Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

În căutarea timpului pierdut - Vol. 5. Captiva. Fugara


Marcel Proust, traducere de Eugenia Cioculescu, Radu Cioculescu

23.07.2008
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marcel Proust
În căutarea timpului pierdut
Ediţie integrală
Editura Leda Clasic, 2008
Grupul editorial Corint

Traducere de Eugenia şi Radu Cioculescu


Vol. 5. Captiva. Fugara
(fragment)
M-am dus, de altfel să petrec, ceva mai târziu, câteva zile la Tansonville, pentru că aflasem că Gilberte era nefericită că Robert o înşela, însă nu în felul cum îşi închipuia toată lumea, cum îşi mai închipuia poate ea însăşi, cum, în orice caz, o spunea. Dar amorul-propriu, dorinţa de a induce în eroare pe alţii, de a se înşela pe sine însăşi, cunoaşterea, de altfel imperfectă, a infidelităţilor, cum se întâmplă cu toţi cei înşelaţi, cu atât mai mult cu cât Robert, ca un adevărat nepot al domnului de Charlus, se afişa cu femei pe care le compromitea, despre care lumea credea, şi de fapt şi Gilberte credea, că sunt amantele lui... Lumea era chiar de părere că n-avea pic de jenă, nedepărtându-se, seri de-a rândul, nici măcar cu un pas de cutare femeie, pe care apoi o conducea, lăsând-o pe doamna Saint-Loup să se întoarcă acasă cum putea. Cine ar fi spus că cealaltă femeie pe care o compromitea în felul acesta nu era în realitate amanta lui ar fi trecut drept un naiv, orb în faţa evidenţei. Pe mine însă mă îndreptaseră, din păcate, către adevăr, către adevărul ce mă mâhni nespus, câteva cuvinte ce-i scăpaseră lui Jupien. Cât de uluit am fost, când, ducându-mă, cu câteva luni înainte de a pleca la Tansonville, să mă interesez de sănătatea domnului de Charlus, la care apăruseră anumite tulburări cardiace foarte îngrijorătoare, şi vorbindu-i lui Jupien, pe care-l găsisem singur, de o corespondenţă amoroasă adresată lui Robert şi semnată "Bobette", pe care o surprinsese doamna de Saint-Loup, aflasem, prin vechiul factotum al baronului, că persoana ce semna "Bobette" nu era altcineva decât violonistul-cronicar despre care am mai vorbit şi care jucase un rol destul de important în viaţa domnului de Charlus! Jupien vorbea de el oarecum indignat: "Băiatul ăsta putea să se poarte după voie, era liber. Dar dacă există cineva pe care trebuie să-l lase în pace, apoi acesta-i nepotul baronului. Mai cu seamă că baronul îşi iubeşte nepotul ca pe propriul său fiu; a căutat să dezbine menajul, e un lucru ruşinos. Şi a trebuit să recurgă la nişte şiretlicuri diabolice, căci nimeni nu era mai potrivnic din fire acestor lucruri ca marchizul de Saint-Loup. Câte nebunii n-a făcut pentru amantele sale! Nu, faptul că acest muzicant ticălos îl părăsise pe baron, aşa cum o făcuse, în chip mârşav se poate spune, era treaba lui. Dar să se întoarcă spre nepot! Sunt lucruri care nu se fac." Jupien era sincer în indignarea sa; la oamenii aşa-zişi imorali, indignarea morală este cu totul atât de puternică precum la ceilalţi, doar obiectul ei este oarecum altul. Pe deasupra, oamenii a căror inimă nu este direct în cauză, judecând totdeauna legăturile ce trebuie evitate, căsătoriile nereuşite, ca şi cum ai fi liber să alegi ce să iubeşti, nu ţin seama de fermecătoarea iluzie pe care o proiectează dragostea şi care învăluie atât de complet şi atât de exclusiv persoana de care eşti îndrăgostit, încât "prostia" pe care o face un bărbat ce ia de soţie o bucătăreasă sau pe amanta celui mai bun prieten al său este în general singurul fapt poetic pe care-l săvârşeşte în decursul existenţei sale.

Am înţeles că o despărţire fusese cât pe-aici să se producă între Robert şi soţia sa (fără ca Gilberte să-şi fi dat însă bine seama despre ce era vorba), şi că doamna de Marsantes, mamă iubitoare, ambiţioasă şi filozoafă, pusese la cale, impusese împăcarea. Ea făcea parte din acele sfere în care amestecul de obârşii ce se reîncrucişează neîncetat şi sărăcirea patrimoniilor fac să înflorească în fiecare moment, în domeniul pasiunilor, ca şi în cel al intereselor, viciile şi compromisurile ereditare. Cu aceeaşi energie, cu care o protejase altădată pe doamna Swann şi sprijinise căsătoria fiicei lui Jupien, ea realizase mariajul propriului său fiu cu Gilberte, folosindu-se, cu o resemnare dureroasă, de aceeaşi înţelepciune atavică de care făcea să profite întreg foburgul. Şi poate că, la un moment dat, se grăbise să înfăptuiască fără prea multă grijă mariajul lui Robert cu Gilberte, lucru ce-i dăduse, desigur, mai puţină bătaie de cap şi o costase mai puţine lacrimi decât să-l facă să rupă logodna cu Rachel, numai de teama ca el să nu înceapă cu o altă cocotă - sau poate cu aceeaşi, căci Robert nu putu multă vreme să o uite pe Rachel - un nou concubinaj care, poate, l-ar fi salvat. Acum înţelegeam ce voise Robert să-mi spună la prinţesa de Guermantes: "Păcat că micuţa ta prietenă de la Balbec nu are averea pe care o cere mama mea; cred că ne-am fi înţeles bine, noi doi." Voise să spună că ea era din Gomora, cum era el din Sodoma, sau poate, dacă nu era încă pe atunci, că nu-i mai plăceau femeile decât dacă putea să le iubească într-un anumit fel şi laolaltă cu alte femei. Gilberte ar fi putut şi ea să mă lămurească în privinţa Albertinei. Dacă, deci, în rarele reveniri asupra trecutului, nu pierdusem curiozitatea de a şti totul despre prietena mea, aş fi putut să-mi adresez întrebările nu numai Gilbertei, ci şi soţului ei. În fond, acelaşi lucru ne stârnise, lui Robert şi mie, dorinţa de a o lua de soţie pe Albertine (adică faptul că-i plăceau femeile). Însă cauzele acestei dorinţe, ca şi scopurile ei, erau opuse. Mie, din pricina disperării în care mă găseam aflând-o; lui Robert, din pricina mulţumirii; mie, ca să o împiedic, datorită unei supravegheri permanente, ca să se lase pradă înclinărilor ei; lui Robert, ca să-i dezvolte această meteahnă şi, lăsându-i libertatea, să o facă să-i aducă nişte prietene.

Dacă Jupien considera noua orientare, atât de deosebită de cea iniţială, pe care o luaseră gusturile trupeşti ale lui Robert, ca foarte recentă, o conversaţie pe care am avut-o cu Aimé, şi care mă făcu foarte nefericit, îmi demonstră că vechiul maître d'hôtel de la Balbec considera această divergenţă, această inversiune, ca mult mai veche.

Ocazia acestei conversaţii mi-o prilejuiseră cele câteva zile pe care le petrecusem la Balbec, unde şi Saint-Loup, ce avea o lungă permisie, venise cu soţia lui, de care, în această primă fază, nu se depărta un pas. Mă minunasem cât de mult se mai făcea simţită influenţa lui Rachel asupra lui Robert. Numai tânărul căsătorit ce a avut timp îndelungat o amantă ştie să-i scoată mantoul nevestei sale înainte de a intra într-un restaurant şi să o înconjoare cu atenţiile cuvenite. În timpul legăturii sale, el a primit educaţia pe care trebuie să o aibă un bun soţ. Nu departe de masa lui, în vecinătatea mea, Bloch, în mijlocul unor tineri universitari pretenţioşi, se prefăcea că se simte în largul său, strigând foarte tare unuia dintre amicii săi, căruia îi întindea ostentativ lista de bucate cu o mişcare ce răsturnă două carafe de apă: "Nu, nu, dragul meu, comandă dumneata! În viaţa mea n-am ştiut să alcătuiesc un meniu. N-am ştiut niciodată să comand!" repeta el cu un orgoliu prea puţin sincer şi, amestecând literatura cu lăcomia, opină numaidecât pentru o sticlă de şampanie pe care îi plăcea să o vadă, "într-un fel cu totul simbolic", împodobind o şuetă. Saint-Loup, în schimb, ştia să comande. Şedea lângă Gilberte, deja însărcinată (nu încetă apoi să-i tot facă copii), aşa cum dormea alături de ea în patul lor comun, la hotel. Nu-i vorbea decât soţiei, restul restaurantului părând să nu existe pentru el, însă în momentul când un chelner luă comanda, stând foarte aproape, el îşi rotea repede ochii săi limpezi şi-i arunca o privire ce nu dura mai mult de două secunde, dar claritatea ei pătrunzătoare părea să dea dovada unui fel de curiozităţi şi de cercetări cu totul diferite de cele care ar fi putut să-l însufleţească pe orice client care ar privi, chiar mult timp, pe un comisionar de hotel sau pe un amploiat, pentru a face asupra lui observaţii umoristice sau de alt soi, de împărtăşit prietenilor. Această privire scurtă, dezinteresată, arătând că băiatul îl interesează în sine, dezvăluia celor ce l-ar fi observat că acest foarte bun soţ, acest amant pasionat altădată pentru Rachel, avea în viaţa sa şi un alt plan ce-i părea nesfârşit mai interesant decât acela pe care se mişca din obligaţie. Dar lumea nu-l vedea decât în celălalt. Ochii săi se şi întoarseră spre Gilberte, care nu văzuse nimic şi căreia îi prezentă în trecere un prieten; mai apoi, plecă la plimbare cu ea. Or, Aimé îmi vorbi în momentul acela de o vreme cu mult mai îndepărtată, când făcusem cunoştinţă cu Saint-Loup prin doamna Villeparisis, în acelaşi Balbec.
- Da, da, domnule, spuse el, e lucru arhicunoscut; o ştiu de foarte multă vreme. În primul an când domnul era la Balbec, domnul marchiz se încuia cu băiatul de la lift, sub pretext că developează nişte fotografii ale bunicii domnului. Băiatul voia să facă o plângere şi cu chiu cu vai am reuşit să înăbuşim povestea. Şi iată, domnule: domnul îşi aduce aminte, fără îndoială, ziua când a venit să ia dejunul la restaurant cu domnul marchiz de Saint-Loup şi cu metresa lui, care-i servea domnului marchiz drept paravan. Domnul îşi aminteşte probabil că domnul marchiz a plecat, sub pretextul unei crize de mânie. Nu vreau să spun, bineînţeles, că doamna avea dreptate. Îi făcea nişte mizerii teribile. Dar nu mi-o va scoate nimeni din cap că, în ziua aceea, mânia domnului marchiz era simulată şi că el căuta să-i îndepărteze pe domnul şi pe doamna."

În ce priveşte ziua aceea cel puţin, ştiu precis că, dacă Aimé nu minţea cu bună ştiinţă, se înşela cu totul. Îmi aminteam prea bine starea în care se afla Robert, palma pe care i-o dăduse ziaristului. Şi, de altfel, în povestea cu Balbecul era acelaşi lucru: ori minţise liftierul, ori minţea chiar Aimé. Cel puţin aşa credeam; certitudine nu puteam avea: nu vezi niciodată decât o latură a lucrurilor, şi dacă aceasta nu m-ar fi mâhnit atât de tare, aş fi găsit o anumită frumuseţe în faptul că, în timp ce pentru mine a trimite pe liftier la Saint-Loup fusese un mijloc comod de a face să-i parvină o scrisoare şi de a primi răspunsul său, pentru el aceasta însemnase posibilitatea de a cunoaşte pe cineva care-i plăcuse. Lucrurile au, într-adevăr, cel puţin două feţe. De cea mai neînsemnată acţiune săvârşită de noi, un alt om leagă o serie de acţiuni cu totul deosebite. Este cert că aventura lui Saint-Loup cu liftierul, dacă avusese loc, nu mi se părea mai legată de banala trimitere a scrisorii mele, decât ar fi fost în stare cineva ce n-ar cunoaşte din Wagner decât duetul din Lohengrin să prevadă preludiul din Tristan. E cert că lucrurile nu-şi arată decât un număr restrâns din atributele lor oamenilor, din pricina sărăciei simţurilor acestora. Ele sunt colorate, pentru că avem ochi; câte alte epitete n-ar merita, dacă am avea sute de simţuri? Dar aspectul diferit pe care ele l-ar putea avea ne este mai uşor de înţeles prin ceea ce reprezintă în viaţă o întâmplare, fie şi cea mai neînsemnată, din care cunoaştem numai o parte, crezând că este totul, şi pe care un altul o vede ca printr-o fereastră făcută de cealaltă parte a casei şi care oferă o altă privelişte. Dacă Aimé nu se înşelase, roşeaţa lui Saint-Loup când Bloch îi vorbise de lift nu se datora poate numai faptului că acesta pronunţa "laift". Dar eram convins că evoluţia fiziologică a lui Saint-Loup nu începuse în epoca aceea şi că pe atunci îl plăceau încă în mod exclusiv femeile. Mai mult decât în orice alt semn, puteam să o desluşesc retrospectiv în prietenia pe care mi-o arăta la Balbec. Numai atâta timp cât i-au plăcut femeile, a fost cu adevărat capabil de prietenie. După aceea, cel puţin un oarecare timp, arăta bărbaţilor care nu-l interesau direct o indiferenţă sinceră, cred, în parte, căci devenise foarte rece, lucru pe care-l exagera pentru a face să se creadă că nu-l interesau decât femeile. Mi-amintesc totuşi că într-o zi, la Doncières, pe când mă duceam să cinez la familia Verdurin, el, care se uitase cam lung la Charlie, îmi spusese: "Ce ciudat! Acest tânăr are ceva din Rachel. N-ai observat? Găsesc că au trăsături identice. În orice caz, asta nu mă poate interesa." Şi, totuşi, ochii săi rămaseră după aceea multă vreme pierduţi în depărtări, aşa cum te gândeşti, înainte de a reîncepe o partidă de cărţi sau de a te duce la masă în oraş, la una din acele călătorii îndepărtate pe care nu o vei face niciodată, dar a cărei nostalgie ai simţit-o timp de o clipă. Însă dacă Robert găsea ceva din Rachel în Charlie, Gilberte, la rândul ei, căuta să aibă ceva din Rachel, pentru a-i plăcea soţului ei; îşi punea în păr, ca şi cealaltă, nişte funde purpurii, sau roz, sau galbene, se coafa la fel, căci credea că soţul său o mai iubeşte încă pe Rachel şi era geloasă. Ca dragostea lui Robert să fi fost din când în când la limita ce separă dragostea unui bărbat pentru o femeie de cea a unui bărbat pentru un bărbat, este posibil. În orice caz, amintirea lui Rachel nu mai juca în această privinţă decât un rol estetic. Nici nu-i probabil că ar fi putut juca un altul. Într-o zi, Robert se dusese să-i ceară să se îmbrace ca un bărbat, lăsând să-i atârne o şuviţă lungă de păr; dar s-a mulţumit să o privească, nesatisfăcut. Rămânea tot aşa ataşat de ea şi-i servea cu scrupulozitate, însă fără plăcere, enorma rentă ce-i promisese, ceea ce nu o împiedicase să procedeze faţă de el cât se poate de murdar. Această generozitate faţă de Rachel n-ar fi făcut-o pe Gilberte să sufere, dacă ar fi ştiut că nu era vorba decât de îndeplinirea resemnată a unei promisiuni care nu mai avea a face nimic cu dragostea. Dimpotrivă, el se prefăcea că simte dragoste pentru Rachel... De altfel, Gilberte nu se plângea. Faptul de a-l fi crezut pe Robert iubit, atât de multă vreme iubit de Rachel, o făcuse să-l dorească, o făcuse să renunţe pentru el la partide mai bune; părea că-i făcuse un fel de concesie luând-o de soţie. Şi de fapt, la început, comparaţiile între cele două femei (atât de deosebite ca farmec şi ca frumuseţe) n-au fost în favoarea delicioasei Gilbertei. Dar aceasta crescu apoi în stima soţului ei, în timp ce Rachel scădea văzând cu ochii.

Încă o persoană se contrazise: aceasta fu doamna Swann. Dacă, în ochii Gilbertei, Robert avea, înainte de căsătorie, o dublă aureolă pe care i-o creau, pe de o parte, viaţa cu Rachel, relevată în permanenţă de tânguielile doamnei de Marsantes, pe de altă parte, consideraţia pe care familia Guermantes o avusese totdeauna pentru tatăl lui şi pe care ea o moştenise, doamna de Forcheville, în schimb, ar fi preferat un mariaj mai strălucit, cu un prinţ poate (existau familii regale sărace care ar fi acceptat banii - ce s-au dovedit a fi cu mult inferiori sumei promise de optzeci de milioane - înnobilaţi prin numele de Forcheville), şi un ginere mai puţin depreciat din cauza vieţii sale petrecute departe de înalta societate. Nu putuse să înfrângă voinţa Gilbertei, se plânsese cu amărăciune tuturor, defăimându-şi ginerele. Într-o bună zi totul se schimbase, ginerele devenise un înger, nimeni nu-l mai ironiza decât în ascuns. Motivul era că vârsta îi lăsase neatinsă doamnei Swann (devenită doamna de Forcheville) plăcerea dintotdeauna de a fi întreţinută, dar, întrucât admiratorii dezertaseră, îi retrăsese mijloacele respective. Îşi dorea în fiecare zi un alt colier, o altă rochie, ţesută cu briliante, un automobil mai luxos; însă averea ei se împu­ţinase prin faptul că Forcheville înghiţise aproape totul şi - ce ascendent izraelit o stăpânea pe Gilberte? - avea o fiică adorabilă, dar teribil de zgârcită, dând bani cu socoteală soţului ei şi, natural, încă şi mai puţin, mamei sale. Or, deodată Odette îşi adulmecase şi apoi îşi găsise protectorul în persoana lui Robert. Faptul că trecuse de prima tinereţe avea puţină importanţă în ochii unui ginere căruia nu-i plăceau femeile. Tot ce-i cerea soacrei sale, era ca ea să aplaneze un conflict, sau altul între el şi Gilberte, să-i obţină consimţământul ca să plece într-o călătorie cu Morel. Dacă Odette se ocupa de vreo treabă dintr-acestea, imediat un splendid rubin o răsplătea. Pentru aceasta trebuia ca Gilberte să fie mai generoasă faţă de soţul său. Odette i-o recomanda cu atât mai multă căldură cu cât ea era aceea ce avea să profite de generozitatea Gilbertei. Astfel, datorită lui Robert, ea putea, în pragul vârstei de cincizeci (unii spuneau de şaizeci) de ani, să uimească la fiecare masă, la fiecare serată la care apărea, printr-un lux extraordinar, fără să fie nevoită să aibă ca altădată un "prieten" care acum nu i-ar mai fi dat nimic, nu s-ar mai fi lăsat păcălit. Deci intrase, după cât se părea, pentru totdeauna, în perioada de castitate finală, şi nu fusese niciodată atât de elegantă.

Nu numai răutatea, răzbunarea fostului om sărac împotriva stăpânului care l-a îmbogăţit, făcându-l de altminteri să simtă (aceasta era în caracterul şi, mai mult încă, în vocabularul domnului de Charlus) deosebirea între stările lor sociale, îl împinsese pe Charlie către Saint-Loup, în scopul de a-l face pe baron să sufere mai mult. Mai era poate la mijloc şi interesul. Am avut impresia că Robert îi dădea mulţi bani. La o serată la care îl întâlnisem pe Robert înainte de a pleca la Combray, felul în care el se afişa ostentativ alături de o femeie elegantă ce-i trecea drept amantă, lipindu-se de ea, făcându-se una cu ea, înfăşurat în public în fusta ei, mă făcu să mă gândesc la o repetare involuntară ceva mai nervoasă, mai zvâcnită a gestului ancestral pe care-l putusem observa la domnul de Charlus, parcă mascat în veşmintele doamnei Molé, stindard al cauzei gynofile, ce nu era a lui, dar pe care-i plăcea, cu toate că fără drept, să o abordeze, găsind-o protectoare sau estetică; mă mirasem, în schimb, să constat cât de econom devenise băiatul acesta, atât de generos când fusese mult mai puţin bogat. Că oamenii ţin numai la ceea ce posedă, şi că de fapt cutare, care azvârlea pe fereastră aurul pe care-l vedea atât de rar, începe să-l tezaurizeze atunci când are mult, este desigur un fenomen destul de general, dar care-mi păru totuşi să ia aici o formă mai specială. Saint-Loup refuza să ia o trăsură, şi-l văzuse păstrând o corespondenţă de tramvai. Fără îndoială că în aceasta Saint-Loup manifesta, în alte scopuri, talentele pe care le dobândise în cursul legăturii sale cu Rachel. Un tânăr care a trăit multă vreme cu o femeie nu este la fel de lipsit de experienţă ca prostuţul pentru care cea pe care o ia de soţie este cea dintâi femeie. Era de-ajuns, în rarele împrejurări când Robert o ducea pe soţia sa să ia dejunul la restaurant, să vezi felul îndemânatic şi respectuos în care îi scotea mantoul, priceperea sa de a comanda masa, de a se face servit, atenţia cu care netezea mânecile Gilbertei, înainte ca ea să-şi pună jacheta, pentru a înţelege că fusese mult timp amantul unei femei, înainte de a fi soţul acesteia din urmă. De asemenea, întrucât trebuise să se ocupe de cele mai mici detalii din gospodăria Rachelei, pe de o parte, fiindcă ea nu se pricepea la lucruri de felul acesta, apoi, pentru că, fiind gelos, voia să comande servitorimii, a putut, în ce priveşte administrarea bunurilor soţiei sale şi întreţinerea gospodăriei, să continue acest rol cu îndemânare şi pricepere, deoarece Gilberte nu ştiuse poate să-l îndeplinească, abandonându-i-l cu plăcere. Dar desigur că el o făcea pentru ca Charlie să poată profita de cele mai mici economii, întreţinându-l, în fond, din plin, fără ca Gilberte să-şi fi dat seama şi să fi suferit, chiar crezând poate că violonistul este cheltuitor, "ca toţi artiştii" (Charlie se intitula aşa fără convingere şi fără orgoliu, pentru a se scuza că nu răspundea la scrisori şi pentru o mulţime de cusururi ce-şi închipuia că fac parte din psihologia de necontestat a artiştilor). Personal găseam cu totul indiferent din punct de vedere al moralei, ca cineva să-şi afle plăcerea alături de un bărbat sau de femeie, şi prea natural şi omenesc să o caute acolo unde poate să o găsească. Deci, dacă Robert nu ar fi fost căsătorit, legătura lui cu Charlie nu ar fi trebuit să-mi pricinuiască nici un fel de mâhnire. Şi totuşi, îmi dădeam seama că cea pe care o simţeam ar fi fost la fel de mare dacă Robert ar fi rămas celibatar. Dacă ar fi fost altcineva, mi-ar fi fost indiferent ce face. Dar plângeam gândindu-mă că avusesem altădată pentru Saint-Loup deosebit de acesta o afecţiune atât de mare şi pe care, îmi dădeam foarte bine seama după noile sale maniere reci şi evazive, nu o mai împărtăşea, întrucât bărbaţii, devenind capabili să-i stârnească dorinţe, nu-i mai puteau inspira prietenie. Cum putuse să ia naştere aşa ceva la un tânăr ce iubise atât de mult femeile, încât îl văzusem disperat, până la a-mi fi teamă să nu se sinucidă, pentru că "Rachel quand du Seigneur" voise să-l părăsească? Asemănarea între Charlie şi Rachel - invizibilă pentru mine - să fi fost oare trambulina ce-i permisese lui Robert să treacă de la gusturile tatălui la cele ale unchiului său, pentru a se îndeplini evoluţia fiziologică ce, chiar la acesta din urmă, se produsese destul de târziu? Uneori, totuşi, cuvintele lui Aimé reapăreau ca să mă tulbure; mi-l aminteam pe Robert în anul acela la Balbec; avea, vorbindu-i băiatului de la lift, o manieră de a nu-l băga în seamă care o amintea foarte mult pe cea a domnului de Charlus când adresa cuvântul unor anumiţi bărbaţi. Dar Robert putea foarte bine să fi moştenit aceasta de la domnul de Charlus, de la un anumit orgoliu şi din ţinuta fizică a celor din familia Guermantes, şi nicidecum de la gusturile specifice baronului. Aşa, de pildă, ducele de Guermantes, ce nu împărtăşea deloc aceste gusturi, avea aceeaşi manieră nervoasă ca şi domnul de Charlus de a-şi suci încheietura mâinii, ca şi cum ar strânge în jurul ei o manşetă de dantelă, iar în voce aceleaşi intonaţii ascuţite şi afectate; toate acestea, cărora, la domnul de Charlus, ai fi fost ispitit să le dai o anumită interpretare, el însuşi le-o şi dăduse, întrucât individul îşi exprimă particularităţile prin trăsături impersonale şi atavice care, de altfel, nu sunt, poate, decât trăsături specifice străvechi ce s-au fixat în gest şi în voce. În această din urmă ipoteză, ce se înrudeşte cu ştiinţele naturii, nu domnul de Charlus ar fi acela care ar putea fi considerat un Guermantes atins de o tară şi manifestând în parte lucrul acesta prin trăsăturile rasei Guermanţilor, ci ducele de Guermantes, ce ar fi, într-o familie pervertită, fiinţa de excepţie pe care răul ereditar a cruţat-o atât de bine, încât semnele exterioare, pe care i le-a lăsat, pierd la el orice însemnătate. Îmi amintii că în prima zi când îl zărisem pe Saint-Loup la Balbec, atât de blond, dintr-o substanţă atât de preţioasă şi rară, aruncându-şi monoclul în văzduh, găsisem că are un aer efeminat, ce nu era, desigur, consecinţa a ceea ce aflam despre el acum, ci a graţiei specifice Guermanţilor, fineţei acelui porţelan de Saxa în care era modelată şi ducesa. Îmi aminteam de asemenea prietenia ce mi-o purta, felul său gingaş, sentimental de a mi-o exprima, şi-mi spuneam că şi lucrul acesta, ce l-ar fi putut înşela pe altcineva, însemna atunci cu totul altceva, chiar cu totul contrariu a ceea ce aflam astăzi. Dar de când oare începuse? Dacă din anul când revenisem la Balbec, cum de nu venise nici o singură dată să-l vadă pe liftier? Cum de nu-mi vorbise niciodată de el? Iar în ce priveşte primul an, cum ar fi putut să-l bage în seamă, când pe atunci fusese îndrăgostit cu atâta pasiune de Rachel? În acel prim an, îl găsisem pe Saint-Loup deosebit, aşa cum erau adevăraţii Guermantes. Or, el era şi mai aparte decât crezusem. Dar lucrul pe care nu l-am intuit direct, pe care l-am aflat numai prin alţii, nu mai avem nici o posibilitate, după trecerea momentului, să-l aducem la cunoştinţă sufletului nostru; contactul său cu realitatea este întrerupt; astfel încât nu ne putem bucura de descoperire; e prea târziu. De altfel, în orice caz, ca să mă fi putut bucura spiritualiceşte, nu era chip: prea eram îndurerat. Fără îndoială că, după cele pe care mi le spusese domnul de Charlus, la Paris, la doamna Verdurin, cazul lui Robert îmi apărea drept cel al multor oameni cumsecade, şi chiar printre cei mai inteligenţi şi mai buni. Să o aflu despre oricine, despre oricine, cu excepţia lui Robert, mi-ar fi fost indiferent. Îndoiala pe care mi-o lăsau cuvintele lui Aimé întuneca întreaga noastră prietenie de la Balbec şi de la Doncières, şi, cu toate că nu credeam în prietenie şi nici nu simţisem vreodată o prietenie adevărată pentru Robert, gândindu-mă din nou la poveştile cu băiatul de la lift şi cu restaurantul în care dejunasem cu Saint-Loup şi Rachel, trebuia să fac un efort ca să nu plâng.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer