Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Substanţa din care e făcută viaţa


Ioana Scoruş

23.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era la locul lui, în spatele ferestrei, aşteptând-o ca în fiecare seară din ultima săptămână. Într-un târziu, când încă nu se întunecase, apăru.

Purta o rochie albă prinsă pe umeri cu bretele subţiri, dintr-o pânză aproape transparentă, care-i ajungea la jumătatea genunchilor. Avea picioarele goale şi fiecare pas pe lemnul cald al podelei se vedea că-i produce o anumită plăcere. Păşea ca şi cum ar fi făcut-o pe o blană moale şi mângâierea ei i-ar fi dezmierdat tălpile. Plăcerea urca pe glezne, pe genunchi, pe pulpe, mlădiindu-i şoldurile într-un fel anume, de parcă o lentoare lascivă o cuprindea. Părul lung, ondulat, de un blond stins ca paiul de iarbă uscat îi dezvelea gâtul deasupra umărului stâng, acoperind umărul şi sânul drept. De urechi îi atârnau cercei lungi, cu pietre colorate, probabil zornăitori, Harms nu ştia pentru că nu-i putea auzi.

Sub pânza subţire a rochiei cu decolteu generos sânul stâng sălta uşor la fiecare pas, lăsându-se apoi sub propria-i greutate. Înainte de-a se aşeza pe canapea, îşi ridică rochia până la jumătatea pulpelor, o lipi de corp şi atunci Harms îşi ţinu respiraţia la vederea rotunjimilor aţâţătoare ale coapselor.

Ca orice băiat de 15 ani aflat într-o astfel de situaţie, îşi puse mâna la gură de teamă să nu scoată vreun sunet când ea îşi ridică picioarele pe canapea, frecându-şi apoi uşor gleznele una de cealaltă, în căutarea celei mai confortabile poziţii. Când picioarele îşi găsiră odihna, întinse mâna subţire, împodobită de luciul unui bronz auriu şi luă cartea de lângă fructiera plină cu struguri. O puse pe genunchi şi privi spre fereastră, ca şi cum ar fi ştiut că este, la rându-i, privită.

Buzele i să resfrânseră într-un surâs pe care, dacă ar fi cunoscut cuvântul, Harms l-ar fi numit pervers, lucru pe care orice femeie de 40 de ani îl stăpâneşte. Îşi trecu limba pe deasupra buzei de jos, încet, foarte încet, ca şi cum ar fi gustat-o. Băiatului inima i se zbate nebuneşte, prins între teama că a fost descoperit şi excitaţia care-i frisonează corpul încordat. Femeia oftează, sânul stâng i se lipeşte de pieptarul rochiei care îl striveşte preţ de câteva clipe, suficient cât Harms să vadă, cu ochii măriţi la maxim, sfârcul aplatizându-se sub pânza care acum îi reliefează sânul în toată rotunjimea lui. Apoi întoarce cartea şi începe să citească, învârtind în timpul ăsta o şuviţă pe degetul arătător.

După minute lungi în care Harms s-a rugat la Dumnezeu ca ea să se ridice de pe canapea ca să-i mai poată zări trupul gol mişcându-se sub rochie, dorinţa i s-a împlinit. În timp ce întinse mâna după o boabă de strugure pe care Harms văzu cum şi-o pune mai întâi pe limbă, o breteluţă a rochiei îi alunecă de pe umăr, dezgolindu-i pe jumătate sânul. Nu şi-o trase la loc, se ridică şi păşi direct spre geam, cu acea lascivitate căreia băiatului i se părea a fi ceva moale şi umed şi cleios. Pentru o clipă, avu de ales: să se ascundă în cea mai deplină linişte sau să privească alunecarea ei spre fereastră, de fapt profilul pulpelor şi sexului pe care lumina venită din spatele ei le arăta într-un contur mişcător. Preferă lumina orbitoare a tuturor acelor rotunjimi întunecate.

Femeia deschise fereastra pentru a lăsa răcoarea să pătrundă în odaie şi nici măcar nu tresări când dădu de ochii mari, uluiţi ai băiatului. Îi privi fix, cu ochii ei verzi, sticloşi, cu respiraţia egală, ca şi cum ar fi privit în ochi o pisică, îl privi atât de intens şi cu atâta linişte încât lui Harms inima i se tulbură şi chiar i se păru că urmează să leşine. Dar nu leşină, dimpotrivă, o privi şi mai intens, încercând să descifreze limba în care ochii ei grăiau, o limbă care lui Harms i se păru mai cuprinzătoare decât limbile tuturor religiilor lumii, o limbă mai încifrată decât un pergament de neînţeles.
- Dar ai tupeu, nu glumă, i-a spus ea, cu vocea ei de femeie de 40 de ani, stăpână pe o putere absolută căreia băiatului nici nu îi trecu prin minte că i s-ar putea împotrivi. Hai, vino încoace, nu mai sta acolo ca un câine speriat, nu te mănânc, şi i-a întins mâna, care pe băiat l-a curentat, ajutându-l să se salte pe fereastră.

Stăteau acum faţă în faţă, respirând acelaşi aer iar băiatul avea impresia că simte parfumul gurii ei şi, odată cu el, ceva din lentoarea aceea molatecă pe care o zărise mai devreme în felul ei de a se mişca părea că trece în trupul lui, înmuindu-i oasele şi făcându-i genunchii să tremure. Câteva clipe i se păru că vede în verdele ochilor ei însăşi substanţa din care este alcătuită viaţa, apoi puterile îl părăsiră şi, lăsându-şi privirile în jos, se văzu nevoit să se aşeze, ca şi când ar fi depus armele. Fără nici un cuvânt, îi dădu să bea un pahar cu apă rece pe care băiatul l-a băut până la fund.
- Acum du-te, i-a spus în timp ce-şi ridica părul prizându-l la spate, dar băiatul nu se putea mişca deoarece de la subsioara ei netedă simţea învăluindu-l răcoarea unor gheţari tăcuţi. O şuviţă i s-a desprins din coc, alunecându-i pe obraz şi, în timp ce-i spunea din nou hai, du-te, ritmul în care genele acopereau şi dezveleau verdele sticlos al ochilor avea impresia că, din contră, spune altceva.

Dar Harms nu ştie în ce să se încreadă, în vorbele ei sau în ritmul genelor. Doar cu mintea îndrăzneşte Harms să străbată distanţa uriaşă până la ea şi se vede pe el, cel din închipuirea lui, apropiindu-şi gura de buzele ei şi chiar îi simte limba, limba ei moale, atingându-i buzele iar limba ei parcă îl ajută să înţeleagă viaţa mai bine. Dar nu pricepe nimic.
- Oh, cât tupeu ai, îi spune în timp ce-l împinge cu ambele mâini spre fereastră. Hai, pleacă odată, parcă ai fi un stoic cu mutra gravă, zice şi-i întoarce spatele, îndreptându-se spre canapea. Ia cartea şi începe să citească, iar lui Harms i se pare că femeia a dispărut într-un loc pe care nu-l poate detecta. Nu porunca ei îl face să plece, ci dispariţia ei. Singurătatea. Pustiul. Căci pustiu simte Harms când ea se retrage între paginile cărţii, abandonându-l. Şi, cu toate că o vede cât se poate de limpede, ea nu mai este pe nicăieri. Doar frigul din piept, doar gheaţa pe care o simte în ceafă îl împing spre fereastra prin care se strecoară, din nou, în liniştea nopţii mai neagră ca smoala, mai frumoasă ca lumina. Şi acolo, la adăpostul întunericului, începe să plângă ca un copil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer