Iubito, eu mă micşorez...!

Când Léon şi Solange au intrat în biserică, toată lumea a fost frapată de diferenţa lor de înălţime, chiar dacă acesta purta tocuri şi stătea drept ca litera I. Şi aşa, la drept vorbind, abia de-i venea până la umăr. Lucrul însă nu deranja pe nimeni: nici pe credincioşii care se piteau după cărţile de rugăciuni, nici pe familia lui Solange. Şocase el contrastul, la început, dar de acum se ştersese în faţa calităţilor viitorului ginere. Era şi dovada deschiderii spirituale a unei femei care s-a îndrăgostit de un bărbat mai scund decât ea când, până în ziua aceea, cuplurile se alcătuiau exact invers. Mulţi vedeau în asta şi un semn bun: în sfârşit, superioritatea masculină fusese dată pe uşă afară. Iată că un bărbat mărunţel se putea căsători cu o uriaşă, o femeie coaptă putea râvni un băiat cu mult mai tânăr. Prejudecăţile trecutelor vremi se evaporau.

Mai ales când soţul avea o ţinută tare mândră. Léon era un bărbat frumos, cu părul negru dat pe spate, după moda romantică. Cu ochii lui de un albastru cenuşiu, cu faţa prelungă şi buzele cărnoase, era demn de Solange, splendidă creatură planturoasă, o sclipitoare roşcată. Trecerea sa, pe aleea centrală, la braţul tatălui ei, cu decolteul impunător acoperit de crini şi cu spatele lat, bronzat, aproape gol, a trezit murmure de uimire. Până şi preotul a fost tulburat şi a trebuit să îşi coboare privirile pentru a putea continua slujba. La drept vorbind, Léon nu era chiar atât de scund. Un metru şaizeci şi şase e, totuşi, onorabil. Solange strica armonia cu acel un metru optzeci al ei. Ceea ce amorsa un contrast dat naibii. Numai că soţii transformaseră diferenţa în atu, ba chiar în semn al distincţiei.

Léon era nebun după nevasta lui, o copleşea cu daruri, solicitudine, atenţii. Deosebit de credincioasă, ea a rezistat în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu cedeze reciprocei dorinţe, pretinzând ca, înaintea căsătoriei, logodna să fie făcută după toate uzanţele. Şi aşa l-a perpelit la foc mic un an de zile. Fericită că este curtată, nu i-a acordat decât prea mici favoruri pentru a mai putea fi şi imorale, dar suficient de promiţătoare pentru a-i întreţine flacăra iubirii. În ziua căsătoriei, după ce preotul le-a adresat întrebările rituale, amintind soţilor obligaţia fidelităţii şi a sprijinului reciproc în caz de boală, după ce le-a pus verighetele, Léon s-a ridicat pe vârfuri pentru a o săruta pe Solange. Aceasta, neputând să se aplece de teamă să nu îi plesnească rochia lungă şi albă şi să nu îi cadă de pe cap coroniţa de flori, a fost nevoită să îl apuce de mijloc şi să îl ridice până în dreptul gurii. Părea ajuns la categoria pană în mâinile ei, pur şi simplu plutind la centimetri buni de pământ. Emoţionată de dovada de tandreţe, întreaga asistenţă a izbucnit în aplauze.


S-au mutat într-un cartier central al Parisului, nu departe de Bastilia, într-un apartament cu terasă de la al şaselea etaj, care dădea spre o piaţetă şi îi lăsa să se bucure de o perspectivă amplă. Avansul l-au plătit părinţii lui Solange, comercianţi pricepuţi, care făcuseră ceva avere. Cei doi, care abia de împliniseră treizeci de ani, au făcut împrumuturi la câteva bănci, cu dobânzi convenabile. Solange, copil unic, urmase medicina, ajungând, la douăzeci şi nouă de ani, chirurg-stomatolog specializat în traumatisme ale mandibulei. În aşteptarea deschiderii propriului cabinet, lucra în cel al unui confrate, iar talentul şi abilitatea ei de a trata fără durere treziseră respectul tuturor pacienţilor. Léon, orfan de la patru ani, trăise din burse şi ajutoare publice. Pe Solange o cunoscuse la facultate, unde se specializase în orto-rino-laringologie, în care, la rându-i, excela. Vecinătatea disciplinelor în care se specializaseră îi apropia încă şi mai mult.

Cum de se descurcau cu diferenţa de gabarit? Cum se simţeau, oare? Era un lucru care îi privea doar pe ei. Nu era acesta un motiv pentru a nu mai alcătui cel mai înfloritor cuplu cu putinţă. Faptul de a fi alături de o asemenea walkirie înflăcărată îi aducea lui Léon numeroase dovezi de atenţie din partea altor femei, cărora însă nu le dădea nici o atenţie. Strălucirea lui Solange mătura orice potenţială rivalitate. Pentru el, care nici că avea ochi pentru altele, singura dorinţă era să îşi iubească soţia legitimă şi să o fecundeze de câte ori aceasta voia. Gândul că avortonul acela împărţea patul cu o asemenea frumuseţe îi revolta pe toţi masculii. Numai că persiflările lor îi lăsau indiferenţi pe cei doi soţi. Statisticile arată că femeile preferă bărbaţii înalţi şi siguri pe ei. Solange nu făcea parte dintre ele. Pur şi simplu, doctoraşul ei îi ajungea cu asupra de măsură. Dar şi el era obligat să se mişte repede. La doi paşi ai ei, el făcea trei, ceea ce însemna, zilnic, câteva sute de paşi suplimentari în contul lui. Cum soţia nu încetinea niciodată ritmul, se obişnuise să fugă după ea uşor gâfâind. În unele seri, mai ales când bea ceva, Solange îl lua pe Léon pe genunchi, îi zicea Leul meu ori Armăsarul meu superb, îl gâdila în fel şi chip, iar el se abandona ca un puşti, cu picioarele strânse, răsucindu-se, ruşinat parcă. Poate şi fiindcă îşi pierduse atât de devreme părinţii, Léon visa o familie numeroasă şi îndrăgea copiii mai mult decât orice. Erau pasiunea lui, raţiunea lui de a fi. Scâncetele unui nou-născut, privirea caldă a unui năpârstoc îi alungau toate umilinţele la care îl supusese existenţa.

Atât de mare i-a fost hărnicia maritală, încât, exact la nouă luni după căsătorie, Solange a adus pe lume un băieţel, Baptiste, un puştan zdravăn de patru kilograme şi jumătate, cu obrajii rumeni, care ţipa cât îl ţineau plămânii, de parc-ar fi fost trâmbiţa de la cazarmă. Ei bine, da: cu maică-sa semăna ca putere şi volum! De obicei, sarcina îi transformă pe bărbaţi în fiinţe neajutorate, aruncaţi aşa în faţa unui mister care îi depăşeşte. În cazul lor, a fost invers. Léon a trăit alături de soţia sa şi cele mai mici peripeţii ale naşterii, resimţind o dată cu ea loviturile de picior ale fetusului, suferind durerile aceloraşi contracţii. De altfel, din cauza unui dat special al dilatării, stomacul lui se umflase tot atât cât pântecele nevestei. Acum părea un burduf ori o amforă. Timp de o săptămână, Léon nu şi-a scăpat odorul din ochi. L-au instalat într-o cameră mică, tapetată în roz şi albastru, într-un leagăn cu baldachin. Deasupra, o barză de lemn, agăţată de un fir de aur, se legăna uşurel la cea mai mică adiere. Perdele groase de creton apărau somnul sugarului şi îl învăluiau într-o dulce penumbră, la vremea siestei. Léon se simţea atât de mândru, încât trebuia să facă eforturi pentru a se abţine să nu oprească trecătorii spre a le declara: "Sunt tată, vă daţi seama?" Şi-a sunat toţi prietenii, până şi pe cei mai îndepărtaţi, pentru a-i anunţa, şi a pus fotografiile micuţului, cu piuneze, pe toţi pereţii cabinetului.

Pentru a-i sărbători naşterea, părinţii au adus o pisicuţă tricoloră, neagră cu gri şi alb, pe care au botezat-o Zorzonel, sperând ca nu peste multă vreme băiatul să o considere tovarăşa lui de joacă. Ca un tată modern ce era, Léon ţinea să ia parte la toate activităţile din casă, aşa că se trezea noaptea pentru a şterge la fund bebeluşul, a arunca rahatul, a-l schimba, în timp ce Solange, dotată cu atâta generozitate, îi dădea să sugă din trei în trei ore, lăsându-şi soţul să adune ultimele picături de lapte pe care puişorul, sătul, nu le mai voia. Pentru Léon nimic nu era mai suav decât să îşi alinte trandafiriul îngeraş. Nici balele, nici poponeţul căcăniu, nici râgâielile nu-i repugnau. În privinţa lui Baptiste, totul era magic. Gângurelile lui aveau frumuseţea unui poem epic. Abia aştepta ca Solange să îşi revină după naştere pentru a o lua de la capăt. După ce a respectat cu stricteţe perioada de interdicţie, s-a aruncat iarăşi în braţele ei şi a însămânţat-o cu generozitate. Oriunde ar fi mers, oricât ar fi fost ceasul, nu adormeau înaintea unor zdravene drăgăleli.

La o lună şi jumătate după naşterea lui Baptiste, Léon, îmbrăcându-şi haina de catifea reiată, cea pe care o purta când se ducea la ţară, a observat că mânecile se lungiseră până la jumătatea degetelor, în timp ce umerii erau mai căzuţi decât de obicei. - Ia te uită, după ce că am făcut-o pe comandă, tot trebuie să i-o duc înapoi croitorului!

A luat din şifonier o altă haină şi s-a trezit cu aceeaşi surpriză neplăcută. Şi aceasta părea să fi crescut peste noapte, manşetele atârnând ca nişte cioturi. L-a apucat râsul. Ce s-o fi întâmplând? Cine-i joacă feste? Cu atât mai rău: o să-şi sumeată mânecile, o să îşi pună un pulover pentru a-şi mai umfla un pic pieptul şi umerii. Dar când să îşi încalţe mocasinii negri, şi-a dat seama că înota în ei, iar degetele de la picioare nu-i mai ajungeau până în vârf. Furios, a umplut ghetele cu hârtie de ziar şi a ieşit din casă cu straniul sentiment că şi-a tras pe el hainele unui frate mai mare.

Chiar dacă se hotărâse să nu ia în seamă acea problemă, nu putea evita totuşi o anumită tulburare. Aşa că emitea ipoteze unele mai nebuneşti decât altele, cum că Solange, pentru a-i juca o farsă, îi înlocuise hainele cu altele, asemănătoare, însă ceva mai mari. Dar pentru ce o asemenea glumă? Niciodată doar nu a profitat de superioritatea ei fizică. Lasă că-l alesese în numele maximei: tot ceea ce este mic este frumos. Regină a eufemismului, îndepărtase din vocabularul ei cuvintele piticanie, rahitic, gnom şi îşi ruga şi invitaţii să respecte regula. Nu vedea bine nici măcar injuria admisibilă Nom d\'un petit bonhomme.

Léon s-a decis să nu îi spună nimic. O să vină vremea şi pentru asta. Numai că, două zile mai târziu, când se pregăteau să plece în vizită la nişte prieteni, s-a produs un alt incident: erau în liftul al cărui perete din spate era acoperit de o oglindă, când Solange a exclamat:
- Léon, aiuritule, ai uitat să îţi pui pantofii! Unde ţi-e capul?

Léon s-a înfiorat: nu doar că nu uitase să se încalţe, dar chiar adăugase pantofilor cinci centimetri de talpă de piele.
- Priveşte-te-n oglindă, neisprăvitule!
- Solange, jur că sunt încălţat!

Şi-a lăsat fruntea în pământ şi i-a arătat picioarele încălţate cum scrie la carte cu pantofi negri, lustruiţi şi prevăzuţi cu tălpi suplimentare. De când o întâlnise pe Solange, Léon nu mai ieşea din pantofi pe nicăieri. Până şi pe plajă purta nişte şlapi groşi ca nişte fripturi argentiniene. Chiar şi papucii de casă aveau, pe dinăuntru, o dublură de plută care să îl mai înalţe. În schimb, Solange decretase o regulă de nezdruncinat: jos umblătorii când se face dragoste! Avea dreptul să se încalţe la loc abia după.
- Atunci, ce se-ntâmplă? a exclamat Solange, nu cumva mi-oi fi pus eu, din greşeală, pantofi cu tocuri cui?

Nici vorbă de aşa ceva. Plină de tact, Solange nu îi purta niciodată când ieşea cu Léon. Şi-i rezervase doar pentru întâlnirile cu prietenele ei, când se cocoţa pe nişte pantofi care i-ar fi dat ameţeli soţului ei. Dar în seara aceea de 17 iulie nu purta decât nişte sandale ultraplate, cu talpa de grosimea unei foi de hârtie, foarte practice vara.
- Ce-ai păţit, iubitule? Nu mai înţeleg nimic.

Şi uite-aşa a sosit tragedia, fără să mai strige Păzea!, ca toate tragediile, sub umbrela unui neînsemnat eveniment. Seara n-a avut nici sare, nici piper pentru Léon, chiar dacă nimeni nu a făcut vreo observaţie neplăcută, cu excepţia puştoaicei casei, insuportabilă şi nestând locului o clipă, care i-a tot dat târcoale repetând:
- Te-ai schimbat, să ştii, te-ai schimbat.

Toată lumea se obişnuise cu statura lui, eventual era ironizat fără răutate, cei mai mulţi dintre prietenii lor, care aveau peste un metru optzeci, se mulţumeau să îi admire uimitoarea soţie roşcată căreia nu-i era decât un fel de însoţitor de rangul doi, de parcă cineva ar fi pus una lângă alta o girafă şi o zebră. O deplângeau, o persiflau. Până la urmă, chiar că-l căutase...
A doua zi a dat fuga să îşi cumpere încălţăminte ortopedică specială pentru handicapaţi, foarte incomodă, dar care îi asigura un adaos de optsprezece centimetri. De obicei alegea pantofi numărul patruzeci, dar acum vânzătoarea l-a asigurat că nu are cum să poarte mai mult de treizeci şi nouă, dacă nu cumva treizeci şi opt.
- Sunteţi sigură? Haideţi să mai verificăm o dată.

Părerea vânzătoarei s-a confirmat. A fost lovit ca de o ştire îngrozitoare şi şi-a luat capul în mâini.
- Am spus vreo prostie, a întrebat femeia, v-am jignit cu ceva? Îmi pare rău. Dacă ţineţi neapărat, eu vă dau treizeci şi nouă, dar nu vor fi deloc confortabili. Pur şi simplu o să înotaţi în ei. Riscaţi să vă facă bătături sau să vă suciţi gleznele.

Cu moartea în suflet, Léon a fost nevoit să îşi modifice costumele care atârnau pe el, să le scurteze mânecile şi cracii, să le strâmteze gulerele, să mai dea cinci găuri la curea şi să strângă elasticul boxerilor care îi alunecau pe coapse, ba chiar îi cădeau până la călcâie. În rest, şi în pofida încurcăturii iniţiale, s-a obişnuit totuşi cu ciorapii mult prea lungi, care îi urcau până în zona inghinală, cu pantalonii care îi fluturau în jurul picioarelor, cu prea largile cămăşi care păreau mai degrabă sacouri lejere, de vară, cu tricourile ample ca nişte halate de baie. La serviciu, lumea a crezut că încearcă să îşi ascundă un început de îngrăşare, fantezia aceasta a îmbrăcămintei largi le-a părut tuturor de bun-gust, astfel încât micşorarea a fost luată drept creştere. Fiecare avea grijă să nu facă nici cel mai mic comentariu în prezenţa lui, iar discreţia asta îl apăsa teribil.


La început, a crezut că este o glumă a destinului. În definitiv, nu era nimic neplăcut în a vedea lumea de ceva mai jos. În fiecare noapte adormea convins că dimineaţa lucrurile vor reveni la normal. Însă gluma nu mai contenea. O mică pauză tot i-a acordat, la un moment dat. Dar chiar într-o miercuri, de dimineaţă, după ce, noaptea, o furtună groaznică făcuse temperatura să scadă, Solange nu l-a mai recunoscut pe Léon când acesta s-a dat jos din pat. Din care cauză s-a şi răstit la el:
- Nu mai face pe prostul! Ridică-te, nu mai merge în genunchi!

Bietul Léon: ca răspuns şi-a arătat încă o dată picioarele, fiindcă deja se îmbrăcase, se încălţase şi stătea drept de parc-ar fi înghiţit o mătură, ca să nu cumva să mai piardă vreun milimetru. Subterfugiul cu protezele nici că mai ţinea. Părea demn de toată mila aşa, în pantalonii care îi cădeau răsucindu-se făcuţi armonică peste pantofii în care lesne ar fi putut intra două picioare ca ale sale. De data aceasta însă, ceva s-a întâmplat. Solange a ţipat îngrozită:
- Léon, te micşorezi! Ce-ai mâncat?

În aceeaşi zi s-au întâlnit cu medicul de familie care i-a trimis la un specialist în probleme de creştere şi endocrinologie, profesorul Daniel Vădublez, un bărbat grăsun de vreo cincizeci de ani, un uriaş blând cu papion, care afişa o voie bună înfiorătoare. Pe Léon l-a studiat foarte atent, l-a măsurat cu tija metalică gradată, l-a cântărit, i-a făcut analiza urinei şi a sângelui şi a ajuns la concluzia că era vorba despre o tasare prematură a coloanei vertebrale.
- Vi se întâmplă la treizeci şi unu de ani ceea ce pe mulţi bărbaţi îi ajunge după şaptezeci ori şaptezeci şi cinci. Uimitoare această îmbătrânire precoce. Liniştiţi-vă, vă scap eu din chestia asta! Vă garantez o revenire cu cinci până la şapte centimetri pe an.
- Cum e posibil?
- Vă voi sprijini ca pe un arbore, o să vă pun un tutore la spate, un corset foarte strâns care vă va opri deformarea. O să vă agăţ de braţe, la o bară fixă, timp de trei ore pe zi, pentru a vă lungi. Vă voi întinde de două ori pe săptămână cu o maşină specială. Să vedeţi ce bine o să vă simţiţi după toate astea.

În plus, i-a prescris un tratament specific pe bază de plante, fortifianţi şi injecţii cu hormoni. Asigurările lui Vădublez, pe care colegii îl supranumiseră Văzdublez din cauza deosebitei sale perspicacităţi, l-au îngrozit pe Léon. Se temea foarte tare să nu cumva să îl dezamăgească pe doctor, să nu fie la înălţimea aşteptărilor acestuia. În consecinţă, s-a obişnuit să lucreze şi să doarmă într-o cămaşă de forţă din oţel, care îl ţinea drept şi îl zgâria teribil, înroşindu-i pielea. În afară de asta, mai trebuia să stea suspendat de o bară metalică semănând cu o spânzurătoare şi să se supună, într-un laborator, alungirii, într-un aparat monstruos, care îi trăgea de braţe şi de picioare în patru direcţii diferite, provocându-i atroce dureri de coapse, de încheieturi şi de umeri. Se simţea ca un eretic supus torturii de către marele inchizitor. Ce rău făcuse, oare, de era nevoit să îndure asemenea cazne? Citea lucrări savante despre bolile genetice, însă nici o patologie nu corespundea cu a sa.

Dar, vai, în afară de disconfortul tratamentului, pe Léon l-a mai îndurerat pierderea a încă vreo câţiva centimetri, în următoarea săptămână. Profesorul Vădublez, teribil de contrariat, nu şi-a putut stăpâni mânia.
- Chiar o faceţi aşa, de-al naibii? Sunteţi dintre pacienţii aceia a căror deosebită plăcere este să îşi conducă doctorii la eşec? Dacă este aşa, spuneţi-mi cinstit: doctore, n-am de gând să mă vindec! Şi atunci o luăm altfel.
- Doctore...
- Sunteţi singurul răspunzător de ceea ce vi se întâmplă. Dacă doriţi să vă vindecaţi, eu vă vindec. Dar dacă vom da greş, din vina dumneavoastră va fi!

Solange a sărit în ajutorul soţului:
- Nu poate face nimic mai mult, v-a urmat sfaturile literă cu literă, cu un zel şi cu un curaj admirabile. Dumneavoastră sunteţi savantul: daţi-mi înapoi bărbatul cu care m-am măritat. N-o fi fost el cine ştie câtamai omul, dar era omul meu. Vă ordon să îi faceţi grefe de molet, de coapse, de braţe!

Vădublez, puternic cu cei slabi, dar slab în faţa celor puternici, intimidat de această femeie cu alură de stăpână, a oprit tripla terapie a corsetului, alungirii şi trasului pe roată, promiţând să încerce altceva. De acum, a renunţat să i se mai adreseze lui Léon, vorbind despre acesta cu Solange în prezenţa lui.
- Vă solicit absoluta discreţie. Dacă nu, soţul dumneavoastră ar putea cădea pradă unei mulţimi de şarlatani. Lăsaţi-mi o perioadă de gândire, este vorba despre un caz unic în analele medicinii.

De acum, întreaga familie era pusă în temă. Mama lui Solange, o blondă voinică şi rece, mereu impecabilă, a comentat cu duritate:
- O femeie nu ar trebui niciodată să se mărite cu un bărbat mai prejos decât ea. Asta aduce ghinion şi o trage în jos. Cine îţi garantează că Léon nu te-a minţit în legătură cu talia şi că nu şi-a pus perucă şi talonete ca să pară mai înalt? După alte toate, dezbrăcat nici că l-ai văzut înainte de noaptea nunţii!

Rănită, Solange i-a răspuns amintindu-i despre destinul lui Iulius Cesar şi al lui Napoleon, şi ei bărbaţi celebri, deşi scunzi.

Întrerupând orice speculaţie, micşorarea a încetat la fel de brusc precum începuse. Într-o lună, Léon se scurtase cu treizeci şi nouă de centimetri, ceea ce îl adusese la înălţimea pieptului lui Solange, a epicentrului decolteului acesteia. Ar fi putut trece drept fratele ei mai mic ori, şi mai bine, fiul ei cel mare. Ceea ce nu scădea nicidecum dragostea ei, ba din contră. De acum nu-l mai numea decât Bărbăţelul meu, subliniindu-i virilitatea fără a-i ascunde scăderea în înălţime. De exemplu, atunci când dansau rock îl ridica de pe podea, îi şoptea tot felul de nebunii la ureche, descria cu el arcuri de cerc aruncându-l spre stele. Extatic, Léon o lăsa să facă ce-i trecea prin minte, cu ochii închişi, leşinat aproape.

Rămânând cu reflexele fostei lui înălţimi, evalua defectuos distanţele, mergea ori prea repede, ori prea încet, se izbea de mobile, rata treptele scărilor. Deşi prescurtat, tot bărbat rămăsese, iar nevasta i-o amintea zilnic. Dacă mai dorea să se sustragă îndatoririlor conjugale, invocând vreo migrenă ori tulburare digestivă, Solange, înaltă şi masivă, întindea mâinile ei lungi şi îl prindea oriunde s-ar fi dus, scoţându-l din ascunzătoare de sub chiuvetă sau din spatele canapelei, trăgându-l cu forţa în pat, dezbrăcându-l din cap până-n picioare şi ridicându-l peste ea. Iar totul a mers atât de bine încât, peste câteva luni, era iarăşi gravidă. Şi, în pofida ultimelor încercări la care fuseseră supuşi, soţii s-au bucurat.

Léon căpătase o anumită celebritate printre pacienţi. Surzii, răguşiţii, gângavii, anginoşii alergau de prin toate colţurile Franţei şi, uneori, din ţările vecine, pentru a-i arăta nările, corzile vocale sau pentru a le fi destupate timpanele. Personalul navigant al celor mai mari companii îl consulta cu regularitate pentru probleme de auz. Se spunea că are puteri ieşite din comun. Era citat cazul unor pacienţi care, după o singură consultaţie, se vindecaseră de maladii care nu răspunseseră până atunci nici unui tratament. Faptul că scăzuse ca un sos întărise credinţa că este în stare să se mărească ori să se micşoreze după cum dorea, unii considerându-l vrăjitor priceput la descântatul de deochi.


Léon continua să îl viziteze cu regularitate pe profesorul Vădublez, care nu înceta să îl supună rafalelor sale de optimism necruţător, recomandându-i analize aprofundate.
- Bătrâne, trebuie să mă ajuţi. Boala se vindecă în doi. Dacă nu vom reuşi, înseamnă că nu ai avut voinţa necesară! Cu atât mai rău dacă soţia ta nu e de acord.

Nu îl trata ca pe un egal, un coleg, în definitiv, ci ca pe o persoană imatură care trebuie să afle minimul posibil. Cum se apuca Léon să vorbească despre cromozomi, hormoni, gene, cum îl repezea. Orice formă de reciprocitate trebuia să fie exclusă dintre ei. Fiecare cu treaba lui!

Dar cât de arogant era, Vădublez tot a cedat. Trăgea cu urechea, pe furiş, la părerile confraţilor la fel de experimentaţi, fără a le dezvălui identitatea pacientului, ceea ce le trezea nedumerirea. Nu înţelegeau nici cum de s-a comprimat Léon, nici cum de micşorarea s-a întrerupt dintr-o dată, îi cereau lui Vădublez să li-l prezinte, însă acesta îi refuza. Léon rămânea proprietatea lui exclusivă.

În această ordine de idei i-a prescris, la întâmplare, un hormon de creştere, în injecţii zilnice, care i-au adăugat cinci kilograme, dar numai doi milimetri în înălţime, altfel spus, mai nimic. Léon era sortit, ca urmare a unui misterios fenomen, să nu măsoare mai mult de un metru şi treizeci de centimetri. Iar pantofii înalţi pentru picioare diforme îi accentuau micimea, în loc să o disimuleze. Drept pentru care a predat armele şi a început să se îmbrace şi să se încalţe ca un ins ghindoc, ceea ce chiar era. Fie şi de această înălţime, tot mai există mii de fiinţe umane - copii, preadolescenţi, pitici - cu care se poate conversa şi simpatiza.

Fiindcă Léon pierduse din înălţime, fiul lui, Baptiste, ajuns acum la un an şi jumătate, se dovedea tot mai greu de dus în braţe. Mai că-şi pierdea suflul când îl ducea din leagăn până la bucătărie sau când dădea să îl ridice din landou. Totuşi, nu l-a scăpat niciodată, preferând să simtă că ajunge la capătul puterilor decât să îi dea drumul.

Să mai precizăm că în asemenea situaţii Léon era aproape fericit? Până la urmă, în afara acestui uşor handicap, era pe deplin stăpân al membrelor şi al facultăţilor sale mintale. Rămăsese bărbatul unei femei minunate, care îl dorea fără încetare şi pentru care îl invidiau toţi prietenii. În sfârşit, în curând avea să fie tatăl a doi copii. Chiar şi de model redus, rămăsese un medic deosebit de competent, un atom extrem de dens. Era de ajuns să se obişnuiască cu acest nou format, fără a mai lua în seamă rânjetele trecătorilor.

Acum, Solange îl ţinea de mână pe stradă, malaxându-i degetele în palma ei. În pofida ciudăţeniei cuplului lor, îl iubea ca-n prima zi şi vedea în această micşorare echivalentul unei forme mai severe de bronşită, un virus de care se va vindeca într-o bună zi. Şi ea întreprindea cercetări asupra acestei afecţiuni medicale şi, fără ştirea lui Léon, comunica rezultatele profesorului Vădublez. Încerca să îşi protejeze iubitul soţ mai ales acum, când fusese atins de boală. Înfrunta privirile batjocoritoare cu bravură şi punea la locul lui pe oricine ar fi îndrăznit să îi adreseze cea mai mică observaţie. Îşi purta sarcina cu mândrie, ca o corabie prora, ţinând să facă cunoscut tuturor că Léon îi ajungea pe toate planurile. Trăia pe post de fabrică de bebeluşi, absorbind puterile soţului ei în corpu-i imens şi convertindu-le în copilaşi frumoşi, dodoleţi şi cu glas răsunător.

În sfârşit, a născut şi al doilea copil, o fată pe care au botezat-o Betty. Lui Solange nu îi plăceau decât prenumele care începeau cu litera B, era nebună după litera asta care dăduse cuvintele botez, beatitudine, bucuria ochilor. Iar Léon nu voia altceva decât dorea Solange. Aducerea pe lume a copilului a decurs normal, ca şi cea dintâi dată, mulţumită aptitudinii născătoarei, care părea a fi fost proiectată pentru a produce o cohortă de ţânci. Betty era rozalie şi voinică, la fel ca maică-sa, avea ochii mari, albaştri, năsucul în vânt, apetitul feroce, membrele solide şi durdulii. Cântărea aproape cinci kilograme - a şasea parte din greutatea tatălui ei - şi-i depăşea cu cel puţin o jumătate de cap pe toţi ceilalţi nou-născuţi din maternitatea în care robusteţea îi era admirată de întreg personalul. Rar fusese văzut un sugar atât de voluminos. De altfel, strigătele fetiţei acopereau toate celelalte ţipete ale ţâncilor de pe-acolo. - Drace, şi-a zis Léon în timp ce împărţea bomboane prietenilor sosiţi pentru a felicita mămica, în câţiva ani va fi la fel de înaltă ca mine! Mă va compara cu taţii prietenelor ei şi o să-i par ceva gen categoria muscă!

Două zile mai târziu, când mama şi copila au venit acasă, Léon, care între timp îl avusese în grijă pe Baptiste, le aştepta cu un buchet de flori mai mare decât el, crini de un alb orbitor. Solange, slăbită, l-a rugat să o ajute cât de mult putea în decursul următoarelor luni şi să nu stea la cabinet decât timpul strict necesar. Nu avea decât să îşi trimită unii dintre pacienţi unor confraţi. Însă Baptiste, ca toţi copiii care s-au crezut unici şi, într-o bună zi, s-au văzut nevoiţi să tolereze prezenţa unui nou-venit, s-a arătat dintr-o dată excesiv de certăreţ, vomitând la orice da sau nu care nu îi convenea, apucându-l năbădăile, încât surioara lui a trebuit instalată într-o altă cameră, special amenajată. Şi aşa, nu scăpa nici o ocazie de a se strecura în apropierea leagănului, de a desfăşa nou-născuta şi de a o trage de urechi ori de a o ciupi. Léon îl certa, îl ruga să se pună în locul fetiţei care tocmai îşi făcuse apariţia pe acest pământ. Ce-ar fi zis, pe când era doar un sugar, dacă tata sau mama s-ar fi purtat cu el în asemenea hal?
- Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

Numai că micuţului nu-i ajungea la urechi nici măcar o picătură din toate aceste nobile maxime. Iritat de tonul de predică, trăgea şuturi în tibiile tatălui său. De când cu diminuarea propriilor dimensiuni, Léon lua întotdeauna apărarea celor oprimaţi. Ştiind ce înseamnă să îţi pierzi puterile, nu îi suporta pe aceia care profitau de superioritatea lor fizică pentru a-i zdrobi pe cei mai firavi.