţul său generos era bun cu ea, că ascultase cu atenţie evocările ei din copilărie.
- Ne prefacem că am murit, protestase el cu blândeţe odată, iar ea nu fusese capabilă să-i explice de ce îşi dorea să uite pentru totdeauna.

Dar de dimineaţă va fi mai bine. Îşi închipui cum îşi cere iertare şi cum vorbeşte despre tot ce nu dorise până atunci să vorbească; înainte de a închide ochii îşi dădu seama că îşi găsea tot mai uşor cuvintele. Dar curând adormi, iar când se trezi peste câteva minute se auzi spunându-şi că nu putea să aibă acea conversaţie. Şi ştiu că are dreptate.


Henry îşi aprinse o ţigară Woodbine şi aruncă chibritul pe jos. De lângă arcada prin care se intra în curte, Henry privea cu atenţie maşina care venise, uitându-se la roţi, la scaunul elegant, la tapiţeria verde şi la micuţa mascotă de deasupra radiatorului, la capota ascuţită şi la numărul de pe plăcuţă, IF 19. Capota de pânză era lăsată în jos.

Auzise maşina apropiindu-se, apoi pietrişul scârţâind sub roţile sale. Îşi imaginase că se întorsese pastorul Crosbie sau că veşti proaspete îl făcuseră pe avocat să revină. Dar vocea pe care o auzi scuzându-se nu era a nici unuia. Lucy ieşi din casă, aşa cum făcea de câte ori auzea vreo maşină.
- Cine eşti?, întrebă ea, iar şoferul maşinii îşi ceru din nou scuze şi îşi opri motorul ca să poată fi auzit.

Era un tânăr în cămaşă, fără haină, iar când se dădu jos din maşină îi putu vedea pantalonii de flanel prinşi în bretele cu dungi verzi, cafenii şi purpurii, bine întinse şi înnodate. Henry nu-l mai văzuse până atunci.
- Nu mi-am dat seama că aici e o casă.
- Cine eşti?, întrebă Lucy din nou şi i se spuse un nume pe care Henry nu-l mai auzise.

Lucy clătină uşor din cap, arătând că şi ei îi era necunoscut.

Rezemat de zidul arcadei, cu pachetul de ţigări în mână, Henry îşi aminti de vremurile când mai veneau şi alţi vizitatori în afara pastorului şi a avocatului- familia Morell şi oameni din Ringville, din Enniseala şi Cappoquin sau chiar din Clonmel. Fuseseră petreceri de vară, coşuri pentru picnic cărate peste câmp până la ţărm, copii ce se jucau în livadă şi prin grădină. Veniseră Lady Roche din Monatray împreună cu colonelul Roche şi cele trei surori Ashe şi bătrâna doamnă Cronin cu capricioasa ei fiică între două vârste care la un moment dat, în timp ce-l saluta pe Căpitan, îl şi sărută. Henry nu-i mai văzuse pe nici unul din iarna anului 1922 şi se întreba acum ce s-o fi întâmplat cu ei. Oare acest tânăr era vreunul dintre copiii de atunci, chiar dacă afirmase că nu ştia că era o casă acolo?
- Vrea să-l invite la ceai, spuse Bridget câteva minute mai târziu în şopronul casei, acolo unde Henry făcea reparaţiile de tâmplărie şi unde venise să-l roage să aşeze masa de grădină pe pajiştea cu hortensii.

Bridget se-mbujorase, iar Henry îşi aminti şi de acest lucru din trecut - agitaţia ei când era vorba de ceea ce ea numea, "societate".

Curăţă murdăria şi pânzele de păianjen de pe tăblia mesei şi apoi o şterse cu o cârpă. Afară, pe pajişte curăţă două dintre scaunele albe de fier ce stăteau aşezate pe lângă zidul unde creşteau hortensiile de culoare albastru intens. Rugina de pe scaune trebuia curăţată şi ar fi avut nevoie de o vopsea nouă. Într-una din zile se va ocupa de asta, hotărî el, deşi ştia că n-o va face.

- Dar nu arăta ca o alee, spuse Ralph, iar casa de la poartă era închisă.
Nu observase porţile de culoare verde pal, ascunse după urzici şi hasmaţuchi sălbatic ofilit. Trecuse cu maşina pe sub o boltă de frunze când deodată în faţa ochilor i se ivise casa mare din piatră.
- Ah, asta înseamnă că ai ajuns la Lahardane, spuse doamna Ryall. Iar aceea era Lucy Gault.

