Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi

Marcel Petrişor (n. 13 aprilie 1930), deţinut politic între 1951 şi 1964, cu câteva luni de pauză în 1956. Ieşit din închisoare, a urmat facultatea de Filologie, devenind profesor de franceză. A debutat ca scriitor în 1971, cu volumul de proză scurtă Serile în sat la Ocişor. Ulterior, a publicat mai multe romane, impresii de călătorie, critică şi estetică, traduceri din limbile franceză şi rusă.

Trecute vieţi... este o cronică multicoloră a vieţii cenuşii de închisoare. Printre personajele cu care Marcel Petrişor a împărţit celula şi amarul închisorii apar Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Prinţul Ghika, părintele Calciu, precum şi nenumărate alte personaje tragice, şi deseori pitoreşti, ale universului carceral. Scrisă cu detaşare, "cronica" este o lectură agreabilă şi tristă, totodată.

Până când mă trezii smuls din somn de o izbitură în uşa celulei şi de strigătul "Deşteptarea!", însoţit de un ghiont de dedesubtul meu, dat de inginer.
- Iute! Jos! Că altfel o păţim! ne îndemnă colonelul pe amândoi. Grăbiţi-vă, că altfel...
- Altfel, ce? se răsti îmbufnat inginerul. Ţi-e frică şi de umbra dumitale! Cine ştie ce fel de colonel ăi fi fost sau nici n-ăi fi ieşit din birou, cu gradul pe care l-ai avut! Mă şi mir că te-au băgat la "criminali de război"! Vai de lume şi de cei ce ţi-or fi picat în labă!
- Domnule! strigă furios, dar solemn, colonelul. Pe mine să nu mă insulţi, că...
- Că ce? rânji inginerul, proţăpindu-se în faţa lui cu ochii sticlind şi cu pumnii strânşi.

N-am putut rămâne indiferent şi m-am interpus între ei, strigându-le amândurora:
- Se poate, domnilor?
- Eşti martor! ţipă colonelul. Şi, întorcându-se spre mine, continuă: În fiecare dimineaţă se scoală cu c... în sus şi mă insultă! Probabil că are ceva pe suflet şi nu vrea să "transpire" sus, d-aia se tot dă la mine. Nu degeaba vor ăştia să-l împuşte pentru canal! [1]
- Canalie! răcni inginerul, dând să-l ia de piept.
- Da! O să te spânzure! continuă colonelul. Că cine ştie ce-ai făcut acolo, cu cei de teapa ta!
- Ptiu, jigodie! îl scuipă inginerul. Dar scuipatul se opri pe haina mea, ca răsplată pentru amestecul în ceea ce nu mă privea.

Totuşi, iminenta încăierare nu se produse. De ce? Nu ştiu decât că în mine se trezise o curiozitate de nestăpânit. Cine erau, de fapt, cei doi? De ce se aflau acolo? De ce fuseseră puşi împreună şi ce aveau de împărţit, dis-de-dimineaţă?

O curiozitate pe care voiam neapărat să o satisfac cât mai repede. Dar n-am reuşit, căci uşa celulei se deschise bubuind iar şi un subofiţer de pază anunţă:
- Numărul!

Un alt ofiţer - probabil cel din tura de noapte - ne numără, predându-ne "număraţi" celui din tura următoare.

Uşa se închise cu o nouă trosnitură, după care urmară altele, şi altele, de la celelalte celule, până ce urechile ciulite ale celor doi se destinseră, urmând ca cearta să continue şi-ncăierarea să se producă.
(...)

Într-o noapte, întorcându-mă zdrobit de la o anchetă şi auzindu-mă scâncind în somn, mă întrebă ce s-a întâmplat.

Ceilalţi doi nu-mi puseseră niciodată vreo întrebare despre cum fusese la vreo anchetă. Colonelul era curios, dar se temea ca N. să nu-l toarne. N., la rândul lui, nu voia probabil să se dea în vileag că ar fi fost pus să mă tragă de limbă.

Dar Johan, mai de milă, mai în silă, rupse tăcerea şi mă întrebă direct:
- Ce ai? Dacă-mi poţi spune, poate că te-aş putea ajuta. Nu ca să te torn, dar ca să te-nvăţ să rezişti.
- Mă omoară-n bătaie, ca să spun nume de persoane cu care-am avut de-a face.
- Şi?
- Păi, cum să spun, când fiecare nume poate însemna un ins arestat, o libertate pierdută?...
- Ascultă, băiete! Să ştii de la mine, care am anchetat sute de oameni, la Gestapo: să nu te temi c-ai putea fi ucis în vreo anchetă, atâta vreme cât anchetatorii cred sau bănuiesc că ai mai avea ceva de spus.
- Dar cât oi mai putea rezista?
- Cât o să te ţină pielea şi cât o să poţi să taci, ca să nu te mustre conştiinţa. Ăsta-i tot secretul! mai adăugă el.
- Deci, pielea şi tăcerea... Hm!

În celula noastră, însă, în care viaţa se scurgea când monoton, când cu răcnete şi of-uri, inginerul N. - care ba trăgea cu urechea la ce se vorbea în patul de deasupra lui, ba scâncea şi el - văzând că Johan îl cam evită, rupse tăcerea şi-l întrebă deschis:
- N-ai vrea să-mi spui şi mie, odată, clar, cum a fost cu săpunul acela din grăsimea jidanilor pe care i-aţi topit la Auschwitz?

Johan Elter izbucni atunci într-un hohot de râs în care i se văzu toată dantura de aur.
- De ce râzi? îl întrebă, stânjenit, inginerul, care se aştepta la cu totul altceva decât la un hohot de râs.
- De naivitatea sau de reaua dumitale credinţă, domnule N.
- Rea credinţă? Atunci, spune-mi ce însemna acel R.I.F. scris pe bucăţile germane de săpun? Nu Reine Judische Fett?
- O, nu, domnule! Dacă vrei să ştii şi dacă zici că nu ştii numai ruseşte, ci şi nemţeşte, R.I.F.-ul acela de care ai auzit - că de văzut, nu cred că l-ai văzut - înseamnă, pur şi simplu, Reine Industrielle Fett!
- Hm! mormăi inginerul, retrăgându-se din faţa lui Johan Elter.

La ce s-o fi gândit, numai Dumnezeu putea şti. De altfel, nu mai putu continua discuţia, căci fu scos din celulă cu bagaj cu tot, spre bucuria tuturor şi mai ales a colonelului M., care cu greu îl putuse "digera".
- Aţi auzit? zise el. Înainte de a-l lua din celulă, l-au întrebat ce iniţiative are!

Johan râse:
- Se vede că preiau şi ai noştri metoda de identificare moscovită.
- Cum aşa, domnule Elter? mai întrebă colonelul.
- În sensul că, pentru o identificare sigură, caraliii ăştia care ne transportă de colo, colo, în sus şi-n jos, în loc să ne întrebe de nume şi de prenume, ne întreabă de iniţiale. Or, pentru ei, iniţialele se confundă cu iniţiativele şi d-aia ai auzit că l-a întrebat Ce iniţiative ai, bă?
- Bine! exclamă colonelul, ştiind pe viitor ce pot înseamnă aceste iniţiative.

Şi, luând poziţia reglementară, se gândi că Johan Elter ştia al naibii de multe şi mai ştia şi când şi cum să le explice.

(...)

Într-o dimineaţă, însă, imediat după deşteptarea de la ora 5, uşa celulei se deschise larg şi pe ea intră - cu un aer dacă nu triumfal, cel puţin suspect de vesel - Pan Potoţki.

Nici urmă, pe chipul lui, de grijă sau de vreo revoltă împotriva interzicerii somnului! Ba, în loc de a căsca trosnindu-şi fălcile, aproape că râdea.
- Ce s-a întâmplat, domnule Potoţki? l-am întrebat eu, văzându-l atât de vesel.

Eram cel mai mirat din celulă de ceea ce vedeam, căci ceilalţi abia se frecau la ochi pentru a-şi lua statuara poziţie, cu mâinile pe genunchi şi ochii ţintă la uşă.
- Am scăpat! exclamă Pan Potoţki, vrând parcă să ne îmbrăţişeze de bucurie.
- Plecaţi? îl întrebă atunci, curios, şi Johan Elter. În libertate sau în altă parte? adăugă el, cunoscând prea bine toate tertipurile anchetelor, cu promisiunile şi ameninţările la care era supusă victima; puţin surprins însă şi de tonul cu care se lăuda Potoţki că scăpase.
- Nici pomeneală! exclamă Potoţki. Nu plec niciunde. Poate doar de aici, c-am început să mărturisesc. M-am săturat de bătaie şi de nesomn; îmi cădea capul pe masă şi ei nu mă lăsau nici măcar să închid ochii, aşa că am cedat.
- Să mărturiseşti? Bine... E de înţeles, după atâtea bâte şi nopţi de nesomn. Dar ce să mărturiseşti? întrebă neamţul, din ce în ce mai curios.
- Că am supt sângele poporului! exclamă Potoţki tot mai vesel la gândul că va fi lăsat să doarmă după o astfel de mărturisire.

Ceea ce se şi întâmplă, căci paznicul din faţa uşii îl anunţă, imediat după raportul de dimineaţă, că avea voie să se întindă pe pat şi să doarmă. Iar Potoţki nu se lăsă îndemnat de două ori, că se şi prăbuşi pe pat, lăsându-ne tot atât de miraţi, cu ochii aţintiţi nu la vizetă, ci unii la alţii.

Cum de-au reuşit aşa ceva cu el, cei de sus?
- Foarte bine! interveni tot Johan. O fi recunoscut boierul polonez c-a supt sângele poporului; dar cum a făcut-o e întrebarea. N-o să-l trezim însă acuma ca să ne spună cum sugea el sânge. Da' când s-o trezi, o s-aflăm noi. Deocamdată, uite c-a şi-nceput să sforăie.
- Credeţi, domnule Elter? îl întrebai eu.
- Sunt convins! îmi răspunse neamţul; doar am lucrat atâţia ani în Gestapo.

Până să ne convingem însă şi să ne lămurim şi noi cum sugea panul polon sângele poporului, mai trecură câteva zile şi nopţi, în care nenorocitul fu ţinut în permanenţă la anchetă.

Şi după ce tot aşteptarăm să fie adus odată cu ancheta terminată - că doar îşi recunoscuse vina! - iată că, într-o dimineaţă, fu zvârlit iar în celulă, fără îngăduinţa de a se întinde pe pat, şi cu urme de lovituri pe faţă.

Şi nenorocitul încremenise în fundul celulei, cu ochii căscaţi la noi.
- Da' ce s-a mai întâmplat, domnule Potoţki? Că doar aţi recunoscut!
- Mă omoară, domnilor! Mă omoară în chinuri, de trei zile şi trei nopţi, de când m-au luat de aici! Mă omoară, înţelegeţi?
- Da' de ce să vă omoare, domnule Potoţki? Doar aţi recunoscut c-aţi supt sângele poporului, nu? exclamă Elter. Că, după experienţa mea de fost anchetator gestapovist şi de anchetat ani în şir, vă pot asigura că nici un anchetat nu este ucis până nu se scoate de la el tot ce ştie. Aşa că probabil mai ştiţi şi dumneavoastră ceva ce vor să afle cei de sus, nu?
- Păi, asta e, domnule! strigă Potoţki. Vor "domnii" să ştie nu numai că am supt sângele iobagilor mei din Polonia, ci şi cum l-am supt, cum li l-am stors din vene, înţelegeţi dumneavoastră?

Şi bietul pan, exasperat, aproape că sări la Elter ca să-l ia de piept şi să-l convingă de-nghesuiala la care era supus, doar ca să spună cum sugea el sângele iobagilor săi.
- Păi, dac-aţi recunoscut c-aţi supt sânge, era firesc ca pe anchetator să-l intereseze şi cum aţi făcut-o.
- Eşti nebun, domnule? Ce? Crezi că-i adevărat c-am supt sânge de om? Am recunoscut ca să scap de bătaie şi de nesomn, dar...
- Dar aţi recunoscut? Aţi recunoscut, ca şi cum aţi fi recunoscut c-aţi cântat. Şi acum, vi se cere să explicaţi şi cum aţi jucat pe respectiva melodie. Problema acelui cum aţi supt sânge este, de fapt, mai importantă decât că l-aţi supt. Înţelegeţi dumneavoastră?
- Înţeleg, domnule Gestapo, că sunt pierdut şi mort! oftă nefericitul pan, lăsând în jos braţele cu care voise să-l apuce de piept pe Elter.

Noi, ceilalţi din celulă, rămăsesem cu gura căscată. Raţionamentul lui Elter şi spaima lui Potoţki ne luaseră piuitul. Ce să mai zicem?

Noroc că din impas ne scoase tot Elter, cu o întrebare adresată lui Potoţki.
- Cine-i anchetatorul dumneavoastră?
- Naiba ştie cum îl cheamă, da-i unul tinerel; cred că-i ceva strungar la bază, că mi-a spus c-a fost scos de curând din producţie ca să facă o şcoală de Drept, da' ştiu eu?
- Şi el vă întreabă şi insistă să spuneţi cum aţi supt sânge de iobag polonez?
- Da' cine altul, dacă pentru asta a fost pus acolo?
- Şi dumneavoastră n-aveţi fantezie?
- Ce fantezie să am, că mi-e o frică de el, după cât m-a chinuit, că nu ştiu ce i-aş face dacă mi-ar pica vreodată în mână...
- Păi, domnule Potoţki, n-ar trebui să vă preocupe faptul că i-aţi face sau ce i-aţi face dacă şi dacă, ci cum să-l convingeţi că aţi făcut aşa ceva fără să vă ucideţi victimele. Aţi priceput ce vreau să spun?
- Mda... murmură Potoţki, strângând din buze şi căzând apoi iar în muţenie, cu capul între pumni.

Numai că starea asta dură doar o zi, căci, după noaptea ce urmă şi-n care fu iar luat la-ntrebări, întorcându-se în celulă dus de braţ de paznicul ce-i făcu vânt înăuntru, panul izbucni într-un râs nestăvilit.
- Ce-aţi mai păţit, domnule Potoţki? îl întrebarăm iar, de data asta toţi trei în cor. Ce-i cu această bună dispoziţie suspectă?
- Nu-i deloc suspectă, domnilor, ci foarte reală! L-am convins pe anchetatorul meu cel tinerel nu doar că sugeam sânge de iobagi, dar că nici nu-i omoram după aceea. Cu cine să mai fi muncit apoi moşia şi curtea?
- Da' cum i-aţi explicat procesul sângerării fără omor? îl întrebă curios colonelul M., care avusese şi el cândva o sfoară de moşie şi câteva slugi.
- Simplu, colonele. I-am spus că, dimineaţa, le luam sângele copiilor mai zdraveni din familie, sânge pe care-l beam la micul dejun; la amiază, veneau la rând părinţii din care mai şi muşcam, că aveau venele mai tari; iar seara, bunicii; da' ăştia aveau în trup mai mult vodcă decât limfă; ce altceva puteam să mai iau de la ei?
- Şi v-a crezut tinerelul? îl întrebă zâmbind Johan Elter.
- Se tot minuna de ce auzea din gura mea, tot explicându-i ce făceam eu cu iobagii. Uneori se speria când auzea că muşcam din părinţi, da' ce să-i fac? Se mai întâmpla şi aşa ceva! Iar de vodca din sângele bătrânilor polonezi mai c-a râs auzind că nici nu-mi prea plăcea. De! Am încercat să-ţi urmez sfatul, domnule Elter.
- Mă bucur! zâmbi neamţul. Bine că aluzia mea la fantezie n-a fost zadarnică. Deşi, ştiu eu ce s-o mai putea întâmpla după aşa o mărturisire?...

Câteva zile mai târziu, Potoţki fu transferat din turele de noapte la cele de zi. Ture de noapte în care tânărul anchetator nu mai prididise cu scrisul explicaţiilor polonezului.

Iar colonelul superior - venit în inspecţie, să vadă cum merge ancheta - surprins de tânărul anchetator care-i raporta descoperirile cu suptul sângelui, ce să mai zică? Râse şi apoi, furios, ordonă: "Tu, tovarăşe, o să mergi să-ţi mai completezi studiile juridice, iar tu, pane polonez, la carceră pentru inducerea în eroare a unui tânăr cadru din M.A.I.

(...)

N-avea catedră, nici ţinută de belfer, cu cravată şi costum nemţesc uzat, "dascălul" nostru, Maromet.

Avea, în schimb, o puşcărie la îndemână - cea mai mare din ţară: Jilava - şi-n mână, în loc de catalog şi de condei, o coadă de sapă căreia cei ce făcuseră cunoştinţă cu ea îi spuneau argumentul ştiinţific sau ştiinţa omenirii; şi nu degeaba, căci...

Perchiziţiile şi pedepsele, în universul carceral al Jilavei, se făceau din te miri ce motive: un ac de os înfipt - ca să fie ascuns - în cine ştie ce rever de zeghe (cusutul fiind interzis în Jilava), un blacheu de gheată ascuţit pe cine ştie ce piatră furată din curte cu ocazia unui mers la grefă, eventuale tăbliţe de săpun pe care se putea scrie chiar şi cu unghia, sau cărţi de joc făcute din aşchii subţiri de lemn, smulse din priciurile suprapuse (se juca chiar şi poker, pe mâncare sau pe haine, nu însă pe organe sau membre, ca în URSS). "Dar ce nu poate inventa mintea banditului care era întotdeauna cu o oră înaintea gardianului?" se gândea comandantul Jilavei, Maromet. Avea gradul de maior şi se cam împiedica la vorbă când era emoţionat de ceea ce spunea. Faptul însă nu-l stânjenea deloc. Mai ales când voia să bage minţile-n capul celor ce păcătuiseră împotriva stăpânirii. Că doar avea la îndemână coada de sapă pe care o mânuia cu destoinicia cultivatorului de ogoare nedesţelenite. Şi la orice percheziţie sau vizită de rutină pe care o făcea în celulele suprapopulate ale Jilavei, instrumentul era nedezlipit de el.

Şi-ntr-o zi percheziţia de rutină se făcu într-o celulă în care era întemniţat Jumanca, fostul lider al Partidului Socialist din România, arestat şi condamnat pentru deviaţionism.

De îndată ce Maromet intră în încăpere, Jumanca făcu greşeala să-i sară drept în faţă, de pe priciul de sus. Era mai mult dezbrăcat, din pricina căldurii, şi sudoarea, ce-i curgea pe piept şiroaie, dădea ocol unui smoc de păr negru şi des.

Maromet, surprins de apariţia lui intempestivă, întinse mâna spre el şi-l apucă de smocul de păr de pe piept.
- Ju-ju-jumanca! începu el să se bâlbâie. Ce-ce-ce-ce-i cu tine aici?
- Asta mă întreb şi eu, dom'le maior! îi răspunse Jumanca, cu-n glas reţinut.
- Da-da-da de ce sărişi drept în faţa mea?
- Pentru că nu-i drept să fiu aici! Cine a adus şi a făcut socialismul în România? Nu eu? şi vru să mai adauge: Şi tovarăşii...

Dar nu apucă să-şi termine întrebarea, pentru că Maromet, când auzi de socialism, îl şi trase de smocul de păr, afară din cameră.

Percheziţia începută fu deodată încheiată şi paznicii care-l însoţiseră pe Maromet dispărură şi ei odată cu Jumanca.

După ce uşa fu zăvorâtă în urma lor, în cameră se aşternu o tăcere stupefiată. Unde l-o fi ducând pe Jumanca şi ce avea să se întâmple cu el?

Un puşti, care scrijelise o gaură prin obloanele care astupau ferestrele celulei şi se uita prin ea, descoperi că Jumanca apăruse în curtea Jilavei, drept în faţa ferestrei lor, în mijlocul unei cete de gardieni cu ciomege în mâini.
- I-acolo! I-acolo! striga puştiul încercând să vadă cât mai mult.

Afară, Maromet discuta aprins cu Jumanca.

Gaura făcută de puşti fu îndată lărgită cu eforturile tuturor, până când tot oblonul zbură din făgaşul lui. Cei din cameră se buluciră să vadă ce se mai întâmpla cu Jumanca. Cum se aşteptau numai la lucruri rele, nu-şi mai puteau stăvili curiozitatea.

Şi avură ce vedea şi auzi. Discuţia dintre Jumanca şi Maromet luase proporţii de sfadă cu teme foarte încâlcite, din care se auzeau: socialismul, ştiinţa, comunismul, evoluţia şi revoluţia.

Ceea ce susţinea Jumanca era teoria că socialismul ţintea sau viza evoluţia. Maromet zicea că: "Nu-nu-nu e-e-e-evoluţia a-a-aduce schi-schimbări, ci re-re-revoluţia!" Şi ba revoluţia, ba evoluţia, ţinând-o fiecare pe a lui, la un moment dat Maromet fu auzit urlând:
- Re-re-re-vo-vo-vo-lu-lu-luţia, Ju-ju-jumanca!

Dar Jumanca o ţinea într-una cu evoluţia.

Atunci, Maromet, scos din sărite, făcu un semn gealaţilor care-l însoţeau. Şi o ploaie de ciomege începu să cadă pe capul şi pe trupul gol al bietului Jumanca.
- Daaa, domnule comandant! începu să strige acesta, de sub ciomege. Aveţi dreptate! Totul se rezolvă prin revoluţie!

Îi dădea de o mie de ori dreptate lui Maromet, în speranţa că acesta va opri odată bătaia. Iar Maromet, la auzul miraculoasei "dreptăţi" pe care i-o dădea, în sfârşit, Jumanca, făcu un semn şi ciomegele caraliilor încetară să mai plouă asupra acestuia. Şi cu ciomagul lui, ridicat, dar fără să lovească, Maromet se apropie atunci de Jumanca şi-i spuse:
- Nu-nu-nu, Ju-ju-ju-manca! Nu-nu-nu eu am dre-dre-drep-ta-te! Ştiiiinţa ooome-me-me-niii-riii, ea aaa ve-ve-ve-niiit să-să-să ne-ne-ne de-de-de-ie drep-drep-ta-ta-te!

Şi ciomagul ridicat în sus rămase, pentru multă vreme, în mintea celor ce-l văzuseră, ca singurul argument ştiinţific în stare să convingă omenirea că to-to-to-tul se-se-se re-re-re-zolvă prin re-re-re-vooo-luţie.

Dascălul Maromet îşi îndeplinea cu vârf şi îndesat misiunea vârând cu parul în bandiţi, duşmani ai poporului, marile adevăruri ştiinţifice marxist-leniniste. Şi reuşea în general, iar când se întâmpla să nu reuşească prin argumentul ştiinţifico-contondent, recurgea la polonicul cu arpacaş.

Stând atunci cu un picior pe marginea ciubărului cu fiertura fierbinte de arpacaş - hrana de bază a deţinuţilor - şi cu mâna pe polonicul înfipt în el, striga:
- Bababandiţilolor! Ăăăăsta cococonduduce lululumea!

Şi-l scotea din hârdău, ridicându-l şi agitându-l ca să-l vadă toată mulţimea de bandiţi pe care-o avea sub ciomag.

Şi, printre oftaturi şi sughiţuri, nu erau puţini cei care-i dădeau dreptate...

Un singur lucru însă nu-i era clar nici lui: de ce oare, stăpânirea, adică Partidul, îşi mai bătea capul cu bandiţii ca să-i îndrume pe calea cea bună, irosind atâta arpacaş pe ei, când ar fi putut să-i termine deodată, trecându-i pe lumea cealaltă, prin Valea Piersicilor [2]?

(...)

Puşcăria Aiudului îi cunoştea pe Nae Cojocaru şi pe Aurel State ca pe doi inşi pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în ţară, nici argumentele "ştiinţifice" ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu - directori notorii de puşcării - nu-i putuseră convinge să-şi facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemenţă, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi ştia şi el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Ţuţea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, aşa că cine-l cunoştea pe Ţuţea, îl cunoştea şi pe State. Iar cine-l cunoştea pe State, îl cunoştea şi pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfrăţise ca pe doi siamezi, iar N.K.V.D., neştiind cum să scape de ei, deşi-i condamnase la moarte albă, în temniţele Nordului de gheaţă, unde intemperiile nu reuşiseră să-i răpună, îi livrase Securităţii româneşti. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în ţară.

Şi-au plătit-o cu vârf şi îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul.

Lui Nae Cojocaru norocul îi ajutase să ajungă într-un lagăr de japonezi (prizonieri în URSS, pentru aceleaşi motive ca el şi ca Aurel: crime de război), unde un ofiţer, care nu-şi putuse face harakiri după capturare şi cu care se împrietenise, îl botezase Nikó-Laé-Kojó-Karú, el numindu-se Itá-Kurá-Yosí-Harú (cu accent pe ultimele vocale, ca în japoneză).

Dar ce să ştie colegii din puşcăriile din ţară despre felul de a fi al japonezilor şi de obiceiurile lor? Aşa că, odată ajuns în Jilava, Nae Cojocaru se pomeni că unii nu-l mai strigau pe numele de botez, ci Nikó-Laé-Kojó-Karú. Fusese japonizat.

Norocul lui însă, acolo, în Siberia, nu constase în schimbarea pronunţiei numelui, ci în faptul că japonezii îl adoptaseră în aşa măsură încât, în lagăr, se bucura de acelaşi tratament. Era scos la muncă odată cu ei, muncea cât munceau şi ei şi primea ordine directe, pentru ce trebuia să facă, doar de la superiorul japonez şi nu de la comandantul rus. Superiorul japonez era singurul care menţinea legătura cu administraţia. Altfel, nimeni nu făcea un pas. Ceea ce decidea superiorul japonez era Sfânt pentru ei. Iar când convenţia nu era respectată şi ofiţerul politic rus voia să se impună peste superiorul lor, izbucnea greva generală. Şi deseori, când administraţia lagărului nu voia să ţină seama de aceasta, japonezii făceau autodafeuri, adică îşi dădeau foc, cu baracă cu tot.

Obiceiuri stranii pentru ruşi, dar de care se molipsise şi Nicolae Cojocaru. Nu că ar fi fost în stare să-şi dea foc, dar nu asculta de ordinele celor ce-l supravegheau decât când, cât şi cum îi convenea lui. Şi dăduse bătaie de cap multor administraţii din multe închisori ruseşti.

Cu anchetatorii de la Securitatea României, însă, nu-i mersese prea mult. Cum le stătea ca o ţeapă în gât, de care nu mai ştiau cum să se descotorosească, îi hotărâseră pieirea dându-l pe mâna lui Goiciu care, ca director de puşcărie severă, ştia ce să-i facă.

Şi-i făcuse, vârându-l într-o carceră goală, a cărei uşă a fost zidită imediat în urma lui. Patru pereţi betonaţi, fără uşă, doar cu o vizetă prin care i se introducea mâncare şi apă, odată la două zile, şi cu un piron fixat ceva mai sus de capul lui, astfel încât omul să se poată spânzura de el cu mânecile cămăşii, în cazul disperării pe care contau. Avea lanţuri la picioare şi nimic în care să-şi facă nevoile pe care le făcea pe el sau pe alături.

Goiciu dăduse ordin chiar şi politicului să nu se apropie de el. Doar el, Goiciu, îi aducea, la două zile, apa şi mâncarea, într-un blid de lut pe care nu-l mai lua înapoi, în speranţa că Nae îl va sparge şi-şi va tăia vinele cu un ciob, dacă tot nu voia să se spânzure.

Neîntâmplându-se însă nici una, nici alta, Nae se pomeni, într-o zi, că-n fundul unui vas de lut se ivise un juvăţ de sârmă subţire, de oţel. Şi râse. Era încă o invitaţie la spânzurătoare de cuiul din peretele carcerei. Dar cine să-i dea urmare? El, în nici un caz.
"Uitaseră, zicea tot el, sau nici nu ştiuseră de experienţa mea din lagărul japonez, unde disperarea era ceva de neconceput. Arderea, da, acolo era posibilă: erau saltele, paie, scânduri şi foc. Dar la Gherla, zidit în patru pereţi de beton, de unde foc? Goiciu nu-mi dăduse decât un juvăţ. Ce să fac cu el? I l-am zvârlit în nas, ca belciugul unui porc. Se-nfuriase rău de tot, dar nu putea ajunge la mine, prin vizetă şi nici eu nu puteam ieşi la el. S-a mulţumit să bată din cizme, iar eu am scrâşni din dinţi. Amândoi aşteptam alte ocazii, în vederea a ceea ce mai aveam în gând."
- Şi ce s-a mai ivit? Ce mai aveai în gând? îl întrebase cineva din Aiud, căruia nu-i venea să-şi creadă urechilor tot ce auzea din gura lui.

Erau vechi cunoştinţe din armată, din Legiune şi din Barou; şi nu-şi putea da omul seama cum de ajunsese Nae în Aiud, în halul în care fusese adus de la Gherla.

Puţea ca un stârv şi era slab ca o scândură. N-ai fi ştiut care-i faţa şi care-i dosul, dacă nu-l priveai drept în obraz. Nu mai rămăsese de el decât privirea care scânteia şi o agilitate pe care i-o mai dădea, probabil, voinţa de a supravieţui.
- Ce să-ţi mai spun? întrebă Nae.
- Ce s-a mai întâmplat? Ce te-a mai pălit?
- Norocul m-a pălit. El mi-a zâmbit în faţă, când au spart carcera în care mă zidiseră şi din care apoi m-au adus aici.
- Mare noroc! exclamă prietenul.
- O să vedem! spuse sceptic Kojó-Karú, aşteptând să-l pălească acelaşi noroc şi-n Aiud.

Şi-l păli, că fu pus sau sfătuit de prieteni "înţelegători" să-şi facă autoanaliza.
- Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi şi aia?
- Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă şi să-l audă.

Şi ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, aşa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarăşul de "baladă siberiană" cu care nu se mai văzuse de când fuseseră aduşi din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni şi fiecare fu dus spre "locul" dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular şi Aurel State la Zarcă, la recalcitranţi, la fanatici, la "neînţelegători".

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Ţuţea, Pandrea, Crainic, Gyr şi încă unele "mărimi" nu le aveau şi muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se "oferă" şi prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentaţii ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Ştia doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilităţi. Lunga-i experienţă de front şi de prizonierat îl învăţase multe...

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gradul de sublocotenent de infanterie. Îşi amintea, răscolindu-şi trecutul, că un colonel profesor la şcoala militară le spusese odată infanteriştilor: "Voi, dragii mei, voi, infanteriştii, aveţi onoarea să priviţi, primii, duşmanul în ochi!"

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca şi de ochii atâtor duşmani - ruşi, uzbeci, mongoli, ucraineni, başkiri, ciucci... Ba chiar şi de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Şi ce reacţii diferite, la fiecare! Tăceri la unii, tristeţi la alţii, disperare la mulţi, încercări de sinucidere, şi multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă...

Foarte puţini avuseseră curajul să înfrunte umilinţa prizonieratului cu demnitate şi resemnare. Stări pe care le trăise şi le încercase şi el de atâtea ori. Cu o durată variabilă, în funcţie de circumstanţele în care se petreceau evenimentele. Şi-n afară de sinucidere, toate treceau, perindându-i-se prin suflet ca nişte valuri de apă tulbure. Chiar şi mândria învingătorului, pe care o gustase de atâtea ori, în stepa Kalmucă şi-n vârful Caucazului, pe un pisc, unde înfipsese steagul unităţii lui; sau în alte clipe, din alte împrejurări şi pe alte meleaguri...

La Stalingrad, însă, lucrurile luaseră o întorsătură nedorită, atât pentru nemţi, cât şi pentru români; încrâncenării luptei urmându-i decepţia catastrofală a înfrângerii... Parcă şi vedea scena: luptase până căzuse rănit, îngheţând în poziţia în care-l atinsese glonţul. Nu se mai putuse gândi la nimic, cufundat într-o noapte albă, până când se trezise sub potopul unei găleţi cu apă, aruncată peste el. Era rânduit într-un şir de nenumărate leşuri... Cumplit coşmar!

De fapt, rusul care vărsa apă peste ei nu voia altceva decât să verifice care dintre cadavre ar mai putea fi trezit la viaţă pentru a lua drumul prizonieratului sau care va fi zvârlit în groapa comună, printre toţi cei îngheţaţi şi testaţi cu găleata de apă, găsindu-se toate naţiile, ruşi, români şi nemţi; niciunuia însă făcându-i-se vreo altă "favoare" în afară de cea de a fi dus unde trebuia, conform stării în care se afla.

Şi pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul îngheţat al Vorkutei [3] (din fericire, mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arşiţa de foc a deşertului Karaganda [4], în care erau altfel de lagăre. Îngheţ în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă; iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare şi disperare.

Pe toate le încercase şi din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor...

Câte anchete, în acele spaţii nesfârşite, câte greve ale foamei şi câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept "criminali de război".

Pentru ca, în final, livraţi patriei mame (după cincisprezece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei şi al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperişul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureşteană cu acelaşi nume), pe caldarâmul de beton al curţii interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispăşire. Nu scăpase de nimic şi trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ştacheta de "cavaler fără frică": nici în Nordul Siberiei, nici în deşertul Karagandei şi nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curţile Aiudului, de la Zarca [5] unde era izolat, până la şedinţele deschise ale celor ce înţeleseseră să-şi facă autoanaliza. Exemple de supunere şi de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Îşi dăduse sângele pentru Patrie şi nu mai avea nici un rost să verse şi cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea Supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceaţă de Geneză, de către o fiinţă nevăzută, până în faţa unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: "Pe acesta, duceţi-l jos, nu i-a sosit vremea!" Nu putea uita această hotărâre şi mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu şi lui Nae Cojocaru la care ţinea atât de mult şi pentru care se şi frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai ţineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? Şi cum să-l ajute, în cazul în care...?

Administraţia nu-i lăsase împreună şi se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar şi eroul poate cădea. Doar sfinţii nu, dar... Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greşeală să-şi facă idol. Nici din sine nu-şi făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea...

Şi se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administraţia ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înţeleagă şi să-şi recunoască greşeala de a fi fost legionar şi luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înţelese rostul vizitei. Nu spuse nimic şi aşteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să-i vorbească, sări la el plângând şi-l îmbrăţişă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susţineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag şi prea multe înfruntaseră împreună!
- Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrăţişez şi să recunosc că m-ai depăşit. Vorkuta şi Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma [6] mea...

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoştinţă lui Petre Ţuţea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru şi Aurel State, bătrânul exclamă: "Ăştia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român! Dar, Simioane, când mă vor "invita" şi pe mine, cei din administraţie, să-mi spun ultimul cuvânt, să asculţi cu atenţie, că nici eu nu le-oi rămâne dator.

Şi Petre Ţuţea s-a ţinut de cuvânt.

În faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Ţuţea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio - care, pentru alţii, era autoanaliza - fuseseră aduşi, în zeghile lor, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la "spectacol" nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul "educatorilor": colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.
- Domnilor! îşi începu Petre Ţuţea discursul. Aş vrea să se ştie - vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la Minister - că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputinţe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.
- Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia...
- S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi...
- O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte...
- Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Şi de strigoi, cine să se teamă?
- Hm... Mai ştii?... răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Şi "şedinţa" cu camarazii legionari luă sfârşit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câţiva preoţi tot mai vorbeau pe şoptite:
- Grozav, Ţuţea ăsta! zicea unul.
- Da, frate! Şi ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.
- Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am şi văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.
- Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său. Iar dacă statuie sau icoană nu s-o putea, măcar un loc în sinod...

Dar semnalul stingerii în închisoare îi făcu pe toţi domnii, robii şi tovarăşii din Aiud să revină la ceea ce fuseseră mai-nainte.

Dar nu pentru o prea mare perioadă de timp...

Note:
[1] Canalul Dunăre-Marea Neagră, la care, în epocă, au muncit forţat mulţi deţinuţi. (n.a.)
[2] Locul de execuţie prin împuşcare, al penitenciarului Jilava (n.a.)
[3] Lagăr de prizonieri şi de deţinuţi de drept comun din Nordul Siberiei. (n.a.)
[4] Deşert din Asia Centrală (sovietică). (n.a.)
[5] Sectorul de maximă siguranţă al penitenciarului. (n.a.)
[6] Lagăr din Nordul Siberiei orientale, unde-şi petrecuse şi Nae Cojocaru parte din prizonierat. (n.a.)