Istoria Bucureştilor

Ce au fost Bucureştii

Trăim într-un oraş pe care nu-l înţelegem şi de aceea nu ştim a-l îngriji şi-l îndreptăm adesea pe linii de dezvoltare care ar fi trebuit să rămână totdeauna străine, stricându-i astfel, prin adausurile şi prefacerile noastre de acum, acel caracter care, în ciuda multor lipsuri şi neglijenţe, îl făcea totuşi simpatic odinioară străinilor care ne vizitau. Greşeala noastră, în ce priveşte măsurile pe care le luăm astăzi faţă de dânsul, vine desigur şi din trista lipsă de gust care s-a întins aşa de repede în timpurile noastre, distrugând una din marile însuşiri ale acestui popor, care are un instinctiv simţ a ceea ce se potriveşte, se cade şi se cuvine. Dar în această rătăcire, o parte însemnată o are necunoştinţa aproape totală a împrejurărilor în care s-a ivit această reşedinţă domnească, în concurenţă cu o alta mai veche şi care, înaintând necontenit şi prin puterea împrejurărilor şi prin forţa sa proprie de vitalitate, a ajuns să se impună ca o Capitală unică, pentru ca asupra ei să se reverse, la o anumită dată, grija atentă a unor foarte buni gospodari, pe care în fapta pe care au săvârşit-o nu i-am înţeles pe deplin nici până acum, pentru a li se arăta recunoştinţa cuvenită.

Aceasta nu înseamnă că n-au fost oameni care să nu se gândească la istoria Bucureştilor şi care să nu încerce a o scrie chiar, într-un moment când orizontul era aşa de îngust şi mijloacele de informaţie nesfârşit mai puţine decât acelea care încetul cu încetul s-au îngrămădit, formând astăzi, chiar dacă ele n-au fost adunate deplin şi prezentate metodic, o impozantă masă de lămuriri.

După cercetările mai vechi ale lui Berindei, un ziarist foarte cunoscut pe vremea lui, care era în acelaşi timp şi profesor de istorie şi care a tratat, într-un stil pe care voia să-l îndrepte după acela atât de delicat înflorit al lui Odobescu, deosebite capitole din trecutul nostru, G. Ionnescu-Gion s-a încumetat să prezinte toată înfăţişarea vieţii de odinioară, într-o întinsă lucrare luxoasă, cuprinzând multe ilustraţii preţioase, în general destul de bine alese.

Nu se poate tăgădui acestei opere, despre care am făcut cândva o dare de seamă puţin glumeaţă în "L'indépendance roumaine", folosul ce rezultă din cercetări personale sau, cu ajutorul altora, a materialului destul de bogat care se află răspândit în deosebite condice şi colecţii de documente din Arhivele Statului.

Istoria Bucureştilor a apărut însă pe o vreme când V.A. Ureche nu se gândise încă a publica, întovărăşindu-le de comentarii mai mult sau mai puţin întinse şi potrivite, numeroasele pagini care se cuprind în aceste condice, vădind, până în cele mai mici amănunte, atât de atenta edilitate a acestor oameni, deprinşi cu îngrijirea de cârmuirea împărătească otomană a Constantinopolului.

Lucrarea lui Ionnescu-Gion a voit s-o continue, într-o formă mai uşoară, potrivită pentru o epocă cu totul nouă, Frédéric Damé, care, întrebuinţând şi el un material documentar important, a căutat să ţină la curent această prezentare până prin anii 1890.

Dar, de aici înainte, nu s-a făcut nimic pentru o nouă înfăţişare a acestei istorii.

Trebuie să spun mai ales că în capitolele lui Ionnescu-Gion şi ale continuatorului său sunt aspecte ale acestei vieţi care se întinde peste jumătate de mie de ani, dar subiectul însuşi nu este înţeles în liniile sale generale şi mai ales în dezvoltarea aceea organică a unei vieţi adevărate care a înaintat, s-a retras, s-a amestecat, s-a lămurit din nou, aşa cum se întâmplă cu orice manifestare a vieţii, care nu poate să fie înfăţişată în bucăţi, ci numai pe o singură linie de desfăşurare.

Fiinţa materială şi morală a Bucureştilor, încă de la primele constatări pe acest loc a unei vieţi preistorice, n-a apărut niciodată înaintea cititorilor, pentru a înrâuri asupra schimbărilor la care oraşul poate fi supus într-o vreme următoare. Ceea ce se încearcă în această nouă istorie a Bucureştilor este prin urmare înainte de toate a prezenta dezvoltarea acestui oraş sub raportul unei izbucniri de viaţă, care, potrivit cu împrejurările vremurilor schimbătoare, capătă un caracter sau altul, toate plecând însă de la principiul de existenţă şi de la întâia menire pe care o avea această alcătuire de populaţie, menită unei sorţi aşa de schimbătoare, dar, în linii generale, aşa de mari.

Avem a face la început cu o fortăreaţă a Domniei.

Domnia Ţării Româneşti, una din formele de viaţă trecută a poporului românesc, s-a întemeiat, după încercarea - foarte veche - a altei ţări româneşti, a unei Vlaşte - căci cuvântul slavon are acelaşi sens ca şi cuvântul românesc pentru numirea Statului - pe malul Dunării, în partea unde se păstrează şi până astăzi acest nume pentru judeţ, în vecinătatea ilfoveană a căruia se află de altminteri pădurea Vlăsiei, în părţile de munte unde era vecinătatea cu regatul ungar, şi se poate stabili că viaţa, încă neorganizată politic, a unui neam capătă forma aceasta politică şi prin puterea ce gâlgâie într-însa, dar şi prin vecinătatea unei ţări care a căpătat acest chip de înjghebare mai desăvârşită.

Din Argeş, trecând dealurile, s-a mers întâi la Câmpulung, unde era o veche aşezare de catolici coborâţi din Ardeal, strâns legaţi de biserica lor, lângă care s-a ridicat, în proporţii mai mari, ca semn de stăpânire, ca mijloc de apărare prin zidurile înalte şi ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, Biserica Domnească, împreună cu Curtea şi cu puternice mijloace de apărare.

În acest mediu rămas străin până târziu în secolul al XVII-lea, deşi localnicii deprinseseră limba românească, dar păstrau vechiul lor lăcaş de închinare, în jurul căruia există şi astăzi o organizare a credinţei latine, viaţa de Stat nu se putea desfăşura cu acea putere pe care o dă - ceea ce, când a fost vorba de mutarea capitalei la Făgăraş, nu se ţinea în seamă - numai existenţa unei puternice populaţii, de aceeaşi origine naţională. S-a părăsit deci creaţia, de un caracter aşa de amestecat şi de o durată aşa de provizorie, care a fost această cetate străină în mijlocul satelor dintr-un Câmpulung românesc. Deci, de la Câmpulung s-a făcut coborârea în jos către Târgovişte, trecându-se de pe malul Râului Doamnei şi al Râului Târgului către cursul mai larg al Ialomiţei. Aici se găsea un vechi târg, care a dat numele său oraşului Târgovişte; finala aceasta işte, care înseamnă nu o existenţă în prezent, ci o moştenire din trecut, cum este, de exemplu, în "porumbişte", unde a fost porumb, sau în "mirişte", în cazul acesta nu are sensul general ce s-a păstrat până acum, căci pe această linie mult mai jos se întâlneşte acea apă a Mostiştei, venind de la cuvântul slavon most, care înseamnă "pod" şi fireşte că aici erau poduri actuale, şi nu amintirea singură a unor poduri care au fost pe vremuri.

Deşi Ialomiţa poate să însemne un mijloc de apărare, deşi deasupra ei se ridică foarte sus dealul acoperit cu vii, în vârful căruia a fost fără îndoială o biserică mai veche, din care s-a format pe urmă frumoasa clădire de piatră, după norme italo-dalmate, a lui Radu-cel-Mare, Târgoviştea nu poate fi considerată într-adevăr ca o cetate. În vremuri grele, Domnia putea să păstreze numai cu greutate acest cuib al ei, care, în desfăşurarea împrejurărilor, a ajuns să fie numai un popas.

Cu totul alta era situaţia noii formaţii care fu Bucureştii, şi pe locul unei aşezări romane.

Odinioară un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, de unde vin moşia lui şi coborâtorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur. Aici Dâmboviţa este largă şi pe vremuri ea făcea pe amândouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor.

Nu este o singură înălţime, ci pe malul de Sud mai multe dealuri se înşiră, de la al Radului-Vodă până la al Spirii, al Mitropoliei şi la părţile ridicate de către Cotroceni. Rezistenţa se putea face, prin urmare, din mai multe părţi, cum, în cursul timpului, lupte s-au şi dat pe aceste puncte mai înalte.

Dar înfăţişarea acestor locuri mai avea o înlesnire pentru aceste scopuri defensive: la Cotroceni, al cărui nume chiar înseamnă un loc unde se "cotroceşte" [1] cineva, sau, cum se zice în Banat, se cotârşeşte, era marea pădure în care, înainte de a ridica drept mulţumire către Dumnezeu mănăstirea lui, Şerban Cantacuzino, acest vechi iubitor al Doamnei Anastasia a lui Duca-Vodă - ceea ce de la o bucată de vreme a ajuns să înţeleagă şi Vodă însuşi - a izbutit să găsească un adăpost.

De jur împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară şi din care şi până astăzi au rămas pâlcuri, care neapărat au trebuit să fie curăţate. Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta şi în stânga, care formau prin ele însele o cingătoare defensivă pentru oraşul ce rămânea să se întemeieze şi pentru cetăţuile menite să-l apere.

Ceea ce a grăbit însă aşezarea Domniei la Bucureşti, măcar pentru o bucată de vreme, a fost tendinţa politicii lui Mircea I - pe care noi îl numim cel Bătrân, fără ca aceasta să trebuiască a ne face să credem într-o vârstă târzie, sau într-o viaţă îndelungată a lui, căci şi "bătrân" şi "mare" nu înseamnă altceva decât "cel vechi", "cel dintâi" - de a se întinde către Dunăre, unde îl chema moştenirea Statului bulgăresc desfiinţat şi alianţa pe care a încheiat-o, pentru o bucată de vreme, cu unul din sultanii tineri rămaşi de pe urma lui Baiazid I, Musa. Acela care era să stăpânească în Dobrogea, având punctul de sprijin la Nord în Chilia-Veche sau Licostomo, iar la Sud în vechea cetate celto-geto-romană de la Durostorum, devenită Silistra, acela care moştenise de la înaintaşul său Vladislav Voievod drepturi asupra Nicopolului, "Nicopoia" de odinioară, şi asupra Vidinului, Diiul nostru, puternicul Domn care a putut să se intituleze stăpân al cetăţilor turceşti de pe malul drept al Dunării, s-a gândit să-şi asigure această posesiune, pe care n-o va putea transmite urmaşilor săi, mai slabi în împrejurări mai grele, prin întărirea pe malul stâng al Dunării a cetăţii din Giurgiu, întemeiată şi ea pe baza unui vechi sat, al moşului Giurgiu, aşa încât localitatea, menită unei mai mari dezvoltări, ar fi putut să se cheme Giurgeşti sau Giurgiuleşti.

Pe când lucra de zor, trăgându-şi cheltuielile din blocurile de sare pe care le vindea dincolo de Dunăre, la întărirea Giurgiului, Mircea a simţit deci nevoia de a avea un popas la mijlocul drumului, între regiunea de dealuri şi fluviu, în acel loc atât de bine asigurat din mai multe puncte de vedere care a fost Bucureştii.

Dar linia Dunării şi stăpânirea pe malul celălalt fiind părăsite de la o bucată de vreme, şi turcii, după aşezarea lui Mohammed I în scaunul de stăpânire al otomanilor, având ei capetele de poduri pe ţărmul stâng, împreună cu o întinsă raia ce mergea până la marginea pădurii prin care ea era apărată mai departe în Nord, mutarea la Bucureşti putea să fie mai puţin indicată pentru aceşti stăpânitori mai târzii. Ceva care era nu de natură militară, ci politică, a atras însă pe domnii ceilalţi din secolul al XV-lea către această Capitală de schimb.

Acest motiv politic a fost atârnarea în care s-au găsit aceşti domni mai slabi faţă de acea împărăţie turcească. Cum, în nesiguranţa moştenirii la tron, orice domnie putea să fie necontenit ameninţată de un "domnişor", pe care l-ar fi ridicat un partid de boieri, refugiul la turci devenea pentru cel din scaun o adevărată necesitate. Giurgiul, care determinase ridicarea Bucureştilor, trăgea acum către sine această a doua capitală a ţării, ţinând-o legată de puterea otomană cuprinsă între zidurile sale.

Aşa s-a întâmplat şi în tot secolul următor, al XVI-lea, cu deosebirea că între cele două ramuri ale dinastiei, una - de care se ţine şi Mihai Viteazul - cu îndreptarea ei către creştinătate şi către cultura apuseană, către alianţa dincolo de munţi, preferă Târgoviştea, iar aceea care prin Mircea Ciobanul venea din neamul aprigului Ţepeş se simţea, prin adevărate tradiţii de familie, mai legată de Bucureşti.

De la o bucată de vreme însă acelaşi sentiment de alipire către creştinătate, moştenit de la Mihai însuşi, care era legat de Târgovişte şi prin faptul că la Sfântul Nicolae din Deal, fundaţia lui Radu-cel-Mare, se afla îngropat părintele său Petraşcu, numit cel Bun pentru bunătate, dar poate şi pentru a-l deosebi de Petraşcu cel Nou, zis şi Nicolae, fiul lui Mihai, şi acel bunic care era Radu, ctitorul însuşi, a stăpânit, de la un capăt până la celălalt, pe fostul ostaş al "viteazului", care era odinioară numai Aga Matei din Brâncoveni şi care a rămas în amintirea noastră, după titlul luat mai târziu, Matei Basarab, sau, în forma cea bună a numelui, Băsărabă. Matei-Vodă s-a temut necontenit de o lovitură din partea turcilor, ajutaţi sau ba de răul vecin din Moldova, râvnitor la stăpânirea asupra amânduror ţărilor şi chiar şi asupra Ardealului, care a fost Vasile Lupu. O surprindere din Turcia putea să-l ajungă oricând, şi de aceea a fost mai asigurător pentru dânsul să se ţină de scaunul cel vechi al Târgoviştei.

Bucureştii era ameninţat să decadă în această părăsire care n-a fost totală, dar pe care o putem constata, urmărind schimbările din loc ale domniei.

Aici însă, oraşul însuşi, prin puterea sa de viaţă, ajunge a se dezvolta, întâi sub raportul locuitorilor, al comerţului pe care îl făcea, al elementelor străine, mai ales din Răsărit, pe care le atrăgea, pentru ca pe urmă să recheme domnia aici.

De aceea, acest Constantin-Vodă, fiul lui Radu Şerban, a clădit pe una din înălţimile ocrotitoare ale oraşului biserica sa, anume ca să adăpostească pe Vlădica ţării. De aceea, acte însemnate din viaţa lui zbuciumată s-au petrecut aici, el fiind, de altfel, fiul unei preotese din Ilfov, care fusese iubita lui Radu-Vodă, ceea ce iarăşi putea să-l îndrepte în această direcţie. Cu politica sa, întâi turcească, apoi legată de acelaşi Ardeal al dinastiei ungureşti şi de ideea cruciatei, fără a rupe până la un anume moment legăturile cu sultanul, Mihnea Radu, care a vrut să imite pe Mihai Viteazul în nume şi în fapte, a oscilat între Bucureşti şi Târgovişte. Când el a căzut, turcii au impus pentru toţi domnii care au venit pe urmă, până la sfârşitul veacului, chiar pentru un aşa de mândru stăpânitor cum a fost Şerban Cantacuzino, reşedinţa Bucureştilor, în marginea căruia am văzut că acest Cantacuzino a întemeiat frumoasa mănăstire a Cotrocenilor.

Aceeaşi nevoie de politică dibaci nesigură, timp de mai mult de un sfert de veac, între turci, austrieci şi ruşi, a făcut pe Constantin Brâncoveanu să urmeze exemplul lui Matei. Bucureştii îi sunt datori cu o mulţime de îmbogăţiri şi înfrumuseţări, dar el caută să învie acea Târgovişte care pe vremea lui îşi înmulţeşte bisericile, pentru că pe acolo, la un moment greu, era drumul, pe valea Ialomiţei, către Ardeal.

O a treia perioadă în istoria Bucureştilor începe cu instalarea fanarioţilor prin Nicolae Mavrocordat. Ea ţine până la 1821. În toată această vreme, domnii, veniţi din Constantinopol, se inspiră din lumile cunoscute acolo din copilăria şi tinereţea lor. Pentru dânşii nu pot fi două capitale şi le este închisă calea unei îndoite politici. Sunt, cu toată autonomia care s-a păstrat, doar vechilii împăratului din Constantinopol, de care atârnă în toate privinţele. Gândul lor cel mai ambiţios este să facă din această capitală unică o icoană a acelui împărătesc Ţarigrad.

Pentru aceasta, ei vor întrebuinţa aceleaşi metode pe care sultanii otomani le împrumutaseră de la împăraţii bizantini, iar aceştia de la predecesorii lor romani.

Caracterul militar al cetăţii a dispărut de mult, autonomia orăşenească este suprimată, judeţii din Bucureşti, şefii acestei vechi municipalităţi dispărând: tot ce se face este din iniţiativa domnului şi prin organele lui.

Este un regim de ordonanţe, de lucruri scrise, de măsuri impuse.

Oraşul creşte, vechile împrejmuiri trebuie să fie necontenit înlăturate, o imensă mahala se strânge în jurul centrului cuprinzând străzile de comerţ, curţile boierilor şi reşedinţa domnească. Ceea ce lipseşte însă, tocmai din cauza acestei supravegheri de aproape, acestei tutelări domneşti este simţul cetăţenesc.

El încercase să se manifeste de la 1740 până pe la 1770, când, după ce suna clopotul Mitropoliei, Vlădica se punea în fruntea orăşenilor, chiar cu primejdia ca mai târziu şefii mişcării să atârne în spânzurătoare, şi stăpânitorul era silit să dea drumul boierilor zurbagii, care voiau să facă pe fanariot a înţelege că pe lângă dânsul este totuşi o ţară, cu amintirile, voinţa şi tendinţele ei.

De la 1774 înainte, cu seria nouă a fanarioţilor, strâns legaţi de Constantinopol, această vioiciune gata de tulburare a dispărut.

În loc rămân, după obiceiul constantinopolitan, cârtirile din cafenele şi biletele neiscălite, cu critici amare, în româneşte şi greceşte, care se strecoară pe sub poartă în curţile boierilor. Cronica unui Zilot Românul nu face decât să dea expresie, într-o operă literară, acestui fel de a se arăta nemulţumirea, la care se adăuga, tot după obiceiul din Constantinopol, darea de foc.

Cu aşezarea din nou a domniei de ţară, o eră de occidentalizare se deschide pentru amândouă ţările noastre, prin urmare şi pentru Capitala munteană a Bucureştilor. Nu se poate zice că n-a fost o adevărată iubire a acestor noi stăpânitori pentru reşedinţa lor: bătrânul Grigore Ghica, fratele său mai tânăr, Alexandru, fraţii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei trebuie aşezaţi între binefăcătorii Bucureştilor. A lipsit, într-adevăr, celor doi din urmă înţelegerea pentru o tradiţie pe care arhitecţii aduşi din Austria au călcat-o în picioare, stricând caracterul vechilor biserici, pe care uneori numai, şi cu multă greutate, îl poate restabili Comisia Monumentelor Istorice. Dar sub această oblăduire, mai mult patriarhală, nu se mai întâlnesc scene asemănătoare cu acelea de pe vremea unui Constantin Mavrocordat şi a unui Ştefan Racoviţă, în care simţeai că este o lume populară în stare să arate ce vrea.

Când o nouă generaţie a venit, cu idei liberale în formă revoluţionară, ea a împiedicat ivirea unei conştiinţe publice, tocmai prin aceea că a organizat o putere a "poporului", în formă de club. Cu aceşti Bucureşti au avut a face, în momentele grele ale cârmuirii lor, şi întâii domni ai Unirii, Cuza-Vodă şi Carol I. Tradiţia cetăţenilor indignaţi într-adevăr şi a falşilor "cetăţeni indignaţi", cum au fost botezaţi ironic, a făcut ca ceea ce ar putea fi un spirit al capitalei să devină numai o simţire de club, la dispoziţia stăpânitorilor primelor situaţii în politică.

Dacă ar fi fost altfel, dacă această conştiinţă publică, din ce în ce mai luminată şi mai legată de aşezăminte culturale, care nu s-a putut dezvolta din lipsa unei atmosfere prielnice, ar fi existat, desigur că şi greşelile multor primari care s-au succedat nu s-ar fi produs, şi n-am asista şi astăzi la prefacerea oraşului după capriciile străinilor pripăşiţi aici, care au stricat aspectul românesc al unor cartiere întregi şi au făcut adesea din biserici nişte clădiri părăsite şi menite ruinei. Nu prin voia bucureştenilor înşişi, noua înfăţişare, nepotrivită şi uneori antipatică, a Bucureştilor s-a produs.

Oameni de pretutindeni şi uneori de toate naţiile s-au năpustit asupra banilor care se puteau câştiga aici. Oraşul nu mai este de recunoscut pentru aceia care au trăit în el altădată.

A curăţa această capitală, despre care un străin spunea că într-un singur deceniu ar putea ajunge una din cele mai frumoase din Europa, cruţându-se resturile de grădini care mai sunt şi împiedicându-se dărâmarea a ceea ce mai înfăţişează un trecut de artă, liberând-o de toate elementele pe care le-am primit, dar care nu folosesc la nimic, de la vagabondul venit de multe ori din anumite sate basarabene nenorocite până la reprezentantul fabricilor, cu capital străin şi metode de lucru neasemănătoare cu ale noastre, de la un capăt al Ardealului la celălalt, a supune unei acţiuni sociale şi culturale ceea ce rămâne, pentru a face dintr-înşii cetăţeni adevăraţi ai unei cetăţi metropole româneşti, iată care este programul vremurilor viitoare.
(...)


Bucureştii romantismului francez

Bois-le-Comte văzuse bine. Capitala munteană, unde, odinioară, Apusul fusese reprezentat numai prin secretari şi prin preceptori, mai mult de speţa aventuroasă, dar uneori capabili de a lăsa despre români şi problemele româneşti lucrări originale şi interesante [2], se francizase ca stil al caselor noi boiereşti, ca mobilare, ca îmbrăcăminte, ca furnizori ai luxului în stil de Paris, ca limbă de salon, în locul greceştii acum oropsite, ca lectură, ca idei dominante.

Pe această nouă linie ea se dezvoltă de la sine. Domnia cea nouă, pe viaţă, a lui Alexandru Ghica, şi el un exemplu viu al acestei prefaceri din ziua când prietenul contesei de Suchtelen [3] lepădă giubeaua de spătar pentru a îmbrăca o uniformă de tăietură rusească şi-şi potrivi barba după felul cum o purta, cu favorite, Ţarul Nicolae, domnia următoare, a lui Gheorghe Bibescu [4], doctor în drept de la Paris, care nu purtase niciodată altă haină şi care era deprins a se exprima franţuzeşte, nu aduse o prefacere oficială a vieţii bucureştene [5]. Ocupaţi cu aplicarea foarte grea a Regulamentului Organic, cu crearea în toată ţara a organelor unei vieţi moderne şi mai ales continuu urmăriţi de o opoziţie egoistă a clasei boiereşti, la care se adaugă pentru primul greutăţile provocate de consulul rus Rückmann, aceştia avură mai puţină grijă de capitala lor decât Grigore Ghica, decât chiar Alexandru Suţu, Caragea şi Alexandru Moruzi.

Neînsurat, Alexandru-Vodă cel nou nu avea curte şi nu dădea recepţii [6]. "Nu mai sunt nici baluri, nici adunări în această vreme a anului, când erau atâtea", scrie, în ianuarie 1835, noul consul al Franţei, Cochelet [7]. Când primea pe boieri, acest om închis îi împărţea în saloane după rang şi nu vorbea decât cu cei din primele rânduri [8]. În ianuarie 1838, un nou cutremur zgudui serios multe din zidurile bucureştene, Domnul trebuind să se refugieze la fratele său Constantin [9]. Se închise teatrul unde-i plăcea să apară; serbările carnavalului fură oprite [10]. Plecarea, după destituire, a aceluia care-şi iubise ţara se făcu fără nici o manifestaţie de simpatie din partea nimănui.

Abia peste câţiva ani de la aşezarea sa în Scaun, Bibescu se îngriji de Bucureşti [11], şi astfel, în 1841-1845 îl vedem creând frumoasa grădină de lângă lacul Cişmigiului. Un francez, Marsillon, fu angajat pentru lucrul fântânilor. Se ivea preocupaţia clădirii Teatrului, care era să fie, după planuri germane, realizat numai după căderea acestui Domn [12]. Dar marele foc din aprilie 1847, în chiar ziua de Paşti, făcu pagube de 5.000.000 de galbeni sau 100.000.000 de franci francezi. Prezenţa vitejească a Domnului zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul: arseră peste 2.000 de case, tocmai în părţile cu prăvăliile. Bărăţia pieri în flăcări. Clădirile mănăstirii Sf. Gheorghe şi ale Sf. Gheorghe Vechi fură pustiite, ca şi biserica Batiştei. Încă din 1835 arse biserica Puşcăriei Sf. Anton, de la care a rămas doar o veche icoană, Sf. Dumitru şi Curtea Veche, Sf. Mina, Udricanii şi Stelea, Lucaciu şi Ceauş Radu, Sf. Ştefan [13]. Domnul observă consulului francez că, în acest nou pârjol - fanarioţii ziceau, după turceşte, "iangăn", "angăn" -, dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit [14].

(...)

Bucureştii, care datorează munificenţei lui Carol I biblioteca pentru studenţi a Fundaţiei sale şi trudei lui D.A. Sturdza pe a Academiei, care a căpătat de curând frumosul depozit (după planurile lui Gh. Balş), dar nu încă, în locul a două clădiri boiereşti dispărute, măreţul palat, demult plănuit în proporţii ambiţioase, dar care nu au şi o bibliotecă naţională, cărţile din vechea culegere cu acest nume fiind depozitate la Academie, şi-a ţinut comorile de artă antică şi artă religioasă în nişte cămăruţe din vechea Universitate, şi să se permită a se aminti că a trebuit ca autorul acestei lucrări să lupte contra relei voinţe pentru ca primele să fie aşezate în casa Macca, iar celelalte în casa Creţulescu. Particularii au dăruit Muzeul Aman, consacrat amintirii unui singur artist, şi Muzeul Simu (de artă modernă), Muzeul Kalinderu (de colecţii amestecate), care se adaugă la un Muzeu de pictură românească, oploşit în subsolul Ateneului Român (cu o bibliotecă, de curând redeschisă). Colecţiile particulare nu sunt încă deschise ca în alte capitale.

Aici suntem în domeniul sufletului.

Expoziţiile de pictură încep încă din 1870, când prima se organizează în sala Pinacotecii (Palatul Academiei), de Aman, care voia să atragă şi pe artiştii din Ardeal şi Banat: succesul e mare. Apar bătrânul Lecca, Tattarescu, Szatmary, Stănescu, Trenk, Em. Ştefănescu şi nepremiatul N. Grigorescu, "născut în Bucureşti; locuinţa Pasajul Român, no. 7" [15]. Din nenorocire o indulgenţă terorizată de un anume tineret a îngăduit toate monstruozităţile modei care trec. Munificenţa profesorului Stelian a dăruit Bucureştilor comoara de artă cuprinsă în frumoasa locuinţă [16], aşezată între vile făcute cum a vrut fiecare dintre bogaţii care au căutat aerul bun al Şoselei.

Statuile, începute ca datorie de recunoştinţă faţă de Mihai Viteazul, Lazăr şi Eliade, urmate cu omagiul naţional faţă de I.C. Brătianu, apoi şi faţă de Rosetti, dar nu faţă de prigonitul Cuza-Vodă şi de uitaţii Carol I şi Ferdinand I, se pierdură în domeniul reclamelor de club, din care sunt a se deosebi foarte puţin ale unor oameni care, la un moment dat, ca Take Ionescu (lipseşte statuia lui N. Filipescu şi lui Mestrovici, marelui sculptor iugoslav i s-a cerut a lui I.I. Brătianu [17]), au dat direcţie politicii ţării. Pe dreptate, Dr. Davila are o statuie [18], dar nu o au pe a lor şi Alecsandri, şi Eminescu. Câteva statui de gratitudine colectivă pentru ostaşi au răsărit după război. Lângă a pompierilor de la 1848, lipseşte însă a dorobanţilor războiului de Independenţă. Numai în ultimul timp sculptorul Han a putut să dea frumoasele statui, energice şi expresive, ale lui Kogălniceanu şi Constantin Brâncoveanu.

Cu năvala populaţiei evreieşti galiţiene [19], un sfert din populaţia Bucureştilor s-a deznaţionalizat, rămânând bisericile pustii, şi curăţirea, renaţionalizarea e o urgentă datorie a viitorului. O capitală trebuie să însemne viguroasa predominare a elementului naţional.

Dar şi aceşti Bucureşti de după război reprezintă tot contradicţia între o viaţă de sus, care nu mai e măcar a boierilor de ţară, în cea mai mare parte cu totul sărăciţi, sau a funcţionarilor, a intelectualilor, ci a îmbogăţiţilor din afară, care au alergat aici din toate ţinuturile, şi o viaţă de jos, tot aşa de săracă şi neţinută în seamă ca odinioară. Aceasta însă nu poate dura. O capitală trebuie să fie în toate opera unei perfecte solidarităţi naţionale.

Această solidaritate cere ori o tovărăşie între organisme gata făcute şi învederate, întărite istoric, ori o selecţie a indivizilor care conduc.

Cele dintâi au fost, dar au dispărut, într-un haotic amalgam, prea puţin capabil de conştiinţă prin sine, de educaţie prin alţii.

Am văzut pe bunul Domn Grigore-Vodă străbătând oraşul cu lăutari, urmat de mulţime, după o petrecere. Cuza-Vodă avu un oarecare contact, mai puţin decât i-l atribuie legenda, cu cei mulţi din capitala sa. Nedeprins cu mediul şi cultivând religios credinţa în maiestatea monarhiei, Carol I, care a dat totuşi Bucureştilor Fundaţia sa şcolară, şi regina Elisabeta o ctitorie miloasă pentru orbi, Vatra Luminoasă, s-a mulţumit a primi în audienţă şi a oferi o dată pe an un bal la care invitaţiile erau foarte largi. Sfiala aleasă a regelui Ferdinand l-a ţinut departe de populaţie, pentru care avea totuşi o mare înţelegere umană. Nobila ambiţie creatoare a lui Carol al II-lea a fost oprită adesea în loc de neînţelegerea şi încetineala, nu rareori, şi de corupţia unei clase politice care înţelegea să păstreze totul pentru sine.

Boierimea trăise de la fanarioţi încoace închisă între membrii ei, căsătoriile cu bogaţii negustori ale fiicelor clasei de sus fiind foarte rare (astfel legătura dintre Grigore Brâncoveanu şi bancherul Hagi-Moscu). Acest exclusivism aristocratic se ţinu până în ajunul epocii noastre, cât timp adică boierii, stăpânitori de moşii, îşi păstrau averea şi influenţa politică; reformele din vremea acestui război i-au adus sărăcia şi decăderea. Astăzi urmaşii familiilor în adevăr nobile dau mâna oricui şi-şi deschid casa oricui, admiţând orice fel de alianţă. Vrând să dovedească marea sa putere, un foarte bogat om de afaceri evreu a poftit la el, deunăzi, pe toţi fruntaşii societăţii româneşti, şi puţini avură curajul să lipsească din casa puternicului prin bani şi influenţă.

Intelectualitatea trăia din şi prin stat. Odată era aşa de respectată, încât Domnii se onorau să ia parte la examene, şi se chemau apoi la Curte profesorii, ca răsplată pentru ostenelile lor. Cei dintâi boieri pe care-i făcu, la 1834, Alexandru-Vodă Ghica, au fost, spre marele necaz al protipendadei, aceşti dascăli. Creatorii în literatură şi artă erau oaspeţii reginei Elisabeta, ai unui Grigore Peucescu, ridicat din boierimea mai mică, ai unei Adina Olănescu. Greutăţile statului au cufundat în neajutorare pe urmaşii celor aşa de mult preţuiţi odată. Abia se mai văd ei uneori prin teatrele cu locuri prea scumpe pentru punga lor, şi-i înlocuiesc străinii înlesniţi cu bani, mai ales evreii. Totuşi, prin această clasă azi umilită conferinţele gratuite sunt mai cercetate în Bucureşti decât în orice oraş mare din Apus.

Negoţul românesc de pe vremuri, care-şi făcea auzit glasul liber, încă pe vremea lui Cuza-Vodă, s-a învrâstat cu elemente de adunătură în astfel de măsură, încât un ziar releva de curând că în timpul marilor sărbători din septembrie mai toate obloanele din Lipscani erau lăsate.

Odată clasa de temei avea o viaţă a ei proprie, sprijinită de tradiţie, în jurul bisericilor. Dezobişnuinţa de serviciile religioase, asedierea de evrei i-au stricat patriarhala, dar solida esenţă morală. Curentul e către câştigul şi petrecerile de ieftin cinematograf, de bal popular din centru. Şi trebuie să se adauge tot răul ce l-a făcut politicianismul de club, care şi-a căutat în acest mediu servitorii cei mai în nevoie de plată şi cei mai simpli ca spirit, deci mai devotaţi formulelor.

Numai de la un grup conştient care, cu simţ al valorii vieţii sociale, peste ce înseamnă ca indivizi, ar căuta o necontenită lărgire, pe baze naţionale şi morale, a cercului său, se poate spera, şi cu ajutorul unei prese bune, al unei largi propagande prin grai, un început de solidaritate pe care singură, prin grija fiecăruia de purtarea comună, de bunul public, s-ar putea îndrepta cei cu falsă cultură şi s-ar putea înălţa aceia care, afară de formele şi mijloacele pe care le dă şcoala primară de stat, nu stăpânesc nimic din tezaurul cultural.

Note:
[1] a adăposti, v. Lazăr Şăineanu, Dicţionarul Universal al Limbii Române, 1929, p. 173 (n. A.M.).
[2] Contele Ayala dă la 1792 o carte, De la liberté et de l'égalité des hommes et des citoyens avec des considérations sur quelques nouveaux dogmes politiques, Viena, 1792.
[3] Pentru prezenţa în ţară a acestei soţii de general rus în timpul războiului, v. Hodoş, op.cit., p. 170, no. CCLXI.
[4] Domnitorul Moldovei între 1842-1848 (n. A.M.).
[5] Pentru palatul ce-şi începuse la Băneasa şi a cărui solidă cherestea a rezistat în părăsire aproape o sută de ani, v. Virgil Drăghiceanu, Palatul lui Bibescu-Vodă de la Băneasa, în Bul. Com. Mon. Ist., VII (1914), pp. 174-179. Din palatul Bibescu de la Băneasa se mai păstrează azi doar biserica Sf. Nicolae Băneasa (n.ed.).
[6] Ibid., p. 444, no. DXLIV.
[7] Ibid., p. 447.
[8] Ibid., p. 468.
[9] Ibid., pp. 688-690, no. DCLXXVIII.
[10] Ibid., p. 689.
[11] Pentru lucrările din acest timp, Emil Vârtosu, Ion Vârtosu şi Horia Oprescu, Începuturi edilitare, 1830-1832, I. Documente pentru istoria Bucureştilor ("Arhivele Bucureştilor", 2), Bucureşti, 1936. Acolo despre noul plan, no. 11. Lucrează inginerul Moritz von Ott, lângă arhitectul Hartl, "căpitanul de ingineri Blarambercu"; p. 108, no. XCIV. Noul pavaj; p. 22 şi urm. Primele procese-verbale de la "Sfatul Orăşenesc"; p. 88 şi urm. La urmă, lista completă a breslaşilor.
[12] Hodoş, loc.cit., p. 1043, no. CMLXXXIII. Francezii erau tot mai mulţi: pentru falsificare de monedă turcească fură condamnaţi la moarte un Tendel şi doi Saget, tatăl şi fiul; ibid., p. 1049, no. CMXC. Graţiere; ibid., p. 1089, no. MXXVIII. Se începea şi o mare exploatare de păduri; cf. ibid., pp. 1084-1085, no. MXXI.
[13] Frédéric Damé, Bucarest en 1906, Bucureşti, 1908, p. 77. Acolo, pp. 76-77, şi menţionarea altor focuri.
[14] Hodoş, op.cit., XIX, pp. 12-14, n-le VIII-IX. V. şi ibid., p. 15, no. X; pp. 16-17, no. XII; p. 19, no. XV. Guvernul francez contribuie la refacerea bisericii catolice; ibid., pp. 21-22, no. XVII.
[15] Explicaţiunea operelor de pictură, sculptură, arhitectură a artiştilor în viaţă, Bucureşti, Tipografia Statului, Hotel Şerban-Vodă, 1870. Cf. Iorga, Rev. Ist., V, pp. 136-137.
[16] În casa Toma Stelian de pe Şoseaua Kiseleff este instalat azi sediul PSD (n.ed.).
[17] Aşezată azi în scuarul de lângă Muzeul Literaturii, pe bulevardul Dacia (n.ed.).
[18] Aşezată în faţa Facultăţii de Medicină (n.ed.).
[19] Cf. Damé, op.cit., p. 549 şi urm. Numai 40.000 în 1906, dar faţă de 2-3.000 cu un secol înainte.