Chirurgul reginei

Vi se deschide înaintea ochilor o lume plină de spaime, de prejudecăţi şi de superstiţii, căreia un chirurg plin de curaj încearcă, fără a reuşi întotdeauna, să-i opună raţiunea, ştiinţa şi cercetarea omului "pe dinăuntru". O lume plină de suferinţă, de boli, de nesiguranţă, la care se adaugă invidia şi ura împotriva oamenilor de valoare. Tocmai de aceea fiecare victorie a medicului, a medicinei devine o sărbătoare. Oare nu este la fel şi astăzi? O carte densă, minunat scrisă, despre chirurgii începutului de drum, în Suedia, la finele secolului al XVIII-lea.

Observaţia criticului: Numele chirurgului, Schützer, înseamnă în limba germană "ocrotitor", "apărător", "protector".


Ca băietan, Herman circulase iarna şi vara alături de tatăl său, între închisorile de datornici şi puşcării. Se exersase în mânuirea cuţitului pe degerături, tumori, umflături şi fistule. Luase parte, în ţesătorii şi case de corecţie, la deschiderea femeilor, tinere şi bătrâne, moarte şi vii. Nimic nu e mai interesant decât interiorul trupului femeiesc.

Acolo se află taina originii, încă necercetată. Era un obicei al său să-i povestească tatălui, acum bătrân, despre intervenţiile chirurgicale mai deosebite.

Se bucura că-i poate descrie operaţia lui de cezariană. Nici gândul la lupta cu tagma mediciniştilor nu-i tulbura buna dispoziţie: mânioşii medici, care considerau interiorul trupului ca fiind propriul lor teritoriu şi voiau să-i ţină la distanţă de acesta pe chirurgi.

Pe care-i numeau şarlatani.

Sau bărbieri bufoni, sau şi mai rău. Dar de unde chirurgia fusese odinioară o meserie dispreţuită, făcută de oameni de proastă calitate care se târau în urma armatelor, acum chirurgul era respectat şi se apropia de ştiinţă. El construia un pod între trup şi suflet. Herman Schützer credea hotărât că toţi trebuiau să înveţe să colaboreze, chiar şi medicul cu chirurgul. Toată cunoaşterea trebuia strânsă la un loc şi întunericul din jurul oamenilor trebuia risipit.

Dar cea mai grea dintre toate era naşterea. De aceea ea merita cea mai mare atenţie.


Avusese norocul s-o asiste în calitate de chirurg al curţii regale pe Lovisa Ulrika ^[1] chiar de la prima şi dificila ei graviditate, care păruse să se termine în spaime. Totuşi ea a dat un prinţ moştenitor, pe Gustav. Regina, pe atunci prinţesă moştenitoare, fusese speriată de moarte şi se zbătuse sălbatic.

În furia ei, urla şi-i împiedica pe doctori s-o ajute, luptându-se cu ei. Împotrivindu-se, când trebuia să cedeze. Fără să se gândească la copil, ci doar la ea însăşi. Deşi ei stăteau strânşi în jur, tot sfătuind-o şi rugând-o. După părerea neexprimată a lui Schützer, prin purtarea ei făcuse ca prinţul să aibă fruntea strâmbă şi un picior mai slab. În vreme ce micuţa Maria Charlotte fusese mai vitează decât un general.

În comparaţie cu ea, travaliul prinţesei părea o bagatelă şi greutăţile fuseseră provocate mai curând de ea însăşi.

De îndată ce se gândi la Maria Charlotte, îi reveni în minte muzica.

Bărcile erau strânse lângă chei, cu pânzele înfăşurate. Pescăruşii ţipau şi se lăsau să cadă din cer. Stratul de zăpadă era gros, dar ninsoarea se oprise. Bătea vântul de la răsărit, venind în rafale dezordonate de pe mare. În larg se îngrămădeau deasupra orizontului nori vineţii, îndreptându-se spre ţărm. După câte se părea, vântul avea să se înteţească.


Bătrânul Salomon se învioră, exact aşa cum sperase Herman Schützer.

Dădu la o parte pătura din jurul picioarelor şi se ridică de pe scaun. Avea picioarele ţepene şi abia se clătină până la dulapul olandez din colţul sălii, scoţând sticla din întunericul acestuia.

Menajera Stina-Grasa veni cu paharele şi ei ciocniră.
Pentru Maria Charlotte.

Apoi, ascultară melodia clopotelor de la biserica germană. Bătăile erau puternice, având în ecou un răsunet plin, de bronz. Fără firea lăuzei, ar fi putut merge mai rău, spuse Herman Schützer. Succesul depinde de colaborare; cea între pacient şi doctor este decisivă.
Era ca şi cum în timpul operaţiei aş fi fost o unealtă în mâna cuiva, adăugă el.
Da, und^[2]? replică Salomon Schützer, mijindu-şi ochii.
Nu sunt superstiţios, zise Herman. Era doar ganz merkwürdich^[3].

Salomon fu atunci de părere că fiecare om este o unealtă. Iscusinţa doctorilor fusese cea care îi făcuse s-o poată tăia pe mica femeie, spuse el; totuşi, nu trebuia exclus că ei primiseră ajutor de la o mână mai puternică. Dar acum se strângeau primejdiile şi nenumăratele atacuri ale bolilor, îl avertiză Salomon. Ca şi cum fiul ar mai fi avut unsprezece ani şi nu ar fi fost urmaşul lui la Societatea de Chirurgie.
Aber natürlich, răspunse Herman conciliant. Muss jetzt weiter^[4].

Atunci, bătrânul costeliv se ridică pe vârfuri cu ajutorul braţelor, le folosea ca pe nişte aripi de pasăre, şi îşi sărută pe obraz fiul impunător.

Herman Schützer plecă grăbit mai departe.

Ca arkiatru şi felcer al Gărzii Regale, avusese odinioară printre atribuţiile lui să se îngrijească de piciorul bolnav al bătrânului rege^[5]. Ca urmare a vechilor patimi şi păcate ale Majestăţii Sale, piciorul nu voise să se vindece. Mirosul de rană din dormitorul regal era teribil.

Bătrânul rege Fredrik fusese irascibil ca persoană. Noul rege, pe care Schützer îl moştenise după cel bătrân, sau, altfel spus, care se moştenise el însuşi, era mai blând din fire. Dar în ziua aceea îl durea burta şi lăsa să-i scape vânturi urât mirositoare. Însă nimic nu umbrea buna dispoziţie a lui Schützer, ea nu se lăsa stinsă. Tot timpul se gândea că într-o zi chirurgia avea să fie considerată, asemenea muzicii, printre artele frumoase.
Chiar dacă nu rareori ea era exersată în medii rău-mirositoare.


După vizita la palat, se grăbi mai departe. Pe drum fu oprit de mulţi, dar toată ziua îşi păstră buna dispoziţie. Seara cântă împreună cu Nella la clavecin, la patru mâini. Executară cântece germane şi franţuzeşti, când vesele, când melancolice. Ca totdeauna, Schützer admira mâinile albe ale tinerei sale soţii, care se mişcau neobosite pe clape. Păreau nişte cai puternici. Ea le înfrâna şi, înainte de a începe, le reţinea o clipă deasupra clapelor, aşteptându-l pe el. Mâinile Nellei porneau la trap, ale lui o urmau.

El încheie cu un acord grav. Atunci Nella râse veselă, încrucişându-şi mâinile pe pântece, căci era gravidă. Îl privea încruntând un pic sprânceana stângă, ceea ce-i dădea un aer de voioşie şi de bună dispoziţie.

Se lăsa noaptea. Luna se înălţase din spatele turlei bisericii, palidă şi tăcută.

Înainte ca Nella să-i spună noapte bună, ea întârzie o vreme la fereastră, privind spre luna rotundă şi albă. Schützer ridică privirea de la masa de lucru şi savură momentul: femeia aceasta tânără, aproape cu treizeci de ani mai tânără decât el, era lumina vieţii lui.

În fiecare seară scria în jurnalul personal. În ziua aceea nu avusese încă timp să se adune, pentru a face o relatare despre cezariană. Nici un amănunt nu trebuia să fie uitat. Era mulţumit că acţionase corect şi că nu şovăise în faţa intervenţiei. Dar, înainte să apuce să pună pana pe hârtie, Nella intră, fără să bată la uşă.
Schützer, spuse ea cu voce joasă şi parcă apăsată de grijă.
Nu fără merite port eu titlul de chirurg al curţii, îi spuse Schützer.
Sigur că nu, răspunse Nella, părând uimită.
Şed aici şi sunt aşa mulţumit de mine însumi, fără să mă pot ruşina, poate ar trebui s-o fac, nu-i aşa?
Nu, ce te-a apucat?

Ea făcu distrată un tur prin odaie, lăsându-şi mâinile să mângâie globul pământesc, capul de mort, craniul de maimuţă şi numeroasele in folio cu coperte de piele, de-a lungul pereţilor.
Băiatul e din nou aici, spuse ea cu voce scăzută.
Care băiat?
Pitica este pe moarte, îi comunică Nella. Puţin din albastrul ochilor ei se risipi pe ţesătura rochiei, când înălţă capul, privindu-l adânc.

Din nou mergea grăbit în urma băiatului, prin piaţă şi pe străduţe.

La pivniţa Drufvan trei curtezane se împleticeau râzând tare, una din ele avea o pisică în braţe. Când trecură de al doilea colţ, fu gata să cadă peste un cerşetor olog care se aşezase fără grijă pe o treaptă şi care abia se putea distinge în beznă.

Înjură. Băiatul se mişca repede, fără să privească în urmă. Schützer trebui să strige, poruncindu-i să-l aştepte. Nu dormise prea mult în ultimele nopţi. Nu era uşor să se grăbească spre ceva ce putea fi o nereuşită. Intră în casă şi mama lehuzei îi prinse mâinile.
Domnul fie binecuvântat, suspină ea.

Maria Charlotte zăcea în patul din alcov cu ochii închişi. Respira, constată Schützer uşurat. Dar respiraţia era grea şi gâfâită. Pielea îi ardea ca focul. Febră de supuraţie. Poate şi febra laptelui.

El deschise geanta, căutând medicamente împotriva febrei. Atunci, Maria Charlotte mai horcăi o dată, şi pe urmă îşi dădu duhul.

Abia trecuseră cinci minute de când intrase el în odaie.

Şedea ca paralizat la marginea patului, cu capul între palme. Moartea era un musafir obişnuit, nu numai în profesia lui. Peste tot. Oriîncotro priveai. Se simţea ostenit de fiecare dată când ea învingea. Şi femeia asta micuţă, atât de vioaie!

Tatăl copilului nu se vedea. Şi unde era pruncul?

Află că Jacob Tissermann plecase dis-de-dimineaţă, cu pruncul în braţe. Ieşise din oraş. Departe, dincolo de vămi, la o rudă îndepărtată a Mariei Charlotte, pentru ca să găsească o doică şi lapte pentru copil.


Femeia de priveghi şedea pe un scaun, plângând şi povestind. Când venise ea - era o vecină pe nume Tilla -, toţi din casă dormeau adânc după naşterea dramatică. Toţi, în afară de Maria Charlotte. Ea şedea pe pat, cântând psalmi şi balade. Nu numai că era complet trează, dar şi de o voioşie clocotitoare şi a voit imediat s-o îmbrăţişeze pe Tilla.
Pe urmă, a rugat-o să-i ajute să-şi schimbe hainele.
Dar Maria Charlotte îi promisese să stea liniştită, interveni Schützer.
Şi Tilla încercase să se opună. Dar cum era cu totul imposibil să o facă pe Maria Charlotte să-şi schimbe planurile, Tilla a trebuit să-i îndeplinească dorinţa. Când Maria Charlotte a primit haine curate, a dorit să-i fie schimbat şi aşternutul. Între timp, voia să-şi ţină pruncul în braţe.

Tilla a ajutat-o până la un scaun, Maria Charlotte şi-a scos sânul şi pruncul a supt harnic şi apoi a adormit imediat. După ce Tilla a scuturat plapuma şi pernele şi a schimbat aşternutul, iar Maria Charlotte s-a aşezat din nou în pat, a vrut să bea vin.
Acum, în mijlocul nopţii? s-a împotrivit Tilla. Nu eşti în toate minţile.
Adu-mi o sticlă de vin de Rin din pivniţă! i-a poruncit Maria Charlotte.

Tilla, care era văduvă de soldat şi destul de în vârstă, nesigură pe picioare, nu ştia ce să facă. Dar cum Maria Charlotte era voioasă, încăpăţânată şi cu voinţă puternică, Tilla a trebuit să bâjbâie cu lumânarea în mână pe scara povârnită a pivniţei, ca să găsească vinul.

Au băut amândouă. Vinul avea gust proaspăt şi bun.

Tilla s-a înviorat. Ameţindu-se, Maria Charlotte a început să vorbească fără oprire. Bucuria mustea în ea ca apa într-un şanţ, primăvara. Au vorbit şi au glumit voios ca la un ospăţ. Nu trebuia să i se reproşeze Mariei Charlotte marea ei bucurie, zise Tilla aruncându-i o privire lui Schützer, şi ochii i se umplură de lacrimi.
Toate femeile din cameră plângeau, mama Mariei Charlotte cu disperare.
Şi pe urmă? Schützer voia să ştie totul.
Mai târziu, în timpul nopţii, au început s-o doară tare cusăturile. Atunci, la cererea Mariei Charlotte, Tilla a amestecat vin de Rin în alifia care trebuia pusă pe pântece. Restul de vin l-au băut împreună. Maria Charlotte a devenit fierbinte şi lucioasă de sudoare.
Dimineaţa, în locul transpiraţiei a început o criză puternică de colici.
De ce nu m-a căutat nimeni, o întrerupse Schützer zguduit.
Tilla îşi trase răsuflarea, suspinând.
Nu mai este altceva de povestit, zise ea. După-amiaza, Maria Charlotte a căzut într-o stare de somnolenţă.

Când Tilla tăcu, femeile din odaie începură să plângă cu hohote mari. Doar Schützer stătea lângă pat fără o lacrimă, privind fix femeia moartă. La un moment dat, un curent de aer trecu prin cameră, ca şi cum s-ar fi deschis o fereastră. Flacăra lumânărilor pâlpâi, luminând faţa albă a femeii. Buzele îi erau un pic întredeschise, zâmbea.


În ziua următoare cadavrul a fost deschis de către Schützer, asistat de domnul profesor Acrel şi de felcerul de regiment Pfiffer. Erau tăcuţi şi uimiţi.

Găsiră că rănile din pântece erau vindecate sau pe cale de a se vindeca.

Uterul se retrăsese până la mărimea unui pumn mic, da, ca unul din pumnii mici ai Mariei Charlotte. În pântece nu era sânge. Intestinele erau pline de gaze şi la atingere gâlgâiau în valuri, de trebuiră să-şi întoarcă feţele. Schützer îşi înnodă batista la nas, iar Acrel fularul. Dar în asta nu era nimic anormal.

Şi mai ales nu exista nici un semn că operaţia avea vreun rol în moartea pacientei. În această privinţă toţi căzură de acord. Totul ar fi putut merge bine. Chiar şi Acrel considera la fel. Ceea ce provocase moartea femeii fusese bucuria, nimic altceva.

A fost o bucurie prea mare, i-a spus Schützer soţiei, când se culcară în pat. A fost prea puternică pentru femeie. Sentimentele prea violente, indiferent dacă este vorba de bucurie sau tristeţe, atacă măruntaiele şi pun omul în pericol. Mai poate fi vorba şi de eforturi fizice, cum ar fi să urci pe munte sau să te arunci în schimbări de vreme prea violente.
O bucurie prea puternică poate avea o acţiune distructivă.
Asta n-o s-o cred niciodată, se opuse Nella.
Ba da, răspunse Schützer.
Bucuria este cel mai bun leac, se încăpăţână ea.

Atunci Schützer, care nu lăsase să cadă o lacrimă la catafalcul Mariei Charlotte, izbucni în plâns. Nu avea ce face: plângea nestăpânit. Nella îşi răsuci trupul îngreuiat şi-i puse mâna pe umăr. Căuta vorbe care să-l poată consola.
Nimeni în regat nu a reuşit operaţia aceasta, aşa ai spus tu însuţi.
După cum observi, nici eu n-am reuşit, plânse el mai departe în întuneric.

Simţea un gust amar că trebuia să fie temut pentru a fi respectat de medicinişti, suspină el. Sau, cu alte cuvinte, să fie urât de rivalii lui.
Nu te gândi acum la ei, îi spuse Nella cu revoltă în glas.

Dar Schützer se strânse ca un foetus şi îşi puse capul pe braţele ei umede şi pufoase. Mai era cale lungă până la acea armonie care să transforme cooperarea chirurgiei şi a medicinei în muzică. Lipseau multe tonuri şi acorduri. Maria Charlotte ar fi putut, dacă n-o sfărâma bucuria, să-l ajute. În loc de asta, se adăugase lungului şir de morţi.


Note:

[1] Lovisa Ulrika de Prusia - născută în 1720, moartă în 1782, regină a Suediei între 1751 şi 1771. Fiică a lui Wilhelm I de Prusia şi a Sophiei Dorothea de Hanovra şi soră a lui Fredrik II al Prusiei, s-a căsătorit cu regele Suediei Adolf Fredrik. A avut cinci copii, dintre care doi au fost regi ai Suediei: Gustav III (1771-1792) şi Karl XIII (1809-1818).
[2] Şi? (germ.)
[3] Foarte ciudat (germ.).
[4] Dar fireşte... Trebuie să merg acum mai departe (germ.).
[5] Fredrik I (1676-1751), rege al Suediei între 1720 şi 1751. Căsătorit cu Lovisa Dorotea de Prusia, apoi cu Ulrika Eleonora, n-a avut nici un copil în cele două mariaje oficiale, în schimb, cu amanta lui, Hedvig Taube, a avut două fete şi doi băieţi. Era cunoscut ca un rege vesel şi petrecăreţ, lipsit de prejudecăţi şi energic, atunci când împrejurările o cereau. Din păcate, înfrângerile suferite în faţa armatei ruse au dus la pierderea unui număr de teritorii, printre care Estonia şi o parte din Carelia. Legătura cu Hedvig Taube a fost unul dintre marile scandaluri ale timpului.