Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Camera încuiată


Ioana Scoruş

30.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu sexul ne-a adus laolaltă, ci jenantul fapt că eram nişte sentimentali, printre ultimii rătăciţi în post-umanism. Sexul a venit mai târziu. Probabil că, o vreme, a funcţionat foarte bine tocmai pentru că niciunul nu mai dădeam doi bani pe el. Pe vremea aia preferam să mă plimb prin Holland Park. Nu sunt un snob, nu lumea bună de pe-acolo mă atrăgea, nici clădirile dichisite ale ambasadelor, nici damele în rochii elegante ieşite la plimbare pentru a fi admirate, ci faptul că existau câteva locuri unde aveam şansa să nu întâlnesc ţipenie de om, doar păuni, veveriţe, cascade sintetice care se vărsau în lacuri miniaturale turcoaz cu peşti portocalii şi o delicioasă cafea la Montparnasse Cafe, pe Thackeray Street, în Kensington, o bucăţică de Paris unde-mi plăcea să stau singur între zidurile galbene, cocoţat pe canapeaua tapiţată, să beau cafea, să mănânc pain-au-chocolat şi să citesc câteva pagini dintr-o carte luată la întâmplare din biblioteca liliputană a cafenelei. Cred că era singurul loc unde se putea asculta, în miezul zilei, muzică clasică. Chestia cu singurătatea nu prea-mi ieşea, dar tot se întâmpla să prind câte-un ceas de linişte absolută, ceea ce, pentru Londra, este o adevărată minune.

Acolo am întâlnit-o pe Keyra. Ploua. Un aprilie aprig târa nori grei şi întunecaţi deasupra unei Londre zgribulite şi deprimante. Bătea un vânt rece, şfichiuitor. Era udă din cap până-n picioare, umbrela i se dăduse peste cap, apa îi lipăia în pantofi iar rimelul îi curgea pe obraji. Altfel, arăta OK: înălţime medie, blond-şatenă, păr lung, picioare frumoase, glezne fine, subţiri, zveltă. Şi bine îmbrăcată. Tremura ca dracu. În răpăiala ploii care izbea geamurile, tocmai meditam la pornografia deghizată în autobiografic, lucru provocat de ultimul jurnal citit, cel al lui Nabokov. Aveam o plăcere perversă de a citi autobiografii. De fapt, mă amuza să redescopăr, cu fiecare, că totul se reduce, în cele din urmă, la stima de sine şi la fiziologie. Restul amănuntelor sunt detalii, zornăituri care împachetează fiziologicul. Travesti. Jurnalul nu e proză, nu e poezie, e exhibiţionism. Narcisism. Invariabil, rezultatul e nul. Vid. Nu există rezultat, nu decurge nimic din autobiografic. O mare gaură neagră.

Poate că nu aş fi băgat-o în seamă dacă în punga transparentă pe care o trântise pe masă, prăbuşindu-se apoi pe scaunul din lemn de secol XIX şi comandând o cafea neagră, nu aş fi zărit jurnalul Virginei Woolf. Mă rog, astea sunt amănunte, nu contează, important este că după ce am înjghebat o mică discuţie bazată pe jurnale am plecat împreună de-acolo, aproape îndrăgostiţi unul de celălalt, iar asta se întâmpla acum doi ani. Am luat un taxi şi ne-am oprit acasă la ea, unde am profitat când a ieşit de la duş şi am prins-o, în bucătărie, în halat de baie. De fapt, habar n-am care de care a profitat, aşa că pot spune că totul a fost consimţit chiar din prima clipă.

Stătea într-un apartament cochet pe Cundy Street, o zonă scumpă a oraşului, plină de bogaţi. Taică-său era unul dintre puţinii deţinători, din tată-n fiu, ai unei vechi distilerii. Avea afaceri cu whiskey şi cognac. El o finanţa, iar Keyra nu făcea altceva decât să scrie. Nimerisem cum nu se poate mai bine. De felul meu nu sunt un tip profitor, n-am vânat niciodată o femeie pentru partea materială (din contră), nu am încercat să-mi amenajez culcuş pe nicăieri. Divorţasem cu vreo 10 ani în urmă, predam literatură comparată unor idioţi progresişti îndoctrinaţi de feminism, cărora numai de literatură comparată nu le păsa. Mai şi traduceam, când şi când, din germană şi olandeză. Ieşisem la pensie înainte de vreme, după ce-mi luasem un an sabatic în care mai degrabă arsesem gazul jucând la pariuri sportive, pescuind, bând şi dormind, plimbându-mă prin Holland Park şi citind. Pusesem, deja, vreo cinci kile pe mine. Funcţionam perfect după principiul I al mecanicii newtoniene. Mă aflam într-o perpetuă mişcare rectilinie uniformă iar asupra mea acţionau, neschimbate, forţele consecvente ale delăsării produse de înaintarea în vârstă şi de viaţa fără rost. Keyra a fost salvarea mea. Mă transformam într-un cinic lamentabil, într-un bătrân cu guşă şi cu burtă şi nu aveam cum să mă împotrivesc, de unul singur, inexorabilului fenomen pe care Keyra, cu delicateţea ei şi cu fundul ei bombat a reuşit să-l stopeze, aşa cum se stopa pe vremuri un fir dus la un ciorap de damă, un ciorap dintr-o aşa-zisă mătase.

