Cu inima smulsă din piept

Totul începe cu un gest scandalos, la o nuntă princiară. La marile case regale, căsătoria şi dragostea sunt îndeobşte chestiuni diferite. De data asta s-a întâmplat ca mirele să se îndrăgostească, la propria nuntă, de... fata de lângă mireasă. Aşa începe una dintre cele mai romantice şi mai crude iubiri medievale din Portugalia, ţara în care pietrele încinse de soare şi plesnite de vânt spun poveşti. Veţi descoperi, citind aceste pagini, că Inès şi Pedro pot intra în rândul marilor cupluri din istoria omenirii.

Observaţia criticului: Un mic roman viu, în care fiecare cuvânt e la locul lui. Se vede că e scris cu plăcere, iar plăcerea se transmite şi cititorului.


Meşterul Ambrosio se uită de după perdeaua geamului mic şi murdar înainte să iasă pe stradă. Era lume puţină afară şi viermuiala se potolise. Soarele după-amiezii învelea Valladolidul cu o plapumă de culoarea naramzei, iar trecătorii răzleţi căutau umbra. Ambrosio avea doi ani de când trăia aici şi tot nu se obişnuise. Oamenii erau mai deschişi ca în Portugalia, dar mai curioşi, gata să se amestece unde nu le fierbea oala şi să-ţi dea sfaturi, oricât le-ai fi spus să nu-şi bată gura. Larma din pieţe îţi spărgea urechile. Nu ştiai bine cine vinde şi cine trebăluieşte în alt fel. Se înghesuiau unul în altul, târgoveţi şi meşteşugari, muşterii şi hoţi de buzunare, târfe bune de întins pe loc şi oameni ai stăpânirii cu ochiul atent la strâmbătăţi. Ţigănci cu păr de cerneală depănau fire de lână la vârtelniţă, florărese grijulii şi dolofane stropeau obrajii trandafirilor, spre a nu li se pierde culoarea, potcovari cu pielea lucioasă repezeau barosul în fierul înroşit. Forfota începea înainte să urce soarele în piscul cerului, se cuminţea după prânz, se înteţea la loc pe la patru şi ţinea până aproape de asfinţit.

Ca atâţia ucigaşi plătiţi, Ambrosio avea capul bine înfipt pe umeri. Ştia că atâta vreme cât pe tronul Portugaliei se aflau Afonso şi mai ales fiul lui, nu putea să se întoarcă. Odată ce intra în ţinutul lusitanilor era din nou Perô Coelho, asasinul care o prinsese pe Inès de plete şi-i tăiase capul cu sabia. Regele le spusese şi lui, şi celorlalţi să fugă din ţară mâncând pământul, fără să-i bată în vreun fel gândul înapoierii. Prezentul şi viitorul lui se aflau aici, în Castilia. Chiar dacă nu avea să rămână până la sfârşitul vieţii în Valladolid, Coelho ştia că trebuia să-şi găsească rostul departe de locul unde se născuse.

Dacă era adevărat ce se spunea, anume că se întâmpla uneori să vieţuiască pe pământ oameni cu trup de drac şi suflet de sfânt, meşterul Ambrosio socotea că la fel de bine mâinile păcătosului se puteau spăla de vină dând formă gândului cucernic. Prin urmare, bizuindu-se pe priceperea cu care mânuia cuţitul, pe bucuria amintită ca prin ceaţă a tinereţii, când nemurea chipuri de iubite dăltuindu-le în trunchiuri de copaci, şi pe buchisirea cărţilor sfinte, asasinul care curmase vieţi la poruncă se apucase să cioplească icoane. Cresta carnea lemnului cu mişcări iuţi şi hotărâte, făcând totul din minte, fără cărţi deschise la portrete de apostoli sau mucenici. Lucra cam o icoană la trei zile. Lăsa lemnul în culoarea dată de la Dumnezeu, nu-l picta, nu-l lăcuia, nu-i adăuga nimic. Vindea rar, dar pe bani destul de buni, căci meşteşugul lui nu era cunoscut altora. Iconari mai existau în Valladolid, numai că de sub mâna nici unuia nu ieşeau obiecte în care să palpite o asemenea însufleţire. Îşi făcuse atelier din cămăruţa unde stătea în schimbul a doi galbeni pe care-i dădea la fiecare început de lună bătrânei surde care-l luase în gazdă. Nu privea cioplitul icoanelor ca pe un fel de-a cere iertare Celui de Sus. Avea prea multe pe suflet, chiar şi fără uciderea galiţienei. Smerenia îi era străină, penitenţa aşijderea. Îşi găsise un meşteşug şi se străduia să trăiască de pe urma lui, căci banii daţi de Ocayo cu doi ani mai devreme se terminaseră de mult.

Acum însă altceva îl îmboldea pe Ambrosio să iasă din cămăruţă. Citise de zece ori peticul de hârtie pe care i-l trimisese Alvaro Gonçalves - "Calisto", cum îl ştiau localnicii - prin micul Ramón cu trei zile mai devreme.

Aud tot mai multă lume vorbind despre Enrique. Chiar azi am tras cu urechea la ce-au povestit nişte meseni despre el. Dacă vrei să-i vezi pe doi dintre ei, vino la crâşmă joi după trei, căci au promis să se-ntoarcă. Cred că ar trebui să ne punem pielea la bătaie şi să ne alăturăm lui Enrique şi celor care-l sprijină.

După ce-şi plimbase ochii peste bilet până-l învăţase pe de rost, îi dăduse foc cu o lumânare aprinsă şi-l aruncase în soba a cărei uşiţă n-o mai deschisese de aproape o jumătate de an. Cine era prins cu aşa ceva îşi putea lua adio de la viaţă. Perô Coelho aflase, la scurtă vreme după sosirea la Valladolid, că regele Pedro al Castiliei avea aceleaşi apucături sângeroase ca vărul lui portughez. Nu numai că osândea repede la cazne şi la moarte, dar îi plăcea să ucidă cu mâna lui. Există uneori beteşuguri ale minţii care îmbolnăvesc familii întregi, pe zdrahoni şi stârpituri laolaltă, cugetase Coelho, pe când se descotorosea de hârtia aducătoare de necaz.

Ce nu ştia Perô Coelho era că nu fusese primul cititor al biletului. Ramón nu-i povestise nici lui despre bărbatul cu pelerina colbuită care-i ieşise în cale şi-i luase hârtia din mână de parcă lui i-ar fi fost trimisă. Ce rost avea? Şi cât de însemnată putea fi o bucată de hârtie pe care mâzgălise cineva nişte vorbe? Pentru Ramón altele erau lucrurile pentru care trebuia să fie cu băgare de seamă: să nu fie dibuit de jupânul Calisto cotelind prin cămară după de-ale gurii, să nu simtă vreun muşteriu apa pe care-o turna în vedrele cu vin înainte de-a le aduce din pivniţă, spre a-şi face şi lui parte, să nu fie căutat de merinde dosite pe sub cămaşă înainte de-a pleca la mătuşa care-l ţinea de când rămăsese orfan.

Când ieşi din casă, asasinul lui Inès de Castro nu-l observă pe bărbatul care porni în urma lui, ţinându-se la o depărtare menită să adoarmă bănuielile. Coelho era cu gândul la cele scrise de Gonçalves. Auzise şi el pe unii negustori clevetind prin târg despre felul cum prinţul Enrique de Trastámara prinsese drag de tronul Castiliei, pe care încă şedea fundul fratelui său vitreg. Auzise, dar nu ştia dacă ar fi fost înţelept din partea lui şi a lui Gonçalves, doi străini fără reazem sau prieteni în Valladolid, să se arunce orbeşte pe acest nou drum al vieţii. Mai cu seamă că, dacă ar fi prins de veste că unelteau împotrivă-i, regele castilian i-ar fi putut lega fedeleş şi trimite înapoi în Portugalia, unde fiul lui Afonso i-ar fi aşteptat cu securea pregătită.

Coelho intră în crâşma lui Gonçalves şi se duse drept la tovarăşul lui de ticăloşii, care se uita într-o terfeloagă roasă la colţuri.
- Nu puteai să vii tu la mine? Ţi-am zis că nu-mi place să mă arăt mai mult decât e nevoie.

Gonçalves ridică din umeri.
- Ştii prea puţine despre comerţul ăsta, Perô. N-ai cum să pleci şi să laşi crâşma în grija altuia. Nu mai zic că nici n-aş avea în grija cui - Felipa e fată, iar obrăznicătura aia de Ramón mă pungăşeşte de mic, crezând că nu bag de seamă. Unde mai pui că oricând poate să-ţi pice un oaspete neaşteptat. La fel ca la noi, astea-s locurile unde afli tot ce merită ştiut.

Închise terfeloaga şi-i făcu semn celuilalt spre o masă din fundul crâşmei în care la ora aceea nu era ţipenie. Se aşezară amândoi, iar Felipa le aduse de mâncat şi de băut. De departe, păreau doi oameni obişnuiţi să depene amintiri în jurul ulcelei de vin. Însă cine trăgea cu urechea pricepea că nu despre trecut vorbeau cei doi, ci despre ce aveau să facă de-acum încolo.
- Contele Álvarez vine des aici şi nu e niciodată singur. Acum trei zile a stat la masă cu un spiţer, un negustor de postavuri şi-un englez care zicea că-i scriitor. Ce hram poartă englezul e greu de spus şi oricum nu cred c-o să facă mulţi purici pe-aici. Dar ceilalţi par să pună ceva la cale. Contele l-a crescut pe Enrique, din ce se vorbea la masă. Iar acum plănuieşte să-l înscăuneze în locul lui Pedro.

Coelho mestecă alene o bucată de pâine şi-şi scutură firimiturile de pe degete.
- Şi ce-avem noi de câştigat din povestea asta? Cu toate păcatele lui, Pedro al Castiliei nu ne-a făcut nimic.

Gonçalves aruncă o privire spre uşa pe care aştepta să-i vadă intrând pe oaspeţii care-i cinstiseră crâşma cu trei zile mai devreme. Dacă ar fi avut ochi mai buni, poate că l-ar fi zărit, rezemat de marginea unei fântâni de piatră, pe urmăritorul lui Coelho, care îşi făcea vânt cu pălăria pe care şi-o scosese de pe cap. Iar dacă ar fi avut cum să cuprindă din priviri întreaga piaţă şi-ar fi dat seama că încercarea bărbatului de-a se răcori era de fapt un semn făcut cuiva de pe acoperişul unei case aflate în partea cealaltă a Pieţei Florilor. Bărbatul cu pelerina plină de praf tocmai cerea şi primea veşti despre apropierea altor meseni decât cei de-acum trei zile.
- Gândeşte-te bine, Perô. Pedro al Castiliei şi băiatul lui Afonso sunt veri. Afonso e bătrân şi nu-i departe ziua când o să-şi lase fiul pe tron. Cei doi Pedro se înţeleg bine, au copilărit împreună şi pot cobzări destule. Nu m-ar mira să ne trezim luaţi pe sus de gărzile lui şi trimişi înapoi în Portugalia.

Coelho râse strâmb şi îşi ţuguie buzele.
- Deocamdată Pedro al Portugaliei duce război cu taică-său. Din ce mi-a ajuns la urechi, nu mai e mult şi Afonso o să-l înfrângă. Are o armată mult mai bună şi e hârşit în lupte grele. Pedro o să aibă noroc dacă o să scape cu temniţa până la sfârşitul zilelor.

Fu rândul lui Gonçalves să râdă.
- Pun prinsoare pe crâşma asta că Afonso o să-l cruţe. Îmi spui şi mie pe cine lasă la tron dacă-l omoară pe Pedro? O fi regele crud şi răzbunător, dar prost nu e. Dacă mă-ntrebi, cred că nu vrea decât să-l umilească pe Pedro, să-i dea o lecţie şi să scape de câţiva nepoftiţi care s-au înghesuit în jurul lui ca muştele la băligar.

Gonçalves abia îşi termină vorba şi fu silit să se ridice de la masă. Afară se auzi fornăitul câtorva cai priponiţi în faţa crâşmei. Mai mulţi bărbaţi intrară şi se aşezară la o masă lângă geam, ţinând sub observaţie Piaţa Florilor. Nu erau cei pe care-i aştepta Gonçalves, dar un blid de mâncare şi-o ulcică de vin se găsea pentru oricine. Intră la loc în pielea jupânului Calisto, le spuse mesenilor cât de onorat se simţea de vizita lor şi-i porunci Felipei să se îngrijească să nu ducă lipsă de nici unele. Se întoarse lângă Coelho, cu fruntea despicată de o încruntătură.
- Ar fi trebuit să vină. Nu ştiu ce-i ţine şi unde.

Perô Coelho părea la fel de îngândurat.
- Ţi-am spus de la-nceput că nu-mi miroase bine povestea asta. Valladolidul nu-i Coimbra, Alvaro. Nu ştii niciodată lângă cine stai şi la urechile cui ajung vorbele ce le scoţi pe gură. Deja îmi pare rău c-am pierdut vremea venind aici. Dacă n-ar bate la ochi, în clipa asta m-aş ridica şi aş lua-o din loc. Dar mi-e să nu se uite ăi de colo chiorâş.

Arătă din cap spre bărbaţii care vorbeau potolit în aşteptarea mâncării. Coelho îşi dăduse seama de la intrarea lor în crâşmă că erau orice, numai negustori nu. La cum arătau, puteau fi spadasini care îşi puneau armele în slujba cui avea nevoie de ei, numai că soiul ăsta de om mergea de obicei singur şi se ferea de tovărăşia celorlalţi. Ar fi putut fi oameni ai regelui sau ai prinţului Enrique - dar de asta şi-ar fi dat seama doar dacă ar fi auzit ce vorbeau. Coelho simţi neliniştea înfăşurîndu-l ca un frig iernatic. Gonçalves era un nătărău şi avea mintea unei găini zăpăcite, iar pe Diogo Lopes Pacheco nu-l văzuse de câteva săptămâni. Ce punea la cale, numai bunul Dumnezeu putea şti.


Pământiu la faţă, cu mâinile tremurându-i acum şi de spaimă, nu doar de furie, prinţul Pedro coborî treptele spre temniţă. În faţa lui, crestat de cuţite, împuns de săbiile soldaţilor şi şiroind de sânge ca fleica înaintea împroţăpirii, Rodrigo Pereira se împleticea la fiecare patru paşi, căznindu-se să nu urle de durere şi să-şi alunge cu răsuflarea părul care-i cădea în ochi. Mâinile îi fuseseră cetluite la scurtă vreme după ce căzuse prins, iar fiarele ruginite prinseseră deja să-i roadă carnea şi să-i pregătească putrezirea. Norocul banditului, dacă noroc se putea numi acesta, era că nu avea să mai apuce ziua în care puroiul i-ar fi bolborosit în tot trupul, iar viermii i s-ar fi prelins pe sub cămaşă şi printre degetele învineţite ale picioarelor. La câte fărădelegi făcuse Pereira, cu siguranţă că tâmplarii înălţau deja podişca spânzurătorii în piaţa mare din Coimbra.

Uşa celulei se deschise cu un scrâşnet. Soldaţii îl îmbrânciră pe Pereira, care se dădu de-a berbeleacul şi se opri cu fruntea în zidul zgrunţuros şi mâncat de igrasie. O dâră de sânge începu să i se prelingă de deasupra ochiului drept pe obrazul acoperit de o barbă ţepoasă. Pereira tuşi, horcăi de-ai fi zis că i se rupea ceva în gâtlej şi scuipă un nod de flegmă verzuie. Răcise pe pământul reavăn pe care îşi petrecuse ultimele zile, când ploaia pusese stăpânire pe câmpiile de lângă Ourém şi spălase steiurile de la Portas do Amorao. Cât despre prinţul Pedro, acesta intră pe propriile picioare în încăperea joasă şi rece, ghemuindu-se apoi cu spatele la zid şi prinzându-şi genunchii cu palmele, doar-doar li s-o potoli tremurul. Nu i se prinseseră mâinile în faţă şi nu avusese parte de bruftuluielile menite banditului, ba mai mult, unul dintre soldaţi schiţase umbra unei plecăciuni. Într-o lume atât de schimbătoare, prizonierul de azi putea fi stăpânul de mâine, aşa că nu costa nimic să îndoi niţel genunchii. Nu murea nimeni din atâta lucru.

Lupta fusese mai scurtă decât îşi închipuiseră până şi sfetnicii lui Afonso. Războiul civil se încheiase atât de neaşteptat, încât zile în şir după aceea trupele regelui rămăseseră cu mâna pe armă, neştiind dacă nu cumva Pedro îşi trimisese cu bună ştiinţă o parte din oaste la pieire, urmând să dea lovitura în alt loc, pe nepusă masă. Lucrurile erau însă mult mai simple. Dacă în lunile de dinainte armata lui Pedro făcuse prăpăd între Mondego şi Douro, hăcuind pe săturate din soldaţii regelui şi lăsând în urmă stive de capete şi covoare de hoituri, la Ourém o mişcare bine chibzuită a armatei regale făcuse ca răzvrătiţii să se trezească împresuraţi şi puşi cu botul pe labe. "O trădare face mai mult decât povaţa a trei strategi", spusese Fernam Furtado do Avellar, comandantul călăreţilor, căruia îi venise ideea de-a dibui iscoadele duşmanilor şi de-a le învăţa să mintă în schimbul unor bani în locul cărora bieţii nepricopsiţi mai apucaseră să vadă doar colţii mândrului Sorte. Restul fusese floare la ureche. Încercuite şi rămase fără merinde, trupele prinţului se văzuseră nevoite să lase armele şi să se pună la mila învingătorilor. Singura mulţumire a lui Pedro fusese că nobilii castilieni care-i fuseseră înfăţişaţi de Pereira - cei patru falşi flagelanţi găsiţi pe când se îmbăiau într-un braţ al lui Mondego cu apă mai domoală şi luaţi pe sus - izbutiseră să scape. Pedro vorbise o singură dată cu ei, dar îi fusese de-ajuns. Păreau oameni de ispravă, cărora le-ar fi putut da însărcinări însemnate - asta, fireşte, dacă mai avea să vadă vreodată lumina zilei. Tot printre scăpaţi se numărau, printr-un noroc chior, cei doi fraţi de Castro.
- Ai apucat să afli ce s-a ales de Coutinho? îl descusu Pedro pe Pereira, de îndată ce soldaţii închiseră uşa celulei.

La momentul atacului, do Freitas se juca mai departe cu un băţ în praf şi desena figuri stranii pentru alţi zănatici aidoma lui, care ar fi avut vreme de irosit ascultându-l.
- L-au luat două namile ale lui Natanael Umberto. Nu cred să-i fi făcut felul. Din ce-am auzit că şopteau santinelele, regele a poruncit ca deocamdată să fie ţinuţi în viaţă toţi cei care ţi-au stat alături. Uneltitori, războinici sau bufoni. În afară de mine, care nu cred să mai prind decât cel mult două-trei răsărituri. Dacă-l cunosc bine pe Afonso, are de gând să dea o pildă pentru toţi cei în mintea cărora ar mai putea încolţi vreodată gândul trădării.

Pedro pufni enervat.
- Dacă totuşi Coutinho rămâne-n viaţă, iar eu scap de-aici, jur pe ce-am mai scump că-l sui în ştreang cu mâna mea. Dar înainte de asta îi bag pe gât, una câte una, bucăţile alea de fildeş pe care le tot muta de colo-colo ca bezmeticul. Auzi tu, şah, chinezi şi intuiţii. Tare-aş vrea să-l văd cu laţul de gât, cu ochii bulbucaţi şi deşertând din el regine, turnuri şi nebuni.

În timp ce prinţul fierbea de ciudă fiindcă se lăsase prostit de vorba subţire şi de falsa deşteptăciune a strategului cu mustăcioară pomădată, în sala de consiliu de la Montemor-o-Velho i se hotăra soarta dimpreună cu a celorlalţi prizonieri. Din ce în ce mai bolnav şi tot mai încet în mişcări, Afonso îşi asculta oamenii de încredere, cu toate că ar fi putut spune dinainte ce sfat aveau să-i dea.
- Pune-i la cazne şi pe urmă taie-i, mărite, susură glasul uscat al lui Ocayo. Nu poţi risipi blândeţe şi mărinimie pe trădători.
- Şi cu Pedro ce fac, Cristoval? întrebă regele, cu ochii pe geamul dincolo de care Mondego se unduia ca un şarpe siniliu.

Ocayo îşi plecă încet capul şi şopti abia auzit:
- Ce faci şi cu ceilalţi. E mai vinovat ca ei, căci s-a ridicat împotriva mâinii care l-a mângâiat în somn.

Afonso îşi privi pe rând sfetnicii şi războinicii strânşi în sala de consiliu. Cu toţii încuviinţară din cap, păzindu-se să se uite prea mult în ochii regelui. Elpidio Graça, fostul secretar, îşi duse mâna la inimă cu un gest slugarnic. Jacinto Vidigal şi Fernam Furtado do Avellar îşi făcură semnul crucii. Calisto Peixe, Tiago Melendes şi Natanael Umberto rămaseră nemişcaţi. Singurul care îndrăzni să gândească altfel fu bătrânul Manoel Leite.
- Să mă ierţi, mărite, dacă nu pot să te sfătuiesc la fel. Nu sufăr trădarea şi mi-e silă de viperele care sâsâie în jurul prinţului. Merită să moară, şi încă în chinuri. Dar Pedro trebuie cruţat. Nu din bunătate, ci fiindcă alt urmaş la tron n-ai. Numai regii englezi îşi mai omoară copiii, dar despre ei ştim măcar că sunt cu mintea muiată în spirtoase.

Ocayo dădu să deschidă gura, însă Afonso îl opri şi-i făcu semn bătrânului.
- Mai departe, Manu.
- Cum bine ştii, mărite, n-o mai duc mult. Aud şuierul coasei tot mai aproape şi poate de aceea îmi îngădui să vorbesc fără ascunzişuri. Că mor mâine de secure sau peste o lună de boală, mi-e totuna. Sfatul meu e în răspărul celorlalţi. Ţine-l în viaţă pe prinţ şi-o să dovedeşti nu doar mărinimie, ci şi înţelepciune. Dacă-ţi omori copilul, nu numai că te-ncarci în faţa Domnului cu cel mai mare păcat, dar îi dai apă la moară Smintitului. N-ai uitat, trag nădejde, că fratele tău vitreg a-nceput să se pună bine pe lângă regele Castiliei.

Regele nu uitase câtuşi de puţin. Iscoadele trimise la Valladolid îi aduseseră veşti că Afonso Sánches, spurcat şi ticluitor ca întotdeauna, se străduia tot mai des să-i arate lui Pedro al Castiliei că lui i se cuvenea tronul Portugaliei, nicidecum celui care-l ocupa în clipa aceea. Şi asta nu era tot. Regele ţinea la fel de bine minte salva de întrebări ale reginei Beatriz, care-l încolţise imediat după ce aflase că fiul ei fusese prins. "Ţi-ai iertat fratele vitreg şi vrei să-ţi omori copilul? Sânge din sângele tău? Şi asta după ce ţi-ai pus oamenii s-o ucidă pe singura fiinţă de pe lumea asta pe care-a iubit-o cu adevărat? Ai lăsat trei copii mici fără mamă, iar acum ai de gând să le iei şi tatăl? Chiar nu te temi de judecata de pe urmă?"
- Când vă ascult, fiecare are dreptatea lui, spuse Afonso, ridicându-se şi silindu-i pe cei de faţă să facă la fel. Şi cei care mă sfătuiesc să-l omor pe Pedro, şi tu, Manu, care eşti de părere să-l las în viaţă. Să mă ierte Dumnezeu dacă judec cu strâmbătate, dar gândul nu mi-e la ruşinea neamului nostru, ci la soarta Portugaliei. Am îmbătrânit şi bolile au prins să mă surpe. Mâna nu mă mai ascultă, sabia mi se pare tot mai grea, ochiul vede ca prin pâclă. Dom Valerio, medicul nostru, mă îmbărbătează, dar mi-am dat seama că o face doar fiindcă aşa se cade. Nu ştiu dacă apuc sfârşitul anului şi, cum bine a spus Manu, dacă mă curăţ mâine, n-am pe cine să las în loc. Fratele meu trage sfori, cum face de-o viaţă, iar urcarea lui pe tron ar fi cea mai mare năpastă ce s-ar putea abate asupra ţării. Prin urmare, singurul care îmi poate urma e Pedro. E nebun, crud şi nestatornic, ştiu. Îl mână gânduri de răzbunare, ştiu şi asta. Nu pot decât să trag nădejde că zilele de temniţă o să-l facă să vadă cu alţi ochi Portugalia şi pe supuşii ei. Prin urmare, nu-l condamn la altceva decât la trei luni de şedere în temniţa din Coimbra, la un loc cu guzganii, muştele şi propria murdărie. Ceilalţi să fie omorâţi cu pietre. Gratia Dei.
- Amen, murmurară sfetnicii - unii cu umilinţă şi smerenie, alţii, ca Melendes, Graça şi mai cu seamă Ocayo, îngânduraţi şi cu spaima în suflet.