Îmblânzirea divinei egrete

Un scriitor bătrân se pregăteşte să înceapă un nou roman. Citeşte, la început fără prea mare entuziasm, mai apoi cu un real dezgust, două sau trei paragrafe dintr-un capitol şi, cuprins de o senzaţie soră cu spaima, închide volumul cu dorinţa de a nu-l mai deschide niciodată câte zile o mai trăi. Îşi aduce aminte de vorbele criticului literar Carlos Montiel, prieten cu el încă de pe vremea studenţiei şi care, citindu-i primele nuvele, i-a atras atenţia că anumite personaje semănau prea tare cu foşti colegi de facultate, indivizi cu totul obişnuiţi, tineri capabili de multe, dar nu de a trăi o tragedie, fără nici o şansă de a încarna subtilităţile şi clarobscururile personajelor unui Henry James, pe care el se străduise să-i înzestreze cu o complexitate emoţională bizantină, într-o atmosferă alimentată de intense mesianisme estetice, comportament care le era atât de străin încât, în loc să le dea viaţă, părea că-i lasă cu totul lipsiţi de vlagă. Atmosfera rarefiată care îi înconjura se dovedea în cele din urmă o închisoare; odată înghiţiţi de ea, le era cu neputinţă să mai vorbească sau să mai acţioneze altfel decât ca marionetele unui ventriloc.

Dacă ar fi să se ia după Montiel, şi dezagreabila lectură recentă îi confirma spusele, tot ceea ce scrisese până atunci era definitiv condamnat la nepublicare. Literatura lui nu avea nici un viitor; fusese anacronică din născare. Iar el era pe punctul de a împlini şaizeci şi cinci de ani. O vârstă fără milă! Uneori îşi spunea că singura lui dorinţă ar fi să se culce pe laurii veştejiţi pe care îi culesese, să repete până la epuizare gama redusă de procedee deja folosite, menţinând în viaţă un limbaj mai mult sau mai puţin plauzibil, până ce pofta de scris se va stinge de la sine. Ajunsese, desigur, la o vârstă la care, în acelaşi timp, putea fi prins într-o reţea inextricabilă de impulsuri interne, de proiecte, realizări şi evoluţii atât de complicate, atât de obscure în intensitatea lor, încât să-i depăşească propriile posibilităţi de creaţie; să fie cuprins de o furie, de o violenţă copleşitoare; să fie pasionat de nişte emoţii demult dorite şi, într-o bună zi, pe neaşteptate, să lase baltă tot proiectul care, brusc, îi apărea ca o imensă absurditate. Merita oare să înceapă, în sfârşit, acea operă ambiţioasă la care a visat o viaţă întreagă, în vederea căreia a adunat de-a lungul anilor o enormă cantitate de informaţii şi amănunte, cartea aceea încărcată de zgomot şi furie care-i răscumpăra propria existenţă şi o justifica în faţa lumii? La vârsta lui, o asemenea aventură căpăta proporţiile unei imense aberaţii. Să renunţi la gloria visată şi râvnită altădată nu e neapărat o tragedie. Sfârşitul nu e departe, iar cartea întrevăzută necesită ani întregi de căutare şi de muncă fără preget. Când ai atât de puţină energie şi, pe deasupra, eşti bătrân, când ai tot felul de probleme de sănătate, din ce în ce mai multe, merită oare să-ţi iei toate astea pe cap, ca până la urmă să te alegi cu un roman scris pe jumătate? Sincer vorbind, nu, mulţumesc!

Eroii lui nu cunosc decât două modalităţi, destul de mecanice, în treacăt fie spus, de a accede la ficţiune, adică la realitatea romanescă. Unii se întorc dintr-o bogată experienţă de viaţă, inexplicabil ratată, drept care se retrag într-un sat oarecare din Morelos sau într-un mic orăşel de pe lângă Veracruz, unde se sting treptat, trişti, ofiliţi şi roşi de resentimente: eroinele se fanează pe un fundal sepia, cotrobăind prin scrisori învechite şi fotografii îngălbenite, tăieturi de ziare apărute cu ani în urmă, şi-şi amintesc, îşi tot amintesc, îşi amintesc întruna de acele fiinţe pline de viaţă care au fost chiar ele odată, precum şi de alte fiinţe, care le-au strâns în braţe, le-au îmbătat cu vorbe fierbinţi şi apoi, dintr-un motiv rămas misterios pentru totdeauna, le-au gonit din viaţa lor. Toate personajele lui masculine au visat în tinereţe să fie Lordul Jim, Alioşa Karamazov sau Fabrizio del Dongo. Toţi au avut momentul lor de strălucire efemeră, curmat la rândul lui de un dezastru. În cazul în care au supravieţuit căderii, aceşti protagonişti se reîntorceau, aparent mânaţi de setea de identitate, la locurile de baştină, unde profitau, dacă ăsta este cuvântul potrivit, de o căsuţă sub soare, alături de o mică grădină cu câteva flori. Córdoba, Cuernavaca, San Andrés Tuxtla, Huatusco, Tepoztlán sau Cuautla sunt câteva dintre locurile predilecte alese de aceste deşeuri umane ca refugiu unde să-şi sfârşească zilele. La puţină vreme după întoarcerea în acest rai mult râvnit, îşi vor da seama că au căzut într-o groapă din care nu mai pot ieşi, că s-au lăsat prinşi în capcană şi că răuvoitorii au câştigat, căci au reuşit până la urmă să se descotorosească de ei, şi că nu sunt înconjuraţi decât de trădători, necinstiţi şi invidioşi. Şi vor îmbătrâni acolo, copleşiţi de tot soiul de rele, de datorii, de manii, otrăviţi de necaz pe toată lumea care nu a fost în stare să-i aprecieze, uluiţi ei înşişi de mizeria în care treptat s-au afundat. Fiinţe bătrâne, neurastenice, uneori groteşti, oameni de cele mai multe ori înăcriţi, ranchiunoşi, fără nici o perspectivă, nici un viitor, nici un leac.

Dar aceşti eroi s-ar putea considera adevăraţi învingători în comparaţie cu cei care fac parte din a doua categorie, a celor care n-au reuşit să se întoarcă în căsuţa însorită cu grădiniţă minusculă, aceia pe care viaţa i-a tratat cu şi mai puţină generozitate. Aceştia rătăcesc prin lume, uitaţi de toţi şi de toate. N-au vrut să se întoarcă? Sau n-au putut? Câteodată nici ei nu mai ştiu. Iată-i: sunt paznici de noapte într-o magazie plină de igrasie, într-un depozit de lemne, într-un garaj de maşini, portari în hoteluri deocheate, ajutaţi de câte o instituţie filantropică, care le-a găsit un rost ca să-i facă să se simtă buni la ceva şi să-şi recapete un minim din demnitatea pierdută. Uitaţi de toţi în locurile de baştină şi complet necunoscuţi acolo unde i-a dus viaţa. Desigur, condiţia lor n-a fost mereu aceeaşi. Au avut şi ei parte, probabil, de o vară şi de un început de fericire. Au dansat vreodată cu cineva? Ce întâmplare le-a fost fatală? Murdari, ştirbi, abia dacă îşi mai dau seama de viteza cu care îşi pierd memoria. Răzbunarea lor constă tocmai în această amputare a canalelor care îi leagă de trecut. Dacă cineva ar încerca să le amintească emoţia trăită în urmă cu treizeci de ani, tulburarea profundă pe care au resimţit-o contemplând Furtuna sau Venus dormind de Giorgione, vizitele neîntrerupte timp de patru zile la pavilionul care adăpostea expoziţia Matisse la Bienala de la Veneţia, de unde au ieşit de fiecare dată beţi de bucurie şi de uimire, sau zilele înnorate petrecute într-o pensiune oarecare descifrând destinul îngrozitor al lui Adrian Leverkühn şi cutremurându-se de pata care întuneca sufletul fidelului Serenus pe măsură ce înainta povestirea, ar răspunde cu un gest obscen, ar scuipa la picioarele interlocutorului, acest necunoscut care se face că îi cunoaşte, care s-a apropiat de ei prin surprindere, cu braţele deschise şi cu un limbaj de neînţeles, şi ar rupe-o la fugă, fofilându-se printr-un labirint de străduţe urât mirositoare până la magherniţa unde-şi petrec noaptea, s-ar culca pe salteaua împuţită, acoperindu-se din cap până-n picioare cu o cuvertură la fel de împuţită, tremurând, cu tot trupul asudat, şi nedorindu-şi altceva decât somnul aducător de pace. În fond, singurul lucru care îi interesează e să nu fie izgoniţi din gaura unde-şi petrec zilele şi să nu uite ora şi locul unde trebuie să se prezinte cu castronul în mână la ghişeul de distribuire a supei calde. Avea dreptate incisivul Montiel, îşi aduce aminte din nou scriitorul nostru. Dacă vrei să avansezi, trebuie să începi prin a te dezbăra de o serie de obiceiuri proaste, să arunci la gunoi întreaga baterie de procedee uzate. Dar mai există oare posibilitatea de a descoperi noi perspective?

Cum să uiţi că mâine-poimâine împlineşti şaizeci şi cinci de ani?

Poate cel mai important lucru era să decidă cu ce să înceapă. Avea o serie de repere, încă destul de neclare; atât de vagi, încât dispăreau înainte să apară sau se transformau în altceva. Devenea absolut necesar să înceapă prin a preciza unele dintre aceste imagini: o întâlnire la Istanbul, o femeie erudită, cu maniere şi limbaj destul de contradictorii, un avar sordid, o ceremonie, fără îndoială, barbară, ţinută într-un luminiş de pădure în Tabasco.

Până la urmă s-a hotărât să pună pe hârtie câteva note. Din motive diferite, trei teme îl interesaseră în ultima vreme: într-un mod încă nelămurit, acestea făceau legătura între întâlnirea de la Istanbul, jignirile personajului avar şi ceremonia de la tropice.

Iată deci ce a scris pe nişte fişe de mari dimensiuni:
A) Cartea lui Bahtin despre cultura populară în Evul Mediu şi la începutul Renaşterii! De scos în evidenţă anumite elemente: sărbătoarea, de exemplu, ca o categorie primară şi indestructibilă a civilizaţiei umane. Noţiunea de sărbătoare se poate reduce, poate chiar degenera, dar nu se poate eclipsa cu totul. Sărbătoarea îl eliberează şi-l răscumpără pe om şi, lipsit de ea, acesta gesticulează pur şi simplu într-un simulacru de viaţă. De studiat relaţiile dintre ceremonial, mistică şi sărbătoare atât în societăţile primitive, cât şi în cele industriale contemporane. Catolicismul şi poate, într-o mai mare măsură, biserica bizantină, adevărate punţi de legătură între noi şi păgânismul originar al sărbătorii în Antichitate, incorporează în desfăşurarea riturilor anumite caracteristici de bâlci popular, permiţând în acelaşi timp altor forme ceremoniale să se dezvolte în deplină libertate în afara cultului etc. etc.

B) Gogol! Bahtin vede în suflul carnavalesc fundamentul însuşi al organismului verbal atât de complex al lui Gogol. În ultima vreme, lectură, s-ar putea spune exacerbată, a operei acestui scriitor rus, precum şi a exegeţilor săi. Puţini scriitori au avut parte în secolul nostru de comentatori de o calitate excepţională: Boris Eichenbaum, V. V. Gipius, Andrei Belîi, Vladimir Nabokov, Andrei Siniavski etc. Simbolişti, formalişti, disidenţi ai tuturor ortodoxiilor converg spre el. Tentaţia de a încerca un mic eseu pe o temă din Suflete moarte. De a descoperi pentru ce protagonistul, Cicikov, pe care autorul îl prezintă încă din primul paragraf ca pe o absolută nonentitate ("nu era frumos, deşi avea destulă prestanţă; nici prea gras, dar nici slab; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nu era nici tânăr"), ca pe un personaj fără nici un fel de caracteristici; reuşeşte să le insufle viaţă tuturor acelora cu care are de-a face doar pentru că intră în contact cu ei. Existenţa lui iluminează existenţa celorlalţi şi, în acelaşi timp, îşi trage forţele din însăşi această viaţă pe care o favorizează. Chiar şi în a doua parte a Sufletelor moarte, în fragmentele plicticoase care au scăpat flăcărilor, simpla apariţie a lui Cicikov reuşeşte să strivească dominanta moralizatoare care paralizează multe dintre aceste pagini şi să le redea puţin din aerul de care orice operă de ficţiune are nevoie pentru a respira. Unde pune mâna banditul acesta are loc instantaneu o iluminare. Nu e vorba de lumina soarelui, ci de altă lumină, venită de la demonii teatrului; luminile rampei care, revărsându-se asupra unui personaj, îl fac să-şi piardă caracterul terestru, îl deformează, îl fac mai aerian, reuşind în felul acesta să-i scoată în evidenţă adevărata fizionomie. Mai curând decât într-un eseu, aceste idei ar putea fi folosite în roman. Aviditatea protagonistului, îşi spune scriitorul nostru, n-are mare importanţă în sine, dar sordidul ei ar putea servi, precum virtuţile inexistente ale lui Cicikov, pentru a ilumina comportamentul altor personaje, îmbogăţindu-se, în acelaşi timp, din reflectarea lor.

C) Pepe Brozas sau pasiunea aproape mistică pe care un anumit autor o poate suscita la persoane lipsite de cea mai mică înclinaţie către artă. Cazul lui José Rosas, coleg la Facultatea de Drept, căruia, la puţin după intrarea la facultate, toţi studenţii îi ziceau "Pepe Brozas". Originar din Piedras Negras, acesta a făcut la Mexico ultima clasă de liceu şi apoi studii de drept. A petrecut doi ani la Roma, dacă-mi aduc bine aminte, ca bursier, încercând fără succes să-şi obţină un doctorat. A ocupat apoi un post la Direcţia Afacerilor Internaţionale la un Secretariat de Stat, ceea ce i-a permis să călătorească de câteva ori în străinătate. Arbora un aer aşa-zis cosmopolit, sub care însă reuşea nu să-şi ascundă prostia definitivă şi exuberantă, ci, dimpotrivă, să o scoată şi mai bine în evidenţă. Cu "Brozas" nu exista nici o posibilitate de a nuanţa lucrurile. Imposibil să ajungi cu el la subtilităţi sau să-i trezeşti interesul pentru lucruri mai delicate. Un bou ca toţi boii! Bou a rămas toată viaţa, dar a devenit solemn şi emfatic şi, ca atare, mai greu de suportat. Până la urmă a făcut avere de pe urma unor afaceri imobiliare ale nevestei în Cuernavaca. Banii, nevoia de a arăta cât de mulţi are şi patima de a-i strânge îi accentuau vulgaritatea. Avea însă o slăbiciune. Pasiunea pentru Dante. Da, florentinul Dante Alighieri. Da, da, autorul Divinei Comedii. Studiase italiana ca limbă secundară în ultima clasă de liceu şi de aici îi venise această ciudăţenie. Îl citea şi-l recitea şi se fălea cu asta, desigur, la modul lui grotesc; într-un anume sens, îl considera ca pe ceva care îi aparţine. Rămânea, desigur, individul cel mai impermeabil la orice fel de emoţie literară. În legătură cu Brozas, de revăzut notele de la Berlin. Poate reuşesc să dau de însemnările despre un neamţ care semăna cu Rosas... Matthias... Glaubner? Matthias Glaubner sau Glaubener. Un tânăr economist absolvent al Şcolii de Comerţ Exterior, unde se specializase în relaţiile comerciale cu America Latină. Vorbea o spaniolă perfectă. În timpul liber accepta să lucreze ca traducător şi interpret pentru anumite instituţii universitare. Greu de imaginat o persoană mai plicticoasă ca neamţul ăsta. Interese mărunte, naţionalism obtuz! Ce prostie să asişti la expoziţii, concerte sau spectacole de teatru! Imbecilitatea comentariilor lui făcea ca orice conversaţie să fie lipsită şi de cel mai mic interes. Singurele preocupări vizibile pe care le avea în viaţă erau să facă bani, să cumpere la un preţ mai mic decât media şi să economisească. Într-o bună zi, în mijlocul unei litanii de locuri comune, cită o frază din Oraşele invizibile de Calvino. De aici a ieşit la iveală o poveste aproape incredibilă. Glaubner învăţase italiana, care nu era obligatorie în studiile lui, numai ca să-l poată citi pe Italo Calvino în original. Oricât ar părea de absurd, îi cunoştea la perfecţie toată opera. O profesoară de spaniolă îi împrumutase, cu ani în urmă, Poteca cuiburilor de păianjen, publicată în Argentina. A început s-o citească fără nici un chef, doar ca să-şi îmbogăţească vocabularul. Pe negândite, ceva din această lectură a atins un loc neaşteptat din fiinţa lui şi l-a înflăcărat. A descoperit astfel că un roman e altceva decât o plicticoasă enumerare de fleacuri sociale sau psihologizante, capabilă să-i trezească emoţii care n-aveau nimic de-a face cu ceea ce-şi închipuise el că e literatura, poate chiar mai intense decât cele produse până atunci de manualele de comerţ exterior şi de statistică. În ziua aceea, s-a produs un soi de uniune mistică între studentul berlinez şi autorul italian. A continuat să-l citească pe Calvino, nu în spaniolă, ci în germană, în timp ce învăţa italiana. Citea toate cronicile care apăreau la publicarea în Germania a autorului "său". A început să combată cu argumente absconse unele dintre aceste articole la rubrica "scrisori de la cititori" din ziare fără importanţă. Totuşi, pasiunea pentru Calvino nu i-a deschis drumul spre alte orizonturi, nu i-a îmbogăţit curiozitatea, n-a lărgit perimetrul gândirii sale şi nici nu i-a trezit interesul pentru alt autor. Lecturile lui n-aveau legătură cu nimic, nu precizau şi nici nu consolidau vreun concept. Se consumau în ele însele. Dar satisfăceau o nevoie care era reală şi care putea fi calificată drept spirituală, în lipsa altui adjectiv mai potrivit. Acelaşi lucru se petrecea cu Rosas şi pasiunea lui pentru Dante. Ştia totul despre el, dar nu înţelegea nimic. Ce comoară, un personaj ca Pepe Brozas! Alături de vulgaritatea, grosolănia, egoismul, zgârcenia şi lăcomia lui, se înălţa eroic pasiunea dezinteresată pentru opera unui scriitor îndepărtat. În roman Dante va fi înlocuit cu Gogol. Va trebui cât de cât ca limbajul lui să se impregneze de excentricitatea verbală a scriitorului rus. S-ar putea ca pasiunea pentru Gogol să-i fi fost inoculată de o persoană oarecum asemănătoare cu acea etnologă grecoaică uşor ţicnită, care a ţinut, cu puţin timp în urmă, câteva conferinţe despre lucrările mezoamericane ale defunctului ei soţ. Trebuie găsite pentru această doamnă un nume exotic şi un oarecare aspect comic. Un personaj cu un caracter puternic care să încarneze Sărbătoarea şi care să iasă totdeauna victorioasă împotriva tristei lăcomii a lui Brozas.

Bătrânul nostru romancier, obosit şi nesigur pe el, şi-a început a doua jumătate a celei de-a şasea decade a vieţii scriind un nou roman: Îmblânzirea divinei egrete. În acest roman se vor împleti cele trei teme fundamentale: sărbătoarea, "această primă şi indestructibilă categorie a civilizaţiei", acest spaţiu magic în care se nivelează şi dispar diferenţele dintre oameni; exorcizarea unei vechi fantasme din tinereţe, detestabilul Brozas din anii studenţiei; şi pasiunea pentru Gogol. Protagonistul, sub îndrumarea unei femei străine, de naţionalitate incertă, profesoara Marietta Karapetiz, va intra cu încredere, fără a pierde nimic din aerul lui de veşnic halucinat, în labirintul gogolian, din care nu va mai scăpa decât după mulţi ani, când va afla de moartea maestrei sale. Faptul că a cunoscut-o pe Marietta Karapetiz, că a discutat cu ea şi cu fratele ei Alexander - Saşa pentru cunoscuţi -, chiar dacă pe moment nu şi-a dat seama, chiar dacă a refuzat această idee, a fost cel mai important eveniment din viaţa sa. Dus de mână de Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, José Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un fel de omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atât de intensă încât, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercând să o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade - iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrânul scriitor în acest ipotetic viitor roman.

În acest punct al povestirii, naratorul era în mod vizibil sleit de puteri. Cu aerul lui de martir, cu suferinţa întipărită pe chip, cu ticurile dezordonate şi din ce în ce mai frecvente şi cu privirea halucinată şi înfricoşată în acelaşi timp, apărea în ochii ascultătorilor drept însăşi întruparea mizeriei lui Gogol de la sfârşitul vieţii, aşa cum era descrisă în discursul doamnei Karapetiz pe care îl reprodusese cu câteva minute mai devreme. În două-trei rânduri a încercat din nou să vorbească, dar n-a reuşit. Deschidea gura, respira cu teamă, gâfâind, o închidea la loc cu un aer amărât, iar o deschidea, până când, în cele din urmă, a reuşit să se pornească şi nu şi-a mai întrerupt monologul până la sfârşitul poveştii. La început, abia vorbea, încet şi nesigur, ceea ce i-a descumpănit pe ascultători, căci tonul era cu totul diferit de cel de adineauri.

Marietta Karapetiz, cu o voce şi pe un ton de comandant, mi-a poruncit să citesc textul; era vorba de aceeaşi litanie pe care, mulţi ani mai târziu, am găsit-o într-un eseu aberant al lui Rodrigo Vives publicat într-o revistă mexicană:

"Pe vremea aceea era un cult păgân, o orgie, dacă-mi permiteţi acest cuvânt mai mult decât periculos, al cărei scop era sărbătorirea fertilităţii. În cursul acestei ceremonii, bărbaţii primeau viaţă de la Natură şi dădeau viaţă Naturii." "Pentru că - interveni Saşa exuberant ca de obicei - te rog să mă crezi că nimic nu e mai frumos decât să-ţi faci nevoile sub un cer albastru, în mireasma florilor şi a celor mai delicioase fructe. Nu ţi se pare mai nobil să-ţi uşurezi trupul în acest cadru decât între stâlpi de marmură falsă? Sau, dacă-mi permiteţi să dau un exemplu şi mai simplu, cum să nu fie mai bine să te caci lângă un râu cu apa cristalină, printre egrete cu pene albe şi nori de fluturi albaştri şi galbeni, în loc să te bagi într-un subsol întunecos şi urât mirositor?" "Dacă-mi permiteţi şi mie să-mi dau cu părerea, adevărul e că eu unul prefer să fac aşa ceva într-un loc închis şi cu o instalaţie sanitară adecvată, indiferent dacă sunt într-o sală de marmură sau de chirpici", am răspuns eu sec. "Dilema nu e chiar aşa de simplă - interveni inefabila Ramona, înroşindu-se la faţă ca o măicuţă şi cu cea mai copilărească voce din lume -, pentru că în om ceva e sensibil la fastul marmurei şi ceva la fel de puternic respinge acest lux exagerat şi artificial şi tinde spre o legătură mai strânsă cu Natura." "Este triumful marelui suflu păgân care, din fericire, mai curge prin venele noastre", declară Marietta Karapetiz cu o solemnitate de preoteasă antică. Ochii lui Saşa străluceau ca ai unui copil neprihănit. Cu o voce cumpătată, îngână binevoitor: "Omul e o trestie gânditoare, dar nu trebuie uitat că, în acelaşi timp, e o trestie care se cacă". Frazele se înlănţuiau una după alta fără preget. Eram sătul până peste cap de toată vorbăria asta. Simţeam un fel de val excremenţial care urma să mi se spargă deasupra capului. Am făcut un efort supraomenesc să-mi înving scârba şi, cu o voce tremurătoare pe care am încercat să o transform într-o criză de tuse, am încercat din nou să îndrept discuţia spre un aspect turistico-etnografic.