Fata care ieşise din casă nu se prezentase. Femeia care aşezase faţa de masă pe masa din şipci aranjase apoi în linişte ceşti şi farfurii, un vas cu lapte şi un ceainic, pâine neagră cu unt şi un fagure de miere. Tava de lemn era mare şi avea de jur împrejur o ramă şi mânere de porţelan alb. După ce turnă ceaiul, femeia se întoarse să vadă dacă totul era în regulă,şi apoi veni din nou cu pandişpan cu stafide.
- IF 19 a mers bine?, întrebă domnul Ryall, iar Ralph îi răspunse că maşina ce-i fusese împrumutată în acea după-amiază nu-i crease nici o problemă. A fost foarte drăguţ din partea dumneavoastră, îi repetă arătându-şi încă o dată recunoştinţa.
- Aveai nevoie de puţin timp liber, fără băieţi!

Domnul Ryall dăduse un anunţ pentru cineva care să-i pregătească cei doi fii în timpul lunilor de vară, întrucât, conform rapoartelor de la şcoală, aceştia erau în urmă la toate materiile. Aşa că Ralph, care era liber în acea vară şi care nu se hotărâse încă ce vroia să facă mai departe în viaţă, venise în casa aflată deasupra birourilor Băncii Irlandeze, căci domnul Ryall era directorul băncii în Enniseala.

Era un bărbat micuţ de înălţime, cu o mustaţă îngrijită, iar soţia lui era total diferită de el din toate punctele de vedere. Pe punctul de a deveni obeză dar fără ca acest lucru să o deranjeze, doamna Ryall era indulgentă cu sine, o persoană care nu-i critica pe cei din jur iar generozitatea caracterului său se reflecta în rotunjimile şi felul său de a fi. Nu o îngrijora faptul că băieţii săi erau indolenţi. Grijile erau domeniul soţului său, obişnuia ea să spună, insinuând vag că era o plăcere pentru el să se îngrijoreze.

Era nouă şi jumătate şi în sufrageria familiei Ryall se lăsase întunericul. Se afla acolo un bufet mare în acelaşi stil încărcat în mod supărător cu al unui scrin înalt la fel de grandios. Un set de scaune de masă se asorta canapelei şi fotoliilor îmbrăcate în stofă rozalie. Tapetul înflorat corespundea draperiilor de damasc ce nu se trăgeau, la ferestre fiind în permanenţă puse perdele din plasă. Storuri albastre cu franjuri acopereau în timpul zilei partea de sus a ferestrelor.

Pe masa mare de mahon era aşezată o cină târzie fiindcă, indiferent de oră, doamna Ryall nu voia să vadă pe nimeni flămând. Pe un cărucior aşezat sub lampa cu ulei neaprinsă încă se găseau biscuiţi făcuţi cu smântână şi brânză Galtee, prăjituri şi fursecuri cu ghimber şi lichior. Băieţii fuseseră trimişi la culcare în urmă cu o oră, iar pe masă rămăseseră ceştile lor cu restul de cacao ce se răcise.
- Presupun că nu ţi s-a spus ce s-a întâmplat la Lahardane, spuse doamna Ryall.

Cu părul blond şi ochii albaştri, cu trăsături ale feţei mai ascuţite dar atrăgătoare în felul lor, Ralph îi asculta pe cei doi soţi istorisind povestea, fiecare în stilul său, domnul Ryall la obiect şi foarte precis, iar soţia sa oferind amănuntele emoţionale.
- O să auzi tot oraşul vorbind despre asta, adăugă domnul Ryall când se ivi o pauză în relatarea evenimentelor.

Soţia sa confirmă acest lucru în timp ce mâncă un biscuit.
- Am auzit că s-a făcut tare drăguţă, mai adăugă ea.

Când Lucy Gault zâmbea, o gropiţă în obraji făcea ca acest zâmbet să pară poznaş. Pe nas avea pistrui, ochii ei erau de un azuriu spălăcit, iar părul la fel de deschis ca spicul de grâu. În timp ce se întorcea cu maşina angajatorului său, Ralph fusese însoţit de toate acestea şi, ascultându-i acum pe cei doi, imaginea era din nou vie.
- Am fost contactat atunci când Căpitanul Gault şi doamna Gault nu au putut fi găsiţi, spuse domnul Ryall. Au sperat că el va lua legătura cu cei de aici, dar nu exista nici un motiv pentru care să o facă şi bineînţeles că nu a făcut-o. E unul dintre cele mai triste lucruri.

Domnul Ryall coborî lampa pe scripete şi îi scoase abajurul pentru a-i aprinde fitilul. Doamna Ryall îşi scutură câteva firimituri de biscuit de pe piept şi apoi se ridică de la masă pentru a trage storurile.
- Ce spui despre ea, e drăguţă? Sau poate mai degrabă frumoasă?, întrebă ea. Ce zici, Ralph, Lucy Gault e frumoasă?

Ralph răspunse că el aşa credea.

Lucy Gault a fost frumoasă în toată vara aceea. Era frumoasă în rochia ei albă, simplă, razele de soare făcând să strălucească cerceii de argint pe care-i avea în urechi. Probabil au fost ai mamei sale, spuse doamna Ryall, cu siguranţă că şi rochia, toate lăsate în urma plecării ce s-a dovedit până la urmă a fi pripită.

Aşezaţi sub umbra generoasă a unui fag din grădină, în timp ce elevii săi reuşeau să nu fie atenţi la ceea ce încerca Ralph să-i înveţe, fata ce ieşise din casa despre care nu ştia că exista acolo îi bântuia gândurile în fiecare dimineaţă şi după-amiază somnoroasă. Prea puţin atent la conjugările mormăite ale lui Kildare şi prefăcându-se că nu-l observa pe Jack desenând animale în caietul de teme, lui Ralph îi era teamă câteodată să nu vorbească pentru ca nu cumva, dintr-o prostie, să descrie privirea solemnă ce apărea adesea peste zâmbetul lui Lucy şi felul în care stătea cu mâinile în poală, împietrită ca o statuie de marmură. În amintirea sa timidă o vedea turnând ceaiul şi spunându-i că acolo nu prea veneau musafiri din greşeală.
- Există un fluviu, Ararul, ce traversează teritoriile Eduilor şi ale Sequanilor până la Ron, repeta încet Ralph în grădina din spatele clădirii ce adăpostea banca. Est flumen, Kildare: acesta este un fluviu. Quod influit per fines: care traversează teritoriile. Kildare, înţelegi?

Traducerea provenea din cartea Keys to the Classics a doctorului Giles, pe care Ralph o frunzărise în zori, pe când stătea în pat.
- Aeduorum et Sequanorum înseamnă Aedui and Sequani. Înţelegi, Kildare?
- Da, chiar înţeleg.
- Ei, atunci, vezi cum ai traduce incredibili lenitate, ita ut non possit judicari oculis in utram partem fluat.

Jack transformase un triunghi isoscel într-o tarantulă. Ralph desenă un alt triunghi, notându-i unghiurile cu A, B şi C. Cei doi băieţi purtau pălării de soare albe, cu boruri lăsate, întrucât soarele dimineţii era puternic.
- Jack, încetează, spuse Ralph.

Fiecare zi de miercuri, o jumătate de zi liberă petrecută în Enniseala era şi jumătatea sa de zi. Domnul Ryall continua să-i împrumute maşina, gândindu-se că dacă tutorele pe care-l găsise fiilor săi se va simţi sufocat de viaţa dintr-un orăşel de provincie, ar putea pleca la fel ca tutorele din vara trecută. Ralph plecase cu maşina la Dungarvan, pe unde făcu o plimbare, apoi la Cappoquin,Ballycotton, Castlemartyr şi Lismore. Nu se mai întorsese la casa din apropierea dealurilor. Nu mai fusese invitat.
- Aşadar, Jack, ce ştim despre AB şi AC?
- Sunt litere ale alfabetului.
- Mă refer la liniile pe care le-ai tras. Laturile triunghiului.

Jack se juca cu degetele de la picioare cu băţul ros de unul din cockerii familiei. Îl împinse uşor, asigurându-se că era încă la îndemâna sa.
- Sunt nişte linii foarte drepte, spuse el.
- Dar ce poţi să-mi spui despre unghiurile A,B şi C?
- Sunt bune....
- Liniile au toate aceeaşi lungime. Deci, ce ne spune asta despre unghiuri, Jack?

Jack se gândi un moment, apoi încă unul şi încă unul...
- Cuvântul acesta, lenitate, înseamnă lung?, întrebă Kildare. Asta înseamnă, un râu foarte lung?
- Incredibili lenitate, de un calm incredibil.
- Mă doare creierul, spuse Jack.

Dympna, fata în casă, traversă curtea, aducându-i lui Ralph gustarea de la ora zece, alcătuită din biscuiţi şi ceai. Ambii băieţi se ridicară în picioare când o văzură.
- E foarte interesant ce ne-ai povestit despre Aedui şi Sequani, comentă Kildare politicos, înainte de a fugi împreună cu fratele său.

În serile de miercuri Ralph era întotdeauna întrebat pe unde fusese în plimbare în dup-amiaza respectivă, iar el putea simţi dezamăgirea lor când le menţiona orăşelele prin care trecuse. Era evident că familia Ryall spera ca el să viziteze din nou domeniul Lahardane, deşi nu primise nici o invitaţie. El simţea că domnul Ryall gândea că acest lucru ar putea fi un alt factor care garanta serviciile tutorelui copiilor săi, iar doamna Ryall, mai sentimentală, hotărî că în sfârşit se găsise un companion pentru o fată singură. Dar cum ar fi putut el să meargă pur şi simplu acolo, cum putea presupune că a început o prietenie? Nu fusese spus nimic în sensul ăsta.

Dar totuşi într-o miercuri Ralph se duse până acolo unde începea aleea, până la căsuţa nelocuită de la intrare, lângă porţile ascunse de vegetaţia de vară. Încetini dar nu intră. În schimb, plecă mai departe până când găsi o ieşire spre malul apei, unde înotă şi făcu plajă. Nu mai apăru nimeni pe bucăţile de şindrilă şi nici pe nisipul neted, spălat de apa mării, ce abia păstra urmele paşilor săi. Nici un veşmânt alb nu-i deranjă solitudinea, nici o prezenţă firavă pe stâncile îndepărtate care pătrundeau în mare ca un deget întins. Se urcă din nou în maşină şi plecă, găsind iar aleea şi căsuţa. Aşteptă dar nu veni nimeni nici acolo.

În alte zile, spre seară, Ralph se plimba de-a lungul străzii principale din Enniseala, oprindu-se să se uite în geamurile magazinelor, pierzând timpul privind carnea ce atârna în prăvălia lui MacMenamy, manechinele din magazinul de ţesături Domville, produsele de băcănie de la O'Hagan şi de la Home and Colonial, vasele enorme ca nişte baloane, umplute cu lichid verde şi roşu, ce erau trăsătura caracteristică a salonului medical Westbury; mobila ce aglomera camerele de licitaţie de la P.K. Gatchell - paturi şi mese, scrinuri, scaune şi măsuţe de scris, tablouri. Afişele filmelor erau schimbate de trei ori pe săptămână în avizierele de la cinematograf.

Ralph obişnuia să citească Irish Times şi Cork Examiner în barul Hotelului Central. În plimbările sale trecea de farul neimpozant şi de gară, pe lângă pensiunile de vară - Pacific, Atlantic, Miss Meade's, Sans Souci. Mergea agale pe promenadă printre cuplurile ce-şi plimbau câinii, măicuţe şi preoţi, pe lângă Fraţi Creştini. Elevele de la mânăstire sporovăiau pe lângă estrada vopsită în albastru cu galben sau îşi legănau picioarele pe peretele ce dădea spre mare.

Câteodată trecea de tabăra militară de pe şoseaua Cork sau chiar mai departe, pe drumul de ţară. Uneori explora străzile mai puţin frumoase de la marginea oraşului, acolo unde copiii alergau în picioarele goale iar femeile acoperite cu broboade cerşeau, acolo unde bărbaţii jucau cap sau pajură la colţul străzii iar mirosul sărăciei răzbătea din locuinţele infestate. Mai era şi drumul care mergea de-a lungul râului, până la biserica protestantă, în apropierea locului unde cuibăreau lebedele care dăduseră numele oraşului. Într-o seară, Ralph întâlni printre mormintele din cimitir un preot în vârstă, care îi întinse mâna.
- Tu eşti cel care le predă băieţilor de la Banca Irlandeză, spuse el. Eu sunt pastorul Crosbie.

Ralph fu surprins de această abordare, dar ascunse acest lucru printr-un zâmbet. Ascultase slujbele ţinute de pastor, una dintre atribuţiile sale fiind să-i însoţească pe copii în rarele ocazii când nici unul dintre părinţi nu dorea să ia parte la slujba de duminică dimineaţă.
- Îmi dau toată silinţa să-i învăţ, spuse el după ce se prezentă.
- Ah, dar sunt sigur că te descurci foarte bine, Ralph. Am dreptate să mă gândesc că eşti din comitatul Wexford, nu?
- Da, aşa este.
- Cu mulţi ani în urmă am fost paroh în Gorey. Wexford este un comitat foarte interesant.
- Da, aşa este.
- Se mândreşte cu lucrurile care-l fac deosebit faţă de alte comitate.

Ralph zâmbi din nou, neînţelegând ce însemna asta. Pastorul Crosbie spuse:
- Mi s-a spus că ai fost la Lahardane.
- Da, am ajuns acolo din întâmplare. Domnul Ryall este foarte amabil şi-mi împrumută maşina sa.
- Unul dintre cei mai buni oameni. Şi este însurat cu cea mai bună soţie din câte ar putea exista. Pastorul Crosbie tăcu o clipă, apoi spuse: Am auzit că ai întâlnit-o pe Lucy Gault.
- Da, aşa este.
- Ei, asta e un lucru minunat. Nimic nu-mi face o plăcere mai mare decât să aud că ai trecut pe acolo. Şi doamnei Crosbie la fel. Amândoi ne-am bucurat.

Personalitatea radioasă a pastorului, mâna aşezată prietenos pe umărul tânărului, aprobarea sa entuziastă l-au făcut pe Ralph să roşească, iar această roşeaţă să se întindă şi să se adâncească. Era o anume insinuare în ceea ce spunea, în tonul vocii, o presupunere pe care Ralph şi-ar fi dorit să fie adevărată dar care cu siguranţă că nu era aşa.
- Un tovarăş pentru Lucy Gault pe perioada verii este o minune pentru care trebuie să fim recunoscători.
- Dar am fost doar o dată acolo.
- Şi cât ne-ar încânta să auzim că te-ai dus din nou. Şi cu siguranţă şi Lucy ar fi încântată.
- Dar nu am fost invitat să mai revin.
- Prin locurile astea, Ralph, este chiar lucrul pe care trebuie să-l faci, să baţi la uşă atunci când este cazul. Te asigur eu, Ralph, că este mai mult formalism în comitatul Wexford. Bănuiesc că îl cunoşti pe vicarul din Ferns, nu?
- Mă tem că nu....
- Ei, vezi? Nu, aici luăm lucrurile mai uşor. Nu suntem prea formalişti. Din punct de vedere social, adăugă pastorul cu o severitate bruscă în glas, aici nu-şi găsesc locul cei distanţi. Deloc.
- De fapt, începu Ralph, eu nu...
- Sigur că nu, băiete. Simt acest lucru cu tot sufletul. La fel şi doamna Crosbie. Cumva l-ai cunoscut pe domnul Sullivan?
- Sullivan?
- Da, de la firma Sullivan şi Pedlow? Avocaţi pledanţi?

Ralph dădu din cap că nu.
- Domnul Sullivan a răscolit lumea căutându-i pe Căpitan şi pe soţia sa. Iar între timp a avut grijă de lucruri. A avut grijă de Lucy. În timpul lui liber, pe lângă datoria sa profesională, el a fost cu adevărat preocupat de situaţia lui Lucy şi de cum trăia ea, preocupat de reparaţii şi întreţinerea acele case. Nu s-a putut face prea mult întrucât nu au fost prea mulţi bani de cheltuit. Câteva terenuri şi vacile de pe ele au fost de generaţii modul de bază de a supravieţui al familiei Gault. Lahardane a făcut eforturi să supravieţuiască iar domnul Sullivan a fost acela care s-a preocupat ca lucrurile să meargă înainte. L-am oprit pe stradă pe domnul Sullivan ca să-i spun acest lucru, că este un om bun. Răspunsul pe care l-am primit a fost că a luat de multe ori masa la Lahardane, că a petrecut numeroase nopţi acolo, când întoarcerea acasă pe întuneric era anevoioasă. Iar acest lucru s-a întâmplat şi când era acolo Căpitanul, şi după plecarea acestuia. Nu are nici o pretenţie pentru gestul său umanitar, el spune că este doar o plată pentru ospitalitatea Căpitanului.

Ralph încuviinţă din cap. Roşeaţa din obraji îi dispăruse. I-ar fi plăcut să încheie conversaţia, dar nu ştia cum.
- Domnul Sullivan a auzit, la fel ca şi mine, că ai trecut pe la Lahardane. Asta l-a bucurat foarte tare, Ralph, de altfel şi pe mine şi pe doamna Crosbie. Ne-am exprimat din tot sufletul mulţumirile noastre celui de Sus.
- În acea zi greşisem drumul.
- Poţi să-l mai greşeşti, Ralph. Te rog să-l mai greşeşti şi altă dată. Te rog să-i oferi puţină companie unei tinere fete căreia îi lipseşte compania celor de vârsta ei. Te rog să nu laşi nefăcute lucrurile care trebuie făcute. Din tot sufletul te rog să faci asta. Mai du-te la casa aceea singuratică, Ralph.

Încheind cu această hiperbolă, pastorul Crosbie îi întinse mâna şi plecă pe drumul său.

Cu o caligrafie aproape perfectă, într-un mod curios, ce urma toate instrucţiunile pentru bucle şi linii, cursivitate şi stil, apăru în sfârşit o scrisoare din partea lui Lucy Gault. Numele ei, atât de preţuit în taină de Ralph, era scris în acelaşi stil cu restul scrisorii. Ralph era sigur că nici o poezie din lume nu putea surprinde puterea cuprinsă în acest nume. Nicio poezie din lume nu putea reflecta în vreun fel fericirea sa în momentul în care le preda elevilor săi sub crengile înfrunzite ale fagului.
- Ah, astăzi vom face doar lectură, exclamă el zâmbind, în dimineaţa în care primise scrisoarea, şi începu să citească cu voce tare din Jurnalul unui Nimeni [7], în timp ce Kildare moţăia iar Jack desena gargui.

Când dimineaţa trecuse de jumătate, apăru tava cu gustări şi băieţii fugiră, iar Ralph luă scrisoarea pentru a o citi din nou cu încetineală, scoţând-o încet din buzunar, desfăcând-o uşor, umbre pestriţe aşternute pe hârtia albă şi cerneala albastră. Ţinuse plicul separat de scrisoare, examinându-l acum şi pe acesta. Rugăminţile pastorului Crosbie, dorinţele neexprimate ale familiei Ryall erau acum la unison cu timiditatea încăpăţânată ce caracteriza firea lui Ralph. Era destulă încântare, în aceste prime ore de când totul era diferit, în a se uita la câteva fraze şi la felul în care era scris un nume.

Înainte de a pleca definitiv vino să-ţi iei la revedere. Vino să bem din nou ceaiul. Dacă îţi face plăcere. Lucy Gault.

Nu mai era nimic altceva decât adresa şi data. 5 august 1936.

Note:
[1] Membru al Ordinului Fraţilor Creştini Irlandezi, înfiinţat la Waterford, Irlanda, în 1802, de Edmund Ignatius Rice.
[2] Personaje din David Copperfield de Charles Dickens, respectiv Cei din pădure de Thomas Hardy.
[3] Marea Foamete, perioadă (1845-1851) de mare foamete în Irlanda, declanşată de o mană a cartofilor, dar exacerbată de alţi factori economici, politici şi sociali şi având ca urmare o emigraţie în masă.
[4] Numele unui domeniu imaginar din Mândrie şi prejudecată de Jane Austen.
[5] Reprezentare a Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus, înconjurată de sfinţi.
[6] Oraş din sud-estul Africii unde forţele britanice au fost sub asediul burilor în timpul Războiului anglo-bur (1899-1902).
[7] The Diary of a Nobody, roman umoristic scris de George Grossmith şi ilustrat de fratele acestuia, Weedon, apărut în revista Punch în 1888-1889 şi apoi publicat sub formă de carte în 1892.