Cafeaua de la Montparnasse Cafe era nimic faţă de cafeaua Keyrei. Habar n-aveam că poate exista asemenea desfătare. Cu sexul mai dai greş, cu cafeaua, niciodată. În suspendatul din bucătărie avea, întotdeauna, patru pungi de cafea de origine: Columbia, Kenya, Peru şi Guatemala, toate Maragogype, mediu prăjite. Nici eu nu ştiam ce înseamnă Maragogype. Înseamnă cafea cu bob elefant. Adică boabele de cafea sunt selecţionate manual şi alese doar cele de dimensiuni uriaşe, iar când spun uriaşe mă refer la dimensiunea unei măsline medii. Lua câte o linguriţă din fiecare, le încălzea pe foc într-o tigăiţă specială, apoi le râşnea fin şi făcea cafea turcească, la nisip, în ibric de aramă. Cafea cu caimac. O adevărată nebunie. Dimineaţa bea o cafea neagră şi, imediat după prânz, o caffe latte, la espressor, lungă dar la fel de gustoasă. Cei 28 bari ai espressorului îşi făceau treaba la modul exemplar. La chestia asta m-a pervertit instantaneu. Deprinsesem ritualul, care devenise sarcina mea zilnică şi eram cât se poate de fericit. Dimineaţa, cât timp Keyra lucra, stăteam tolănit pe sofaua generoasă din camera de zi, beam cafea şi citeam. Uneori mă mai pierdeam în câte un gând, privind prin ferestrele uriaşe sau, pur şi simplu, în tavanul bordat cu stucaturi filigranate în ipsos. Nici în vise nu îndrăznisem să închipui un asemenea paradis.

Am uitat să spun, Keyra are 40 de ani proaspăt împliniţi, eu, 65. Are certitudinea că nu are nici gram de talent, cu toate că romanul ei de debut, Frica, a fost un adevărat succes. Prima ediţie, trasă în 5.000 de exemplare broşate, s-a vândut într-o săptămână, a doua, în 20.000 de exemplare, s-a epuizat în două luni iar ea refuză să mai semneze un nou contract de teamă ca nu cumva a treia ediţie să nu se vândă deloc. O idioţenie, de altfel, dar n-am de gând să mă bag în chestiile ei. Este fată mare, ştie şi singură ce trebuie să facă. Ce-mi place, însă, este să o şicanez. Am un refren preferat, pe care i-l susur când vreau s-o supăr: "când patruzeci de ierni te vor brăzda / şi-ţi va apune fala juvenilă"[i]. Uneori îmi trage câte-un pumn în omoplat cu degetele ei subţirele făcute ghem, alteori se mulţumeşte cu o privire cruntă, trucată, îşi rotunjeşte ochii - să mă bată Dumnezeu dacă ştiu cum naiba face -, mă priveşte pe sub gene, îşi ţuguie boticul o clipă, ceea ce-i face o mutriţă delicioasă, apoi zâmbeşte pervers. Un mod de-a-mi spune că i se rupe de ani, că are toate şmecheriile cu ea şi că va rămâne, pururi, o tipă cu vino-ncoa. Ceea ce ar putea fi foarte adevărat. Până la un punct.

Pervers, după cum se vede, este cuvântul de ordine în relaţia noastră. E jenant s-o spun, dar abia cu Keyra am descoperit că sexul poate fi şi altceva decât o nebunie de-o clipă, o frecare de epiderme urmată de climax, după care pleoştirea totală, dorinţa de-a fugi, de-a mă ascunde, ruşinat, de însăşi natura mea. Lucrurile între noi n-au ajuns niciodată la nivelul celor din, de exemplu, Sexus. Apropo, ce m-a uimit este că în cartea ei nu exisă nicio scenă de sex. "Pentru că e greu de scris aşa ceva fără să devii penibil", mi-a explicat. "Nu mă pricep la chestii d-astea". Chiar dacă nu se pricepe să scrie o scenă de sex, se pricepe de minune să facă sex. Credeam că la vârsta mea lucrul ăsta nu mai e important. Ei, bine, m-am înşelat. Nu e cel mai important, dar important poate fi. Dacă ai noroc. Şi eu am avut.

Keyra este ea însăşi o mică perversitate bine temperată. Cafeaua, de exemplu. Sau felul în care-şi fâţâie, pe sub nasul meu, fundul ăla bombat, îmbrăcat într-o imitaţie de tanga, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sau când apare, abia trezită din somn, în câte un pulover pufos (oh, puloverul ei de caşmir gri lăptos!), cu mânecile prea lungi, care-i acoperă fundul şi degetele până în dreptul inelului mare, cu piatră strălucitoare numai ape-ape, cu picioarele ei goale, de fostă gimnastă, încălţate în şosete din lână, căzute, neglijent, pe glezne. Sau când îşi prinde, dintr-o răsucire iute, părul într-o clamă şi câteva şuviţe cad într-un fel anume pe gâtul ei alb şi lung, dezgolit, impudic, sub ochii mei. Sau cum se suie pe scară când prinde perdeaua, cu genunchii lipiţi unul de celălalt, ca o şcolăriţă speriată (îi e foarte frică de înălţime). Sau cum rulează ciorapul de mătase de-a lungul piciorului şi apoi îşi fâţâie fundul, ca ciorapul să se aşeze bine pe coapse. Sau gestul cu care îşi dă la o parte din ochi bretonul prea lung când tastează, încordată, câte-o frază interminabilă. Are problema asta cu frazele interminabile. M-am prins, vrea să scrie ca Bolaño, ceea ce ea neagă, zice că vine din ea, ceea ce şi asta poate fi adevărat, dar, o dată ce există un Bolaño, nici nu mai contează că lucrul ăsta vine din tine sau nu, e musai să renunţi la el. E, deja, marcă înregistrată.

Când Keyra se află în pasă de făcut mişto, e rândul ei să mă tachineze: "în tine se-amăgeşte / un eu pervers"[ii] este, de regulă, alegerea ei favorită, la care eu o atac cu "când laşi posterităţii chipuri zece / mai ştie ea pe care să-l ucidă?"[iii], asta pentru că se tot străduieşte să scrie un roman într-un stil total diferit faţă de cel care e pe cale s-o impună. Nu, nu a impus-o - i-am explicat asta îndelung -, o singură carte nu este suficient, de-abia a doua începe să confirme faptul că prima carte nu a fost o întâmplare şi de-abia de la a treia devii o certitudine. Apoi, te poţi opri. Nu cred că am procedat bine, nu trebuia să-i spun nimic, trebuia să mă mulţumesc să o felicit, să o laud, să o susţin. Pune prea mare preţ pe cuvintele mele, pe opiniile mele, pe îndoielile mele despre care nu-şi dă seama că sunt formulate pur retoric, pe sfaturile mele. Dar e încă tânără, are tot timpul să dispere (ceea ce tocmai face), ca mai apoi să devină eficientă.

În după-amiaza asta, pentru că a tot insistat, i-am spus: fii liberă, scrie cum îţi vine, scrie acum, pentru că mai târziu vei afla lucruri cumplite despre viaţă, de care niciunul nu scăpăm. Glumeam, desigur. Sau, mai corect spus, glumeam pe jumătate. M-a privit sceptică, nu ştia dacă vorbesc serios sau nu. Are tendinţa să  creadă tot ce-i spun. Naivitatea ei e cuceritoare. Şi proaspătă tot mereu. Se prinde destul de greu când glumesc. Nu pentru că nu ar avea simţul umorului, ci pentru că nu ne cunoaştem suficient de bine şi seriozitatea mea încă reuşeşte să o pună în dificultate. Când predai la catedră reuşeşti să devii un mare actor. Dar, în ultima vreme, a început să se prindă. "Adică, ce vrei să spui?", m-a întrebat. În clipa de tensiune care s-a creat, nefiind foarte hotărât dacă să tratez cu seriozitate sau nu răspunsul, atmosfera s-a schimbat total.

"O teamă subtilă pluteşte în aer", asta-i spuneam până să apună soarele, în timp ce beam un aperitiv din cireşe amare, o bunătate, producţie limitată din distileria tatălui ei. "Apoi", am continuat, "teama se transformă în groază, groaza că nu mai suntem nimic. Liniştea ultimilor 70 de ani, liniştea în care ne-am născut, nu e de bun augur. Niciun război la orizont nu întunecă zarea măcar cu vreun zvon. Nu mai avem o cauză în numele căreia să murim, nu avem decât vieţile noastre confortabile într-o ţară bogată, chiar dacă musulmanizată până dincolo de orice limită a bunului simţ. Dar nu-ţi bate capul, nu e nimic important, glumesc şi eu", i-am spus. Şi-a tras nasul, m-a privit dezamăgită şi licărul de lumină din privire a dispărut instantaneu.

Vine lângă mine, pe canapea, se ghemuieşte la pieptul meu, îi simt parfumul delicat al trupului de femeie încă tânără şi mă gândesc că sunt cel mai fericit bărbat din lume. Închide ochii şi lumina înserării face umbre gri pe faţa ei, pe care şi-au croit drum câteva riduri fine. E îngândurată de ceva vreme, se simte fără rost, vrea să scrie dar impresia că nu ştie cum se face asta, citeşte enorm şi haotic, caută ceva şi nu ştie ce. Se caută, de fapt, pe sine, în timp ce caută să eludeze singurul lucru valabil, şi anume că viaţa n-are niciun sens. O ştie, dar încă o neagă. Încă are întrebări, încă este curioasă. Într-o zi, toate astea se vor duce, vor rămâne plăcerile ritualice care şi ele se vor perima, dezgustul vârstei îşi va spune şi el cuvântul peste vreo zece ani. Singura ei şansă este să scrie, să se amăgească până la capăt cu această îndeletnicire care nu va reuşi să se transforme în sens. Dar nu-i pot livra de pe-acum toate aceste lucruri, e datoria ei să parcurgă calea amăgirilor, a speranţelor, a deziluziilor, a eşecurilor. Rolul meu este de hamac şi de plasă de siguranţă, dacă-mi va permite să rămân lângă ea încă o vreme. Rolul meu este de paratrăznet, când fulgerele nimicitoare ale dezvrăjirii lumii vor apărea la orizont.

În intervalul dintre retorica şi dezmierdările mele, are ocazia să-şi pună câteva întrebări esenţiale. De exemplu, ce anume face ca o poezie să fie o poezie mare. Îmi dă, astfel, ocazia să-i vorbesc despre Pound, în timp ce stă cu capul în poala mea şi cu picioarele goale, doar cu şosete, ridicate, pe lângă capul meu, pe speteaza canapelei şi atingându-mi frisonant gâtul. Iar eu îmi desfăşor locvace şi plin de efuziune discursul academic, cu siguranţa pe care ţi-o dă iluzia stăpânirii exemplare a unui mare poet, mângâindu-i, în tot acest timp, femurul şi genunchiul piciorului drept. Îi trasez, cu răbdare, cărarea până la Pound, apoi pe cea de după Pound, având grijă să creez efectul maxim de lumină, reflectorul sub care-mi aşez poetul astfel încât să strălucească orbitor şi, cu toate că tot ceea ce spun este cât se poate de corect şi de exact, cu toate că Keyra nici nu mai respiră, ascultându-mă cu acea intuiţie a celui care e pe cale să descopere ceva fundamental, la un moment dat mă trezesc cu pumnul ei micuţ, dar care ştie să lovească, în stomac, după ce face un salt rapid, de felină care vânează, aşezându-se în genunchi. "Porc de câine narcisist ce eşti, mă mai fuţi mult la cap?", zice şi slobozeşte apoi spre mine o ploaie de pumnişori acompaniată de fel şi fel de ocare şi sudalme şi râde ofticată că era cât pe ce să nu se prindă de micul spectacol pe care-l jucam în înserarea catifelată care deja se lăsase.

Şi, în timp ce râdem într-o complicitate de pe care tocmai se ridică mantia obscurului care-o ţine prizonieră, îi prind încheieturile mâinilor cu forţa mea de bărbat de 1,90 m şi de 65 de ani şi i le duc la spate, făcând-o captivă. Ceea ce urmează este pur şi simplu halucinant. Văd cum râsul încetează, cum zâmbetul dispare brusc, cum pupilele i se dilată şi cum ceva care seamănă cu groaza face ca lacrimile să înceapă să-i alunece pe obraz, în timp ce se zbate spasmodic. Îi eliberez imediat mâinile, o iau de umeri şi o zgudui uluit. "Ce naiba s-a întâmplat?", o întreb speriat, dar ea se smuceşte şi a şi zbughit-o sus pe scări, în dormitor. Alerg după ea, dar uşa dormitorului este deja încuiată iar ea urlă la mine "Lasă-mă, lasă-mă!" şi nu cedează rugăminţilor mele fierbinţi de a-mi deschide. În cele din urmă, resemnat şi complet bulversat, cobor în bucătăria devenită, dintr-o dată, sinistru de pustie şi de-abia atunci, lovit de neantul pustietăţii, îmi amintesc de fragmentul din cartea ei care descrie acea încăpere încuiată din somptuoasa casă victoriană, pe care cunoaşterea mea erudită nu a fost capabilă să o înţeleagă la timp. Vântul stârnit ca din senin tocmai zdrobeşte o gâză de geam, din care rămâne o mică pată de sânge, repede spălată de ploaie.


[i] Sonet 2, W. Shakespeare, trad. Radu Ştefănescu
[ii] ibidem, Sonet 4
[iii] ibidem, Sonet 6

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer