Veranda cu frangipani

La 18 aprilie 2007, la Roma, juriul celei de-a XVII-a ediţii a Premiului Uniunii Latine pentru Literaturi Romanice, format din Vincenzo Consolo (Italia), Gabriela Adameşteanu (România), José Eduardo Agualusa (Angola), Santiago Gamboa (Columbia), Lídia Jorge (Portugalia), Joan Francesc Mira (Spania, limba catalană), Tierno Monénembo (Guineea), Rosa Montero (Spania) şi Jean-Noël Pancrazi (Franţa), l-a declarat pe Mia Couto laureat al premiului, cu motivaţiile următoare:

"Mia Couto, pe numele său adevărat António Emilio Leite Couto, s-a născut la Beira, Mozambic, în 1955. A studiat Medicina, după care a început studii de biologie. În prezent, face cercetări asupra mediului. Prima sa culegere de povestiri, Vozes Anoitecidas, publicată în 1986, anunţa o voce cu totul originală, deşi marcată de experimentalismul lingvistic al brazilianului Guimarăes Rosa şi de angolezul José Luandino Vieira. Numeroasele cărţi care au urmat au confirmat originalitatea şi puterea creatoare a unui scriitor care se inspiră din realitatea ţării natale - şi în special din imaginarul atât de bogat al populaţiilor rurale - pentru a omagia forţa vieţii şi bucuria de a trăi, în ciuda unor condiţii de multe ori dramatice. Dincolo de euforia care îi caracterizează vocabularul şi îi influenţează în mod evident pe tinerii scriitori din spaţiul lusofon, descoperim în Mia Couto un extraordinar povestitor în cea mai bună tradiţie africană.

Prin atribuirea acestui premiu, juriul recunoaşte şi onorează, de asemenea, participarea africanilor de limbă portugheză, în special, a mozambicanilor, la revitalizarea şi la construirea acestei limbi, care dintr-un instrument al dominaţiei coloniale s-a transformat, de-a lungul ultimilor treizeci de ani într-o legătură afectivă şi într-un important factor de unitate naţională pentru ţări cu o mare diversitate de limbi şi etnii cum sunt Angola şi Mozambic. În acest fel, juriul onorează în acelaşi timp şi principiile Uniunii Latine."

Premiul Uniunii Latine pentru Literaturi Romanice, creat în 1990, omagiază diversitatea patrimoniului literar latin, consacrând, în fiecare an, un romancier de limbă latină, a cărui operă merită să se bucure de o largă răspândire şi să fie tradusă în celelalte limbi latine. Premiul contribuie la acoperirea parţială a cheltuielilor de traducere şi de publicare a unei opere de ficţiune a laureatului în scopul de a favoriza răspândirea acestei opere în spaţiul latin. Juriul, în întregime independent, este format din scriitori de prestigiu şi reprezintă cele şase limbi latine (catalana, spaniola, franceza, italiana, portugheza, româna) în marea lor diversitate culturală şi geografică.

Prezentă pe şase continente şi reunind treizeci şi şase de state membre, Uniunea Latină este o organizaţie internaţională înfiinţată în 1954 prin Convenţia de la Madrid pentru a pune în valoare şi a difuza moştenirea culturală şi identităţile lumii latine. Domeniul ei de acţiune este în principal acela al limbilor şi al culturii. Uniunea Latină sprijină înţelegerea şi diversitatea culturală.

Uniunea Latină, în colaborare cu editura ART, are bucuria să ofere pentru prima dată cititorilor de limbă română posibilitatea de a descoperi opera uneia dintre cele mai importante voci ale literaturii mozambicane contemporane prin publicarea acestui roman emblematic: Veranda cu francipani de Mia Couto.

(Ambasador Bernardino Osio
Secretar General al Uniunii Latine)

---

Chaka, fondatorul Imperiului Zulu, către asasinii lui:
"Nu veţi guverna niciodată această ţară.
Ea va fi guvernată numai de rândunelele de dincolo de mare, cu urechi transparente..."
(citat de H. Junot)

"Mozambicul - această imensă verandă deasupra Oceanului Indian."
(Eduardo Lourenço, la despărţirea de Maputo, în 1995)

