Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O zi din viaţa unui propagandist


Radu Părpăuţă

16.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lui Ovidiu Nimigean

Odată, într-o toamnă, directoarea m-a anunţat că sunt propagandist şi că trebuie să merg în ziua de cutare la o "activitate" cu propagandiştii la Podu Turcului, satul mai răsărit sau târgul mai ramolit, aflat la 28 de kilometri de satul în care lucram. Îi spun că nu sunt propagandist, adică unul din ăia care trebuiau să propage ideile partidului în mase, însă "n-am ce-ţi face", îmi zice miloasa doamnă directoare Bozga. Trebuia să fiu "la număr" (proletarul eminescian avea dreptate: "De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere?"), fiindcă veneau nişte tovarăşi importanţi din aparatul de partid de la Bacău în frunte cu tovarăşul Toma, şeful propagandei băcăuane, şi era nevoie ca sala să fie full. Mm, asta-i!

Mă iau cu domnul Mihăilă, profesorul de geogravarză (aşa zicea el), şi gata! mergem la Podu. El chiar era propagandist şi bănuiesc că el m-a tras în piept, trecându-mă şi pe mine pe lista propagandiştilor. Nu eram supărat pe el însă, era un tip vesel, ironic, o plăcere să-l asculţi; îmi dădea senzaţia că trăiesc. Fiindcă era cam mare plictiseală în sat. Terminasem de citit cărţile de la biblioteca şcolară, jucam ca tembelul toată ziua fotbal cu ţigănuşii localnici şi vizitam cu soţia din când în când (când făceau răcituri de gâscă) o familie de învăţători. Nu, nu, nu mă simţeam singur pe lume, trist şi scriitor, cum îmi bănuia prietenul Emil râsul printre lacrimi nevăzute. Îi scrisesem, iar el aşa a citit printre rândurile mele. Să mă învălui acum în manta singurătăţii, înseamnă să nu fiu sincer, iar lipsa de sinceritate este intuită şi de cel mai prost cititor. Aşa că...

Apoi chiuleam o zi de la şcoală, scăpând de rutina zilnică, care era o mare pacoste pentru mine. O zi, o întreagă zi, în care mă puteam bălăcări în balta mare a vieţii, cu apă mocirlie şi călduţă. Ura!

Buuun. Ne sculăm la 6, ca să mergem la autobuz, şi ajungem la Podu pe la 7.30. Şi Mihăilă îmi zice să trecem şi pe la Melinte, proful de franceză, să-l luăm şi pe el. Îl găsim pe Melinte într-o curte plină de poieţi (atenţie! poieţi nu poeţi) şi alte chichineţe hâite, parcă pălite de bombe. Proful de franceză, roş la faţă, tocmai potcovea un cal, o slăbătură anorexică ca un top model după liposucţie. Răzuia copitele mârţoagei cu un cuţitoi, lua apoi potcoavele înroşite în jăraticul unui foc făcut în mijlocul curţii şi le fixa pe copitele gloabei, bătând apoi caielele. N-am înţeles şi nu înţeleg nici acuma ce legătură era între Baudelaire, Paul Valery şi potcovitul cailor. Dar, în fine! După zece minute Melinte termină, intră în casă şi vine cu o tabla cu trei păhărele şi o sticlă cu un lichid alburiu-tulburiu. Toarnă în păhărele, Mihăilă zice: "Da' nu-i prea devreme oare?" "Gospodarii - răspunde Melinte sentenţios - încep treaba de dimineaţă." Ne cinstim ca gospodarii, iar eu tot mă uitam la mârţoagă, care tropotea pe loc. Bănuiesc că era bucuroasă că are încălţări noi. Şi atunci mi-am adus aminte de sfaturile tatălui meu când eram mic: "Răducule, să nu stai niciodată la curu' calului, la curu' maşinii şi la curu' muierii." Atuncea am simţit pe pielea mea, mai bine zis pe fruntea mea, ce înseamnă să nu asculţi sfatul tătânesc! Cum stăteam eu la... spatele calului şi-i admiram tropotitul, ghijoaga dracului dă cu copita într-o budănică de plastic aflată acolo, care poc! îmi sare drept în frunte. "Ptiu, zăbălosu' dracului - face Melinte - o fi mâncat din jăratic, frate!" "Da - zice şi Mihăilă - să-i mai dai din când în când câte o tavă de jăratic, poate-l faci cal de curse." Nu m-a durut aşa de tare, nu a curs sânge, dar după cinci minute mi-a apărut în frunte un cucui cât o gogonică. Când zic gogonică ştiu ce zic, fiindcă era şi de culoare roşie, un roşu mai aprins decât flamura partidului sub care fusesem înrolat. În fine, nu aveam timp de reflecţii şi de leacuri. Melinte îmi mai dă un păhărel, ca să se dezumfle cucuiul, şi plecăm la consfătuirea propagandiştilor.

Când am intrat în sala de mese a liceului din Podu Turcului, unde se ţinea consfătuirea, toţi se dădeau la o parte din faţa mea ca din faţa unui inorog. Eram acolo toţi propagandiştii de pe Valea Zeletinului, detaşamentul cel mai înaintat al partidului - profesori, şoferi, învăţători, tractorişti, medici, personal sanitar, ciobani de la Glăvăneşti cu conştiinţă politică înaintată şi, mă rog, alte categorii de oameni ai muncii. Şi începe baliverneaua politică. Tovarăşul Toma insista în mod deosebit pe politica înţeleaptă dusă de tovarăşul Ceauşescu, îndeosebi cea "esternă", cum e iubit el pe întreg mapamondul, cum promovează el prietenia româno-chineză şi cum îi duce cu zăhărelul pe ruşi, cum îl duce de nas pe Gaddafi, ca să ne dea petrol pe veresie, fiindcă libianul e arogant, dar Tovarăşul, ehehe, ştie cum să-l ia. Despre politica internă tovarăşul Toma nu prea a vorbit. Ideea era că vrem să trăim mai bine, aşadar, tovarăşi, trebuie să muncim mai bine, asta trebuie să le spunem la oamenii de pe ogoare, de la staţiunile de maşini şi tractoare, din şcoli şi unităţi de sănătate publică. După aceea urmau întrebările, nelămuririle din partea noastră, a propagandiştilor, haideţi, tovarăşi, cu curaj, prezentaţi problemele pe care le aveţi în munca propagandistică de zi cu zi, ne îndemna tovarăşul Toma. Bineînţeles, întrebările fuseseră pregătite cu o săptămână înainte de către secretarii de partid de la comune, care ocupau acum primele rânduri în sală. Aceştia puneau întrebările îndelung ticluite şi tovarăşul Toma răspundea. Întrebările vizau tot probleme internaţionale mai mult: despre politica noastră de pace îndreptată împotriva cursei înarmărilor, despre politica de apartheid, despre ţările nealiniate, neamestecul în borşurile interne, mă rog, de astea.

Lucrurile mergeau ca unse, însă la un moment dat se scoală un tractorist din fundul sălii şi dă cu bâta-n baltă, punând o întrebare nepregătită dinainte. "De ce - întreabă tractoristul - la IAS se plăteşte mai bine ca la CAP? Cum să le explic eu la oameni chestia asta?" Aşa era, toată lumea ştia asta, numai că noi, ăştia cu glagorie şi cu carte, nu întrebam aşa ceva, că nu se făcea. Puteam să avem mari probleme la serviciu pentru o asemenea întrebare. Şi, oricum, tot degeaba am fi pus-o. Eram adepţii axiomei lui moş Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic. Numai că noi, s-o spunem pe-a dreaptă, o reinventasem după vremurile pe care le trăiam: Eu mă prefac că ştiu că nu ştiu nimic.

Tractoristul însă nu ştia toate acestea sau se făcea că nu ştie, habar n-am. Tovarăşii cu funcţii din primele rânduri s-au întors către tractorist şi se uitau la el ca la broasca râioasă care se umflă să se facă vacă. Tovarăşul Toma ar fi putut să-i răspundă tractoristului că aceste unităţi GAC, devenită pe urmă IAS, au fost înfiinţate de partid ca un etalon, ca un exemplu pentru CAP-uri, ca şi acestea din urmă să devină model. Dar iată că anii trecuseră, CAP-urile nu deveniseră nici pe departe model, rămăseseră în continuare vacile de muls ale statului (vaci cam sterpe, de altfel) şi ceapiştii trăiau ca vai de ei, rămânându-le doar trei soluţii: 1. ori să se ducă la oraş să muncească, 2. ori să fure de la CAP, 3. ori amândouă. Bine, unii, cei mai şmecheri şi puturoşi, furau legal, ca să zicem aşa, intrând în funcţiile de conducere de la CAP, de la şefi de echipă până la preşedinţii de CAP. Cam asta era situaţia. Tovarăşul Toma însă nu a spus chestia cu IAS-urile ca unităţi model, ci l-a întrebat pe tractorist: "De unde eşti, tovarăşe...?" "Mărcuţă." "Mărcuţă. De unde eşti tovarăşu' Mărcuţă?" "De la Dealu Morii." "Aha, de la Dealu Morii", a zis tovarăşul Toma, fulgerându-l cu privirea pe secretarul de partid de acolo. "Uite ce-i, tovarăşe Mărcuţă... Nu eşti un bun propagandist, dacă pui o asemenea întrebare." Şi cu asta basta, pif-paf, s-a terminat toată argumentaţia tovarăşului Toma.

Pe urmă tovarăşul Toma a mai trăncănit ce a mai trăncănit şi gata! consfătuirea s-a încheiat. Tovarăşii de la Bacău au plecat cu volgile lor, iar noi am rămas în sala de mese. Am mâncat o ciorbă de fasole din partea partidului, am luat banii pentru transport, ba şi o diurnă babană pentru salariul unui pârlit de profesor, aşa că ne-am adunat patru propagandişti de nădejde şi am mers ţintă drept la restaurantul central din Podu. Singurul de altfel. Pe parcurs au mai venit vreo trei, cunoscuţi din învăţământ de-ai lui Mihăilă şi Melinte, eu fiind nou pe lunga, îngusta şi săraca vale a Zeletinului, ca să-l parafrazez pe "desculţul" Zaharia Stancu. Fiecare nou-venit se minuna de cucuiul meu, care nu mai era de inorog singuratic în selva oscura di provincia, se fleşcăise şi arăta acum ca un prezervativ postcoitum. Dar îmi mai apăruseră şi sub ochi nişte cearcăne ca dracu': vineţii, ca şi cum aş fi alergat în urma unui cal agitat brusc la vederea unei iepşoare. Calul, nu eu. Trebuia să reiau de fiecare dată povestea cu răpciuga de cal anorexic şi brusca lui revitalizare după ce mâncase jăratic.

Inventivitatea românească intrând