Dragă Theo

Dragă Theo,

[...] Am trecut amândoi printr-o criză, şi criză a fost şi în propria-mi existenţa, şi cred că atunci ne-ai salvat pur şi simplu viaţa, ne-ai smuls din ghearele catastrofei, datorită ajutorului şi sprijinului pe care ni l-ai dăruit; situaţia în care mă aflam era, fără doar şi poate, foarte critică. Dacă am ajuns acum să simt, atunci când mă aflu în faţa unui obiect sau al unui personaj, să simt, zic, cu toată claritatea, cu toată certitudinea, fără a încerca nici cea mai mică ezitare, cum mă cuprinde dorinţa năvalnică de-a le desena, de-a le reda - nu în mod desăvârşit, ci potrivit structurii lor generale şi perspectivei -, a fost necesar, absolut necesar să ating acest nivel; dacă l-am atins, asta s-a datorat faptului că ajutorul tău a ridicat, între mine şi ostilitatea lumii, un perete despărţitor, a pus ca o pavăză; ceea ce mi-a asigurat liniştea necesară pentru a mă dedica aproape în întregime desenului, fără ca gândurile să-mi fie zădărnicite de apăsătoarele griji materiale. [...]

Ei bine, dragul meu frate, cred c-ar fi absurd din partea mea să-ţi spun: trebuie să-mi trimiţi bani ca şi până acum şi să te obligi, în felul acesta, să rămâi în serviciul firmei Goupil & Cie. S-ar putea ca tu să iei această hotărâre, dar eu mă declar un duşman înverşunat al acestei soluţii şi te pun cu toată seriozitatea în gardă: în cele din urmă, comerţul cu obiecte de artă te va trăda; aşa că nu pot deveni complice la un asemenea lucru, împingându-te să iei o decizie de felul acesta pentru că eu am nevoie de ajutorul tău.

Deşi sper că vom rămâne buni prieteni şi că ne vom simţi întotdeauna fraţi, îţi repet că am de gând să refuz ajutorul tău de îndată ce te vei angaja în mod definitiv la Goupil & Cie, deoarece socot că, până la urmă, vei regreta această hotărâre care te-ar putea pune într-o situaţie în care te vei simţi îndreptăţit să spui: În ce viespar am intrat? Şi în acelaşi timp să te gândeşti: de ce oare fratele şi părinţii mei m-au legat în asemenea măsură de mâini şi de picioare? Nu vreau să am nici un amestec în hotărârea aceasta. Iată, în mod deschis, ce gândesc eu de fapt despre acel "pentru" Goupil & Cie.

Ce voi face eu? Voi încerca să-mi fac un nume în ilustraţia de carte, de pildă, în fine, voi accepta orice mi se va oferi, voi face indiferent ce: poate că-mi vei găsi chiar tu o ocupaţie sau poate că vei avea prilejul să mă recomanzi pe undeva, la Le Moniteur Universel, de pildă, cu toate că o asemenea soluţie e prea puţin ispititoare.

Dacă m-aş vedea silit să trăiesc din propriile mele resurse, poate că mi-aş încerca norocul la Paris, la Londra sau la Haga, în sfârşit, într-un oraş, la o tipografie sau în ilustraţia de carte şi aş căuta, în acelaşi timp, să fac desene şi tablouri pe care apoi m-aş strădui să le vând, bineînţeles, iar apoi aş face tot posibilul să mă întorc în Drenthe. [...]

Nu da o interpretare greşită lucrurilor pe care ţi le-am spus, te rog din suflet, şi nu-ţi imagina c-o să am un dinte împotriva ta dacă rămâi; căci chiar şi în asemenea caz te voi preţui după cum meriţi.
Problema se reduce, pur şi simplu, la asta şi la nimic altceva: nu vreau, în nici un caz, să se poată spune, şi pe bună dreptate, că tu continui să exerciţi o meserie împotriva voinţei tale, mai mult sau mai puţin din pricina mea.

Dragă Theo,

Trebuie să fii mirat, probabil, de faptul că nu ţi-am pomenit nimic despre planul meu de-a veni acasă şi că-ţi scriu de aici. Înainte de toate astea, vreau să-ţi mulţumesc pentru scrisoarea ta de la 1 decembrie, care m-a ajuns din urmă aici, la Nuenen.

Sunt trei săptămâni de când am început să nu mai stau bine cu sănătatea - am avut de suportat fel de fel de neplăceri, ca urmare a unui guturai şi a stării mele de nervozitate. În cazul acesta, trebuie s-o iei tare chiar de la început, dar simţeam că totul s-ar fi agravat dacă nu-mi ofeream un pic de distracţie.

Sunt mai multe motive care m-au determinat să mă întorc acasă - pe de altă parte, era un proiect care mă îngrozea pur şi simplu.

Călătoria mea a început cu o plimbare de mai bine de şase ore de-a curmezişul landei, către Hoogeveen, într-o după-masă de vijelie, prin ploaie şi ninsoare.

O plimbare care mi-a ridicat moralul sau, mai exact, mi-a redat buna-dispoziţie. Mi-am spus că întoarcerea mea acasă îmi va lumina poate mintea în legătură cu drumul pe care trebuie să-l urmez.

E superb în Drenthe, dar, ca s-o poţi scoate acolo la capăt, depinde, în ceea ce mă priveşte, de mai mulţi factori, în primul rând de rezistenţa mea la singurătate. Cred că Pa, dacă i-aş vorbi de această problemă, ar tăia numaidecât nodul trăgând o concluzie; eu, însă, nu mă grăbesc să trag o concluzie; de pildă, voi vedea care-mi vor fi reacţiile după ce voi sta aici vreo opt zile. Adevărul este că în momentul acesta habar n-am ce trebuie să fac.

Îmi dau seama din ce în ce mai bine că nu poţi ajunge niciodată la o concluzie clară când meditezi asupra unei probleme sau când discuţi despre ea.

Soluţia pare, pur şi simplu, la un moment dat, mai limpede decât înainte sau după.

Cât despre mine, nu renunţ la nici o problemă în mod pripit; mă gândesc la ea în continuare, adesea mult timp după ce alţii o consideră ca şi rezolvată.

Încep să-mi pierd cumpătul totuşi, dragul meu. Deoarece mă aflu în luptă cu propria-mi conştiinţă: mă întreb dacă nu sunt o povară prea grea pentru tine, dacă nu abuzez de prietenia ta acceptând bani de la tine, în vederea unei afaceri care s-ar putea să nu fie rentabilă. [...]


Dragă Theo,

Îţi trimit câteva fotografii de format mic după studiile de format mai mare, pe care le-ai primit. Ţi le trimit fiindcă vreau, în caz că ţi se iveşte vreo ocazie, să poţi arăta câte ceva lucrat de mine. Rappard e tot aici; va mai rămâne, în mod sigur, încă o săptămână, căci îi place tare mult munca.

Pictează torcătoare, studii de capete; a făcut până acum vreo zece şi toate mi se par frumoase.

Am vorbit din nou despre impresionism şi cred că asta-i eticheta sub care i-ai orândui lucrările. Dar aici, în Olanda, e greu să-ţi dai seama ce se înţelege, de fapt, prin impresionism.

Totuşi, ne interesează enorm de mult, şi pe mine, şi pe el, care sunt tendinţele actuale. E mai mult ca sigur că sunt pe cale să ia naştere unele concepţii noi, nebănuite; că tablourile încep să fie pictate într-un stil cu totul deosebit de cel de-acum câţiva ani. Ceea ce am făcut în ultima vreme este un studiu, destul de mare, înfăţişând o alee de plopi cu frunzele îngălbenite, unde soarele pune, ici-colo, pe frunzele deja căzute, câteva pete calde care alternează cu umbrele lungi ale trunchiurilor. La capătul aleii, o căsuţă de ţară, iar deasupra, printre frunzele toamnei, cerul albastru.

Cred că, într-un an, cu condiţia de a-mi petrece tot timpul lucrând pe rupte şi fără întrerupere, îmi voi schimba şi mai mult maniera de-a picta, iar culoarea mea va deveni mai curând ceva mai întunecată decât mai luminoasă. [...]


Dragă Theo,

[...] Înainte de-a primi scrisoarea ta şi conţinutul ei, am făcut un lucru cu care sunt absolut sigur că nu vei fi de acord, dar, spre regretul meu, trebuie să-ţi spun că, în împrejurarea de faţă, nu fac prea mare caz de părerea ta. Am făcut o nouă tentativă de împăcare cu Mauve şi, poate, şi cu Tersteeg. Nu ştiu dacă voi reuşi; doar că simt nevoia de-a avea mai multă libertate de acţiune, căci, cu toată bunăvoinţa, sfârşeşti prin a te simţi fără rost şi a dori din tot sufletul să reiei contactul cu ceilalţi, după ce ai trăit - aşa cum am făcut eu - complet în afara lumii artistice timp de un an, dacă nu chiar mai mult.

Tu nu-ţi dai seama şi nici nu înţelegi asemenea lucru; tu îmi spui: pictează în continuare. Asta-i tot ce ştii. Nu-ţi port pică; află, însă, că n-am impresia că asta e o atitudine inteligentă.

Ceea ce-mi spui tu este absolut exact: că voi progresa cu mai multă uşurinţă pictând câteva pânze bune, decât purtând discuţii asupra unor mişcări revoluţionare.

Şi găsesc că e atât de adevărat lucrul acesta, încât, în timp ce tu aşterneai pe hârtie fraza respectivă, eu am făcut un nou demers în vederea progresului meu în linie dreaptă, m-am interesat, cu alte cuvinte, dacă pot să mă duc să pictez câteva studii în atelierul lui Mauve. [... ]

N-am buchisit în van principiile desenului, culorii şi tehnicii, de la prima vizită pe care i-am făcut-o lui Mauve.

Am învăţat câte ceva, dar mai am nevoie de-o mână de ajutor din partea lui Mauve sau a altui pictor de talent, nu ca să fiu tratat ca un copil răzgâiat, ci ca să capăt un pic de curaj, căci îmi pierd curajul atunci când mă frământ prea multă vreme.

Trebuie să merg înainte cu toată hotărârea - cu o energie proaspătă - în care caz, întovărăşirea noastră ar putea oferi unele rezultate satisfăcătoare pentru amândoi.

Este foarte adevărat că anul acesta am cheltuit mai mult decât anul trecut, în primul rând pentru lucrările mele, iar în al doilea rând, pentru nevoile mele personale. Nu-mi pare rău, căci am făcut unele progrese în pictură şi asta îmi va îngădui, poate, să îndrept mai târziu situaţia - singurul lucru pe care-l regret este că nu i-am putut consacra câteva sute de florini în plus. Dar iată ceea ce am câştigat, de pildă: în momentul de faţă nu întâmpin nici o dificultate ca să pictez, într-o singură dimineaţă, un cap după model, coloritul meu a devenit mai viguros şi mai exact, iar tehnica mea capătă mai mult caracter. Înţeleg foarte bine că sunt criticat atunci când declar: mi-au trebuit bani şi-mi mai trebuie încă. Totuşi, nimeni nu poate nega că e nevoie de un fond de rulment pentru a exercita meseria de pictor, ca şi pentru a exercita modesta meseria de cizmar, de pildă. [...]


Dragă Theo,

Cu prilejul aniversării tale, îţi doresc din toată inima sănătate, o viaţă senină. Ţi-aş fi trimis cu dragă inimă, pentru o zi ca asta, tabloul cu ţăranii mâncători de cartofi, dar, deşi se află pe calea cea bună, nu e complet gata.

Chiar dacă tabloul propriu-zis a fost pictat într-o perioadă relativ scurtă de timp, şi în cea mai mare parte din memorie, el a costat o iarnă întreagă de studii pictate - de capete şi mâini.

Iar în privinţa zilelor în care l-am pictat, a fost, de asemenea, un prilej de luptă plină de îndârjire, ceea ce-mi place nemaipomenit de mult. Cu toate că mi-a fost tot timpul teamă că nu voi reuşi. Dar a picta înseamnă, în plus, "a activa - a crea". [...]

Dac-ai vedea strânse laolaltă primele studii pictate pe care le-am făcut atunci când am venit aici, la Nuenen, şi pânza de acum, cred că ţi-ai da seama c-am izbutit să-i dăruiesc puţină culoare şi să-i insuflu un pic de viaţă.

Am impresia că tema tonului rupt în materie de culoare îţi va da chiar şi ţie, şi nu numai o dată, prilej de reflecţie, căci un cunoscător, un cenzor al operelor de artă, are şi el obligaţia, mi se pare, să fie stăpân pe problema respectivă, să aibă anumite convingeri.

Trebuie, cel puţin, pentru propria-i plăcere şi pentru a-şi da sieşi motive, să poată, în câteva cuvinte, să le expună problema aceasta celor care, uneori, intră în legătură cu nişte oameni ca tine pentru a-şi lumina mintea, din dorinţa de a căpăta cât mai multe cunoştinţe privitoare la artă. Am să-ţi spun o serie de lucruri legate de Portier: fără îndoială că părerea lui, în calitate de particular, nu mi-e cu totul indiferentă; şi apreciez de asemenea, în cel mai înalt grad, ce a spus, ca şi faptul că n-a retractat nimic din ce a spus.

Şi nu mă supără nici faptul că n-a expus aceste prime studii. Dar, dacă-i trimit o pânză, chiar dacă e pentru el, dacă doreşte, adică o pânză destinată lui personal, n-o va putea obţine decât cu condiţia s-o expună.

În ceea ce-i priveşte pe ţăranii mâncători de cartofi, este un tablou căruia i se potriveşte un chenar auriu, sunt sigur de asta. I s-ar potrivi însă, tot atât de bine, şi un perete tapetat cu o hârtie de culoarea intensă a grâului dat în copt.

Fără mediul acesta, nici nu se pune problema să te uiţi la el.

Pe un fond întunecat, pierde mult din adevărata lui valoare, mai ales pe un fond tern, fiindcă aici este vorba de o scenă care se petrece într-un interior foarte cenuşiu. În realitate, scena se petrece, de altfel, într-un fel de cadru aurit, căci, în partea unde se află spectatorul, ar trebui să fie vatra şi răsfrângerea flăcărilor pe pereţii albi, elemente care aici cad în afara tabloului, dar care, în natură, aruncă totul pe jos.

Încă o dată, trebuie să-l împrejmuim cu o culoare de nuanţa aurului sau a aramei vechi.

Gândeşte-te la toate astea, te rog, dacă vrei să-l vezi aşa cum trebuie să fie văzut.

Punându-l lângă o nuanţă aurie, aceasta luminează, în plus, şi colţurile unde nici n-ai putea bănui că există lumină, anulând aspectul vineţiu pe care l-ar căpăta dacă, din nenorocire, ar fi plasat pe un fond tern sau negru. Umbrele fiind pictate cu albastru, nuanţa aurie merge foarte bine pe deasupra.

M-am dus ieri cu tabloul la Eindhoven, la un cunoscut care pictează şi el. Peste două sau trei zile, mă duc să-l curăţ cu puţin albuş de ou şi să mai pun la punct unele amănunte. Prietenul acesta, care face şi el ce poate pentru a învăţa să picteze, care încearcă, şi el, să obţină un colorit frumos, s-a arătat teribil de entuziasmat. Văzuse studiul după care făcusem litografia; mi-a spus că n-ar fi crezut c-aş putea releva în acelaşi timp şi culoarea şi desenul, şi încă în asemenea măsură. Cum şi el lucrează după modele, ştie perfect ce înseamnă un cap de ţăran sau o mână; vorbind despre mâini, mi-a spus că, în ceea ce-l priveşte, are acum o cu totul altă idee despre modalitatea de a le lucra.

Am urmărit, tot migălind la ei, să fac în aşa fel, încât să dau impresia că oamenii aceştia care, la lumina lămpii, îşi mănâncă liniştiţi cartofii luându-i cu mâna din farfurie, au săpat ei înşişi pământul unde au crescut aceştia; tabloul evocă, aşadar, munca manuală şi sugerează faptul că ţăranii aceştia şi-au câştigat în mod cinstit dreptul de a mânca ceea ce mănâncă.

Am urmărit ca tabloul să-l ducă pe privitor cu gândul la un mod de viaţă cu totul deosebit de al nostru, al oamenilor civilizaţi. N-aş vrea, în nici un caz, ca toţi ceilalţi să se mărginească în a-l găsi drăguţ sau bun.

Am avut în mână, toată iarna care a trecut, firele întregii ţesături, încercând să-i înţeleg forma definitivă; dacă ţesătura are, în momentul de faţă, un aspect aspru şi grosolan, firele ei n-au fost alese cu mai puţină grijă, ci potrivit anumitor reguli. Şi s-ar putea foarte bine ca aceasta să fie o pictură care să înfăţişeze nişte ţărani adevăraţi. Şi ştiu că aşa este. Cel căruia îi place să vadă un ţăran lipsit de expresie să-şi vadă de drum. Cât despre mine, sunt adânc încredinţat că, în cele din urmă, cele mai bune rezultate le obţii pictându-i aşa cum sunt ei, plini de asprime, şi nu atribuindu-le o amabilitate convenţională. O fată de ţăran este, după mine, mai frumoasă decât o doamnă, în fusta şi în bluza ei de culoare albastră, pline de praf, peticite şi cărora timpul, vântul şi soarele le-au dăruit cele mai delicate nuanţe. Să se îmbrace, însă, cu o rochie de doamnă şi nu mai rămâne nimic din ceea ce este autenticitatea ei. Un ţăran, în straiele lui de barhet, este mai arătos pe ogor decât duminica, atunci când se duce la biserică în hainele lui de domn.

Din acelaşi motiv, ar fi o greşeală, după părerea mea, să dai unui tablou ce reprezintă ţărani un anumit lustru convenţional. Dacă o pictură cu ţărani miroase a slănină, a fum, a aburi de cartofi, cu atât mai bine! Nu-i ceva nesănătos. Dacă într-un staul miroase a bălegar e perfect! Un staul trebuie să miroasă a bălegar. Dacă dintr-un lan se împrăştie miros de grâu dat în pârg, de cartofi, de îngrăşăminte, de bălegar, asta-i ceva sănătos, mai ales pentru orăşeni.

Datorită unor tablouri de felul acesta, ei dobândesc unele cunoştinţe folositoare. Dar un tablou cu ţărani nu trebuie să miroasă a parfum. Sunt tare curios să aflu dac-ai să găseşti în tabloul acesta al meu ceva care să-ţi placă; doresc asta din toată inima. Mă bucură faptul că domnul Portier ţi-a spus c-are să se ocupe de lucrările mele, şi asta tocmai acuma, când am ceva mai important decât nişte simple studii.

În ceea ce-l priveşte pe Durand-Ruel, chiar dacă e de părere că desenele mele nu preţuiesc cine-ştie-ce, tu arată-i tabloul. Lasă-l să socoată că este urât, n-am nimic împotrivă! Dar vreau să-şi dea seama că luptăm din răsputeri. Vei auzi, fără îndoială, spunându-se: "Ce tablou prost!" Fii pregătit pentru toate astea, aşa cum sunt pregătit eu însumi. Numai că, prin stăruinţă, vom da, în cele din urmă, şi o lucrare cinstită, adevărată.

Să pictezi viaţa ţăranilor este o treabă serioasă. Cât despre mine, aş avea ce să-mi reproşez dacă n-aş încerca să-mi lucrez tablourile în aşa fel, încât să-i dea de gândit celui ce reflectează cu toată seriozitatea asupra artei şi vieţii. Millet, De Groux şi atâţia alţii au dat cel mai bun exemplu, dovedind că au caracter, nelăsându-se intimidaţi de faptul că li se reproşa că sunt murdari, grosolani, plini de noroi, urât mirositori etc. Ar fi o ruşine să punem la îndoială asemenea lucru. Nu, trebuie să-i pictezi pe ţărani ca şi cum ai fi unul de-ai lor, ca şi cum ai gândi ca ei. Ca şi cum n-ai putea fi altceva decât ceea ce eşti.

Mă gândesc adesea la asta: ţăranii constituie o lume în sine şi, din multe puncte de vedere, cu mult mai bună decât lumea civilizată. Nu din toate punctele de vedere, fără îndoială. Căci ce ştiu ei despre artă şi despre multe alte lucruri? [...]

Tabloul acesta m-a absorbit într-o asemenea măsură, încât aproape am şi uitat de mutarea mea de care, totuşi, trebuie să mă ocup.

Grijile mele nu se vor împuţina prin asta, dar existenţa tuturor pictorilor de felul meu este atât de plină de ele, încât n-aş fi în stare să-mi doresc o viaţă mai uşoară decât au avut-o aceştia; şi, având în vedere că şi-au putut lucra tablourile în ciuda tuturor neajunsurilor, greutăţile materiale ar putea să nu-mi vină nici mie la socoteală, dar nu mă vor doborî. În fine.

Cred că, în cele din urmă, voi duce la bun sfârşit tabloul cu ţăranii mâncători de cartofi; pentru un tablou, ultimele zile sunt, întotdeauna, trebuie să ştii asta şi tu, primejdioase; căci în stadiul în care se află culoarea, incomplet uscată, nu mai poţi interveni cu pensula mare, fiindcă ai toate şansele să strici tot. Orice retuş trebuie făcut foarte uşor, cu o pensulă extrem de mică. De asta am şi dus tabloul în altă parte.


Dragă Theo,

[...] În ultimele cincisprezece zile, preacucernicii parohi din partea locului mi-au creat o mulţime de neajunsuri; mi-au adus la cunoştinţă, cu cele mai bune intenţii din lume, socotind că nu sunt mai puţin obligaţi decât alţii să se intereseze de mine, mi-au adus la cunoştinţă, după cum spuneam, că nu e de demnitatea mea să mă arăt prea familiar cu cei ce sunt mai prejos de condiţia mea socială; mie mi s-au adresat exact în aceşti termeni, dar "celor de condiţie proastă" li s-au adresat pe un ton cu totul diferit, ameninţându-i, în caz că se vor mai lăsa pictaţi de mine. De data aceasta, m-am dus la primar, comunicându-i totul cu cea mai mare exactitate, subliniind faptul că activitatea mea nu are cum să-i privească pe preoţi, a căror datorie este să se preocupe, în parohia lor, de lucruri mai puţin materiale. Oricum, în momentul de faţă nu mai am de întâmpinat nici un fel de opoziţie şi socot că, probabil, totul se va opri aici.

O tânără care mi-a pozat va avea în curând un copil, iar eu eram bănuit de-a fi avut un oarecare amestec în povestea asta.

Cum am aflat din chiar gura femeii care este adevărul şi ştiu că un enoriaş al parohului din Nuenen a jucat în toată afacerea asta un rol dintre cele mai odioase, nu mă vor putea avea cu nimic la mână, cel puţin în împrejurarea de faţă.

Vezi, dar, că simplul fapt de-a picta oamenii la ei acasă şi de a-i desena în propriul lor mediu îmi creează probleme.

În sfârşit, le va fi greu să obţină ceea ce doresc şi-mi place să cred că vechile mele modele vor fi de acord să-mi pozeze şi la iarnă; sunt câteva specimene pure din vechea rasă brabantină.

Dar nimic nu m-a împiedicat să mai fac câteva desene.

Zilele astea, n-am putut convinge pe nimeni să-mi pozeze afară, pe câmp. Spre norocul meu, dacă parohul nu este încă nepopular, e pe cale să devină.

Oricum, e o treabă neplăcută; dacă intrigile continuă, probabil că voi pleca de aici. Mă vei întreba la ce-mi foloseşte să mă arăt nesuferit - uneori este o necesitate. Dacă aş fi discutat pe un ton paşnic, m-ar fi atacat fără milă. Dacă vor să mă împiedice să lucrez, nu văd altă soluţie decât "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Parohul a mers până acolo, încât le-a promis chiar şi bani celor ce vor refuza să-mi mai pozeze; aceştia i-au răspuns, plini de mândrie, că preferă să câştige ceva bani de la mine, decât să ceară de la el. Înţelegi, aşadar, că-mi pozează numai în vederea unui câştig bănesc; nu reuşesc să obţin nimic fără să dau ceva în schimb. [...]