Grand Bazar România

Românii vi se par nepoliticoşi? Poate că occidentalii sînt mai politicoşi, dar nu sînt nici orbi, nici surzi. Iar dacă stau cu anii printre noi, se fac şi "deştepţi"! Un jurnalist al BBC-ului, ca Mike Ormsby, s-a încăpăţînat să-i ia pe români în serios, nu vizitîndu-i, ci trăind cu ei umăr la umăr. Uzantă experienţă! Pentru un străin care ţine să circule cu taxiul prin Bucureşti nevătămat fizic şi moral, să-şi dreagă un dinte, să drumeţească prin munţi, să cînte la chitară şi să-şi facă zilnic joggingul, ţara oferă peripeţii cu nemiluita. Dar şi fără peripeţii, originalitatea locului nu se dezminte în grimase, destine neverosimile, o absolut memorabilă silă de sine. În plus - stupoare! -, un bun simţ universal îl poate ataşa pe lucidul britanic tocmai de acele lucruri simple, gata globalizate din capul locului prin nuda lor umanitate: viaţa la ţară, tensiunile din familii, copiii tot copii, animalele tot nevinovate.

Tuturor românilor convinşi că sînt atît de speciali încît nu pot fi scrişi decît de mioritici, şi nici atunci aşa cum ar trebui, Mike Ormsby le demonstrează contrariul. Cu inteligenţă, profesionalism şi talent, ne vedem cu toţii în oglinda lui fără fard. Şi mai rîdem, mai cădem pe gînduri...

(Adina Kenereş)

Vicele bate cu pumnul lui păros în masă şi se stropşeşte poruncitor:
- Linişte, vă rog! Stimatul nostru preşedinte vrea să se adreseze adunării!

Locatarii se opresc din conversaţie. Sîntem şaisprezece. Stăm pe scaune, înghesuiţi în culoarul îngust de la etajul doi. Soarele face ferestrele să strălucească.

Preşedintele se ridică de la locul lui, îşi potriveşte cravata roşie, se trage de mînecile costumului lui lăbărţat. Are sprîncene negre stufoase, un nas de beţiv şi dinţi galbeni. Începe să citească un document. Pe dosul hîrtiei se vede un scris plin de înflorituri - discursul lui, probabil.
- Dragi vecini, bun venit la şedinţa de bloc pe 2007. Deoarece acum avem democraţie, veţi avea şi dumneavoastră mai tîrziu prilejul să luaţi cuvîntul. Astăzi vom vota în mai multe chestiuni de importanţă majoră, cum ar fi achiziţionarea unui furtun şi a unor unelte pentru grădină. Ca să nu mai vorbim de alegerea comitetului pe anul viitor. Aşadar, cu permisiunea dumneavoastră, voi începe. Mai întîi, aş vrea să vă spun că anul trecut am avut rezultate foarte, foarte bune.

De lîngă mine, vecina mea Lumi îmi aruncă un surîs plictisit şi ochii îi sclipesc, de parc-ar vrea să-mi spună: Rezultate?! E responsabil de bloc, nu director de fabrică! Preşedintele îi dă înainte, uitîndu-se din cînd în cînd la noi pe deasupra ochelarilor, ca să se asigure că sîntem atenţi.

Îmi dau toată osteneala, dar după o vreme mă plictisesc şi mă uit afară pe fereastra crăpată din dreapta mea. În curtea blocului, îndoită de mijloc, Tina, bătrîna femeie de serviciu, strînge gunoaiele. O vede şi Lumi. Schimbăm o privire scurtă. Ce muncă...

Preşedintele anunţă primul articol pus la vot: creşteri de salariu pentru el însuşi, pentru Administratorul Vlaicu şi pentru autoritara lui nevastă. Nu se opune nimeni. Afară de Lumi, care zice:
- Şi pentru Tina?

Vicele îşi ia o expresie preocupată şi face pe loc nişte socoteli cu un creion.
- Păi, am putea să-i mai dăm zece lei, lasă de la el. E tînăr, are o faţă ageră şi vrea, desigur, să facă impresie bună. Dar Administratorul Vlaicu face o mutră constipată.
- Tina nu! se răsteşte deodată, îndreptîndu-şi spinarea şi aşezîndu-se mai bine pe marginea scaunului. Vuieşte coridorul. Tina ridică ochii, de parcă l-ar fi auzit. Vlaicu respiră greu.
- Cînd o ajunge să plătească impozit pe ei, nu se mai alege cu nimic, adaugă.

Urmează o clipă de tăcere - vecinii cad pe gînduri. Dar apoi cineva întreabă:
- Păi, atunci dumneavoastră de ce v-aţi dat mărire?

Iarăşi se lasă tăcerea. Vlaicu ne scrutează sumbru, de parcă ar vrea să ne bage la carceră. Dar Preşedintele pare să simtă vîntul schimbării politice şi zice, dînd din mînă:
- Hai, daţi-i şi Tinei 20%! Mare lucru...

Vlaicu recade în scaun, dîndu-se bătut.
- Acum haideţi să votăm pentru contoarele de apă, propune Vicele, cu bărbia tremurînd.
- De ce? N-avem nevoie de ele! şuieră Vlaicu.

Cu tenul lui deschis, cu ochii albaştri ca de prunc şi ciuful lui şcolăresc, ar putea trece drept un intelectual bonom. O doamnă într-un trening lăbărţat dă entuziast din cap şi intervine:
- Stimatul nostru Administrator are dreptate! Sînt o şmecherie inventată de ăştia din Vest, care ne iau de fraieri. Mă fulgeră din priviri - ideea e că ştiu eu prea bine cine sînt ăştia. Ridic mîna. Preşedintele o vede, prezenţa mea pare să-l amuze şi mă încurajează să iau cuvîntul:
- Ia s-auzim, englezule!
- Contoarele nu sînt o înşelătorie, zic. Cu ajutorul lor, fiecare din noi va plăti exact cît a consumat şi se evită erorile.

Înainte să apuce careva să răspundă, un ţăcănit de tocuri pe scări ne anunţă o participantă întîrziată.

O femeie firavă într-un pardesiu maro pufos îşi strecoară bărbia pe după uşă, ca o pisică îngrijorată c-ar putea da peste un cîine. Îl vede pe Vlaicu, care tocmai îşi dă ochii peste cap, adică asta mai lipsea. Şi spune cu o voce hotărîtă:
- Măi, oameni buni, dacă aveţi de gînd să alegeţi vreun preşedinte, măcar puneţi unul pe care să te poţi bizui. Nu unul care nu-i niciodată aici şi pe care trebuie să-l pîndeşti o săptămînă ca să-l prinzi. Atîta am avut de spus.

Capul dispare instantaneu, ca o marionetă smucită de sfoară.
- Mulţumesc, doamna Dumitrescu, oftează Vlaicu. Credinciosul lui locotenent în costum lăbărţat se ridică şi se îndreaptă legănîndu-se spre uşa deschisă, iar ea ţipă de pe scări:
- Să te ia dracu'! De fiecare dată cînd îţi speli balconul apa ta murdară curge la mine!

Preşedintele ne cheamă la ordine şi ne explică funcţionarea apometrelor. Se declară favorabil instalării lor, cu toate că sînt o invenţie capitalistă. Arată că sînt bine gîndite şi sigure, nu li se pot manipula şuruburile fiindcă au tot felul de sugílii la puliuţe. Toată lumea se hăhăie, în frunte cu boşorogii de o sută de ani, care se cutremură şi se înroşesc de rîs în costumele lor de înmormîntare.

Următorul vot e pentru achiziţionarea unui bec la lift. Unii locatari arată că sînt de acord să stea în întuneric dacă aşa se face economie. Dar Preşedintele îi convinge, explicîndu-le că trăim într-o democraţie modernă, plus că el, care locuieşte la etajul întîi, trebuie să folosească liftul de mai multe ori pe zi.
- Şi, afară de asta, turcul de la ultimul etaj s-a oferit să doneze un bec din magazinul lui.

Pe urmă discutăm despre mirosurile din baie.
- A mea pute, se plînge Lumi. M-am gîndit chiar să-mi vînd apartamentul.

Vlaicu ridică ochii la ea, cu o sclipire în albastrul lor infantil.
- Şi ce te împiedică? o întreabă sarcastic.

Un domn între două vîrste, cu o cravată lată, îi cere lui Vlaicu să nu fie mojic. Lumi spune că vrea să rezolve problema, nu să se mute.
- Vreau să ştiu de ce miroase instalaţia în halul ăsta, continuă ea. Şi, ştiţi cu toţii, nu e prima oară că întreb.

Preşedintele se preface că e ocupat cu aranjatul hîrtiilor. Vicele îi şopteşte ceva lui Vlaicu, care aprobă din cap şi răspunde:
- Din cauza chinezilor, care şi-au renovat apartamentul.

Cîţiva întorc capul, parcă ar vrea să vadă dacă locatarii chinezi sînt prezenţi. Nu sînt. Soţia autoritară a lui Vlaicu face cu degetul şi murmură sumbru:
- Au tot felul de şmecherii în bucătărie.

Apoi cineva întreabă de ce se înfundă ghena în fiecare săptămînă.
- Din cauza lui Dumitrescu ăla de la trei, bombăne Vlaicu şi bate cu degetul în caietul Vicelui, ca pentru a-i cere să ia notă. Nu obiectează nimeni şi domnul Dumitrescu nu e de faţă să protesteze. Vicele mîzgăleşte verdictul cu pixul încleştat între degetele lui grăsulii.

E aer închis şi unii cască deja, deşi e doar 11 dimineaţa. Iar Vlaicu face un anunţ-surpriză: s-ar putea să-şi dea demisia din Comitet.
- Deşi îmi fac datoria cu pasiune, am probleme de sănătate. Trebuie să iau medicamente scumpe din străinătate şi am nevoie de timp să mă duc în staţiuni, la tratament. Dar nu vreau să se spună că mă sustrag...

Femeia în trening lăbărţat afişează o expresie consternată, îşi trece degetele uscăţive prin părul vopsit cu henna şi îl roagă să rămînă. Alţi locatari par mai puţin afectaţi. Vlaicu ridică din umeri şi spune: Vă mulţumesc pentru sprijin, o să mă mai gîndesc. Apoi un tip în vîrstă, cu o şapcă de sport, se plînge că e păr de cîine peste tot. Vlaicu strigă mînios:
- De acord! De la cîinele ăla mare! Care stă cu neamţul, da?

O doamnă zîmbitoare, cu dinţi de aur, intervine:
- Vai, dar ce frumos e!

Preşedintele anunţă apoi noii candidaţi pentru Comitetul de anul viitor şi citeşte numele celor cinci care sînt şi acum în Comitet. Un domn paşnic, într-un pulover spălăcit, dă din cap:
- Avem nevoie de forţe proaspete. O propun pe Lumi.

Mulţi sînt de acord. Dar Vlaicu are o obiecţie:
- Lumi are de gînd să-şi vîndă apartamentul şi n-o să mai fie aici, din cauza chinezilor.

Lumi ridică din umeri indiferentă.

Votul final are loc în grabă. Cîţiva locatari se plîng că nu înţeleg.
- Votaţi, pur şi simplu votaţi! îi zoreşte Preşedintele, cu ochii pe ceas.

Apoi bărbatul paşnic, în pulover, întreabă:
- Şi cu graffiti-ul ăla din lift cum rămîne?

Se lasă liniştea. Cîteva capetele se întorc spre el, oamenii îşi zîmbesc sau se încruntă unul la altul.
- Dar ce scrie acolo? întreabă Vlaicu.
- Muie Vlaicu, spune bărbatul vîrstnic în pulover. Administratorul Vlaicu nici nu clipeşte. Preşedintele dă din mînă şi spune:
- Ce contează? Asta e democraţia!