Sunt mort. Dacă aş avea o cruce sau o placă de marmură, pe ele ar sta scris: Ermelindo Mucanga. Dar am murit odată cu numele meu acum aproape două decenii. Ani în şir, am fost viu şi zdravăn, un ins dintr-un neam de seamă. Chiar dacă am trăit aşa cum trebuie, m-am descalificat prin deces. N-am avut parte de ceremonie şi de tradiţie la înmormântare. N-a îngenuncheat nimeni. Omul ar trebui să plece din lume la fel cum s-a născut, în straie pe măsură. Morţii ar trebui să aibă bunul-simţ să ocupe numai o palmă de pământ. Dar nu mi-au dat o groapă mică. Mormântul meu s-a întins cât eram de lung, de la un capăt la celălalt. Nimeni nu mi-a desfăcut mâinile când trupul mi se răcea. Am trecut dincolo cu pumnii strânşi, chemând blestemul asupra celor vii. Şi peste toate, nu m-au întors cu faţa spre munţii Nkuluvumba. Noi, cei din neamul Mucanga, avem obligaţii faţă de cei din trecut. Morţii noştri privesc spre locul unde prima femeie şi-a sărit lunile, rotunjindu-se la trup şi la suflet.

Nu mi-a lipsit numai înmormântarea cuvenită. Necuviinţele au mers şi mai departe: cum nu aveam alte bunuri, mi-au pus în mormânt ferăstrăul şi ciocanul. Aşa ceva nu e permis. Nu se pun niciodată metale în groapă. Fierul putrezeşte mai greu decât oasele mortului. Şi mai grav: obiectele lucioase atrag blestemele. Cu astfel de unelte nefolositoare, risc să devin un răposat stricător de lume.

Toate aceste necazuri s-au întâmplat pentru că am murit departe de casă. Lucram la mare distanţă de satul meu natal. Reparam lemnăria fortăreţei portughezilor din Săo Nicolau. Am părăsit această lume chiar în ajunul eliberării ţării mele. Părea o ironie: patria mea se năştea, înveşmântată în steaguri, iar eu coboram în ţărână, exilat din lumină. Poate că, cine ştie, aşa a fost mai bine, am fost scutit să văd război şi nenorociri.

Cum nu mi-au făcut funeralii, am rămas în stare de xipoco, sufletele care rătăcesc între lumi. Fără ceremonia cuvenită, am devenit un mort care şi-a ratat moartea. Nu voi atinge niciodată starea xicuembo, răposaţii definitivi, care au dreptul de a fi convocaţi şi iubiţi de cei vii. Fac parte din acei morţi cărora nu li s-a tăiat cordonul dezombilical. Sunt unul dintre aceia de care nimeni nu-şi aduce aminte. Însă nu bântui pe afară terorizându-i pe cei vii. Am acceptat închisoarea mormântului, zac în linişte aşa cum le stă bine defuncţilor.

Mi-a fost de ajutor copacul lângă care am rămas. În ţinutul meu, este ales un canhoeiro. Sau o mafurreira. Dar aici, lângă fort, nu se află decât un arbore de frangipan pricăjit. M-au înmormântat lângă acest copac. Cad peste mine florile parfumate de frangipani. Atât de multe, încât şi eu am căpătat miros de petale. Are rost să mă îmbălsămez aşa? Pentru că acum doar vântul mă adulmecă. În rest, nimănui nu-i pasă de mine. Însă m-am resemnat. Chiar şi aceia care hălăduiesc prin cimitire, ce ştiu ei despre morţi? Spaime, umbre şi beznă. Până şi eu, răposat de multă vreme, îmi socotesc înţelepciunea pe degete. Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat? De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne.

Arborele de frangipani ocupă o verandă a fortăreţei coloniale. Veranda a văzut multă istorie. Pe terasa aceea s-au perindat sclavi, fildeşuri, pânzeturi. Pietrele ei au bubuit sub tunurile lusitane care trăgeau asupra corăbiilor olandeze. La sfârşitul epocii coloniale, au găsit de cuviinţă să construiască aici o închisoare pentru a-i închide pe revoluţionarii care se războiau cu portughezii. După independenţă, au improvizat un azil de bătrâni. Odată cu sosirea celor de vârsta a treia, locul a început să decadă. A venit după aceea războiul, croind păşuni pentru moarte. Împuşcăturile au rămas însă departe de fort. Când s-a sfârşit războiul, azilul era lăsat în voia sorţii. Timpul se veştejea aici, apăsat de tăceri şi absenţe. În această dezolare, ca o umbră de şarpe, eu încercam să devin un imposibil strămoş.

Până când, într-o zi, am fost trezit de izbituri şi zgâlţâieli. Cineva îmi răscolea mormântul. M-am gândit la vecina mea, cârtiţa, care a orbit ca să poată privi în beznă. Dar nu era animalul săpător. Târnăcoape şi lopeţi pângăreau solul sacru. De ce scormonesc pământul oamenii ăştia, reînsufleţindu-mi astfel moartea? Am tras cu urechea şi am auzit: conducătorii voiau să mă transforme într-un erou naţional. Mă îmbrobodeau în glorii. Răspândiseră zvonul că aş fi murit în lupta împotriva ocupantului colonial. Acum îmi voiau şi rămăşiţele muritoare. Sau, mai bine zis, rămăşiţele nemuritoare. Aveau nevoie de un erou, dar nu de unul oarecare. Duceau lipsă de un erou din neamul meu, din tribul şi regiunea mea. Pentru a împăca vrajbe, pentru a astâmpăra nemulţumiri. Voiau să scoată în evidenţă etnia, să înlăture coaja ca să expună fructul. Naţiunea avea nevoie de spectacol. Sau era pe dos? Dintr-un om lipsit de toate cele devenisem necesar. De aceea îmi săpau cimitirul adânc în curtea fortăreţei. Am înlemnit când am înţeles.

N-am fost niciodată un om cu prea multe idei, dar nu sunt nici un răposat care să-şi pună frâu la limbă. Trebuia să lămuresc această greşeală. În caz contrar, nu voi mai avea niciodată linişte. Dacă tot am murit, vreau să fiu o umbră singuratică. Nu-mi arde de sărbători, de muzică şi de tobe. În plus, eroul e ca un sfânt. Nimeni nu-l iubeşte cu adevărat. E amintit doar în cazuri de urgenţă personală şi în năpaste naţionale. N-am fost iubit în viaţă. Nu-mi trebuia acum această mascaradă.

Mi-am adus aminte de povestea cameleonului. Toată lumea îi ştie legenda: Dumnezeu a trimis cameleonul ca mesager al eternităţii. Dar animalul a întârziat să le aducă oamenilor secretul vieţii eterne. A întârziat atât de mult, încât Dumnezeu a avut timp să-şi regrete hotărârea şi să trimită un alt mesager cu mesajul contrar. Şi eu sunt un mesager, dar în sens invers, duc mesaje de la oameni la zei. Şi eu ţin ştafeta pe loc. Când ajung în sălaşul divinităţilor, au şi primit o dezminţire de la altcineva.

Era clar că nu simţeam nici o chemare să devin erou postum. Distincţia trebuia evitată cu orice chip. Dar ce puteam eu să fac, nălucă fără lege şi reputaţie? Mi-a trecut prin minte să mă înfăţişez din nou în vechiul meu trup din timpul vieţii, când eram tânăr şi fericit. M-aş strecura înapoi prin buric şi m-aş ivi, de partea cealaltă, stafie palpabilă, căpătând glas printre muritori. Dar un xipoco care-şi ocupă iar vechiul trup e ameninţat de primejdii de moarte; e de-ajuns să atingă sau să fie atins, şi inimile plesnesc şi plouă cu nenorociri.

L-am consultat pe pangolin, animalul meu de casă. Mai e cineva care nu cunoaşte puterile animalului cu solzi, halakavuma? Acest mamifer, se ştie, locuieşte alături de morţi. Coboară din cer împreună cu ploile. Cade pe pământ ca să aducă veşti lumii despre ce va aduce viitorul. Eu am un pangolin lângă mine, aşa cum, în viaţă, am avut un câine. Se face covrig la picioarele mele, iar eu îi ţin loc de pernă. Mi-am întrebat halavakuma ce trebuie să fac.
- Nu vrei să fii erou?

Dar eroul cărei cauze, iubit de cine? Acum, când toată ţara era un câmp de ruine, mă chemau pe mine, neînsemnatul tâmplar!? Pangolinul era intrigat:
- Nu vrei să fii din nou viu?
- Nu. Aşa cum arată ţara mea, nu vreau.

Pangolinul începu să se învârtească. Îşi urmărea extremitatea trupului sau îşi dregea glasul ca să-l înţeleg? Fiindcă acest animal nu vorbeşte cu oricine. Se ridică pe labele din spate, ca unul care voia să mă bage în sperieţi. Îmi arătă curtea interioară a fortăreţei rostind:
- Uită-te bine în jurul tău, Ermelindo. Şi printre aceste ruine au răsărit flori silvestre.
- Nu vreau să mă întorc.
- Atunci aici va fi mereu grădina ta: printre pietre zdrobite şi flori sălbatice.

M-au scos din sărite divagaţiile solzosului. I-am amintit că voiam un sfat, o soluţie. Halavakuma redeveni grav şi spuse:
- Tu, Ermelindo, trebuie să mai mori o dată.

Să mai mor o dată? Ca şi cum prima dată nu mi-ar fi fost îndeajuns de greu să părăsesc viaţa! Dacă mă luam după tradiţia familiei mele, era aproape imposibil. Bunicul meu, de exemplu, a avut o viaţă nesfârşită. Sunt sigur că încă n-a murit. Bătrânul îşi lăsa picioarele descoperite şi dormea lângă tufişuri pline de primejdii. Se oferea astfel muşcăturii de şarpe. Veninul, în doze mici, ne dă mai multă viaţă. Aşa spunea el. Şi viaţa părea că-i dă dreptate: cu fiecare zi părea tot mai sănătos şi mai zdravăn. Halavakuma semăna cu bunicul meu, încăpăţânat ca o bătaie de pendulă. Animalul a insistat:
- Alege un om aproape de moarte.

Locul cel mai potrivit nu e în culcuşul şarpelui mamba? Trebuia să emigrez în trupul unui om pe cale să moară. Să mă îmbarc clandestin în moartea altcuiva şi să mă dizolv în sfârşitul lui. Nu părea greu. Trebuia să fie vreun muribund în azil.
- Vrei să spui că va trebui să mă joc de-a strigoii în pielea altcuiva?
- Va trebui să te porţi ca un xipoco.
- Lasă-mă să mă gândesc, am spus eu.

La urma urmelor, hotărârea fusese deja luată. Doar mă prefăceam că sunt stăpân pe voinţa mea. În aceeaşi noapte, m-am preschimbat în xipoco. Cu alte cuvinte, m-am transformat într-un "miază-noapte", o arătare care călătoreşte sub înfăţişarea altcuiva. Dacă mi-aş fi reocupat propriul trup, n-aş fi fost vizibil decât din faţă. Din spate nu s-ar fi văzut decât o gaură adâncă. Un vid neocupat. Însă eu voi locui în trupul altcuiva. Din închisoarea mormântului, mă mutam în închisoarea trupului. Îmi era interzis să ating viaţa, să primesc direct răsuflarea vântului. Din colţul meu, voi vedea lumea perindându-se, translucidă şi inconştientă. Dar pentru morţi timpul calcă pe urmele din ajun. Pentru noi, nu există surprize.

La început, am mai avut îndoieli: halakavuma spunea adevărul? Ori inventa, trăind atât de departe de lume? De ani de zile n-a mai ajuns pe pământ, unghiile i s-au încovoiat de cât de mult i-au crescut. Dacă până şi labele lui duceau dorul pământului, mintea lui de ce n-ar fi născocit nebunii? Mai târziu însă, am început să visez la călătoria în lumea celor vii.

Atât de mult m-a copleşit speranţa, încât am avut vise fără ploaie şi noapte. Ce-am visat? Am visat că mă îngroapă aşa cum se cuvine, aşa cum cer credinţele noastre. Muream aşezat, cu bărbia pe veranda genunchilor. Coboram în pământ în această poziţie, trupul meu se odihnea pe nisipul adunat dintr-un muşuroi de furnici albe. Nisip viu, cutreierat în lung şi-n lat. Apoi turnau ţărână peste mine cu delicateţea cu care se înfăşa un prunc. Fără lopeţi. Numai cu mâinile. Se opreau când nisipul îmi ajungea la ochi. Atunci plantau în jurul meu lăstari de salcâm. Toţi gata să dea în floare. Şi pentru a chema ploaia mă acopereau cu pământ umed. Aşa învăţam cine sunt: omul viu calcă ţărâna, mortul este călcat de ţărână.

Am visat şi altceva: după moartea mea, toate femeile din lume dormeau în aer liber. Nu numai văduva care n-are voie să se adăpostească, aşa cum este obiceiul în credinţa noastră. Nu. Era ca şi cum toate femeile şi-ar fi pierdut, prin mine, soţul. Toate erau pângărite de moartea mea. Doliul se întindea peste toate satele ca o ceaţă deasă. Candele luminau porumbul, mâini tremurătoare plimbau flăcăruile printre spice. Curăţau câmpurile de deochi.

A doua zi, de-abia mi-am trezit, că m-am şi apucat să-l zgâlţâi pe halakavuma. Voiam să ştiu cine e omul pe care îl voi ocupa.
- E unul care va veni.
- Unul? Cine?
- Cineva din afară. Soseşte mâine. Apoi adăugă: Păcat că nu m-am gândit înainte. Săptămâna trecută s-ar fi rezolvat totul. Acum câteva zile a fost omorât un ins important, acolo, în azil.
- Important, cine?
- Directorul azilului. A fost împuşcat.

Din pricina asasinatului venea din capitală un agent de poliţie. Eu mă voi instala în trupul acestui inspector şi pot fi sigur că va muri.
- Tu intri în poliţist şi laşi restul pe seama mea.
- Cât timp o să rămân acolo, în viaţă?
- Şase zile. Până când poliţistul va fi omorât.

Pentru prima dată, aveam să ies din moarte. Pentru prima dată, voi auzi, fără filtrul pământului, vocile omeneşti de la azil. Îi voi putea asculta pe bătrâni fără ca ei să mă simtă. O îndoială mă frământa. Dar dacă va ajunge să-mi placă să fiu un "miază-noapte"? Dar dacă, atunci când voi muri a doua oară, mă voi fi îndrăgostit de cealaltă margine? În fond, eram un mort solitar. Nu fusesem niciodată decât un prestrăbun. Surprinzător era că nu-mi aduceam aminte de timpul pe care l-am trăit. Îmi aminteam doar câteva momente, dar mereu străine de mine. În minte îmi venea, mai ales, mireasma pământului în zilele ploioase. Privind ploaia curgând toată luna ianuarie, mă întrebam: cum ştim că acest miros e al pământului, şi nu al cerului? Cu toate astea, nu-mi aminteam nici un moment intim al vieţii mele. Aşa e întotdeauna? Şi ceilalţi morţi îşi pierd memoria personală? Nu ştiu. În ce mă priveşte, totuşi, îmi doream accesul la trăirile personale. Cel mai mult, mult de tot, îmi doream să-mi aduc aminte de femeile pe care le-am iubit. Mi-am mărturisit această dorinţă pangolinului. Atunci el mi-a sugerat:
- De cum ajungi în viaţă, trebuie să arzi nişte seminţe de bostan.
- De ce?
- Nu ştii? Seminţele arse amintesc iubirile uitate.

A doua zi, totuşi, am reflectat din nou la călătoria în viaţă. Pangolinul ăsta e mult prea secătuit. Mă pot încrede în puterile lui? Trupul lui trosneşte din toate încheieturile. Îl istoveşte greutatea carapacei. Pangolinul e ca broasca ţestoasă - îşi duce casa cu sine. De aici adânca lui oboseală.

L-am chemat pe halakavuma şi i-am declarat că refuz să mă strămut în viaţă. Să mă înţeleagă: puterea crocodilului stă în apă. Puterea mea stă în depărtarea de cei vii. Nu m-am priceput niciodată să trăiesc, nici măcar când eram în viaţă. Acum, cufundat într-o carne străină, aş fi ros de propriile mele unghii.
- Hai, Ermelindo, du-te, afară e vreme frumoasă, cu câte o ploaie bună din când în când.

Să merg şi să-mi îmbrac sufletul în verde. Poate, cine ştie, voi găsi o femeie şi voi da peste dragoste? Pangolinul mă ademenea şi mă prostea în faţă. Ştia că nu e aşa de simplu. Mi-era frică, aceeaşi frică pe care o simt cei vii când îşi imaginează că mor. Pangolinul îmi promitea un viitor mai mult decât perfect. Totul se va petrece aici, pe verandă, sub copacul lângă care eram îngropat. M-am uitat la frangipani şi a început să-mi fie dor de el. Eu şi copacul eram asemenea. Cine ne-a udat, vreodată, rădăcinile? Amândoi eram creaturi alăptate cu rouă. Halakavuma îi era şi el recunoscător copacului de frangipani. Îmi arătă veranda şi spuse:
- Aici vin zeii să se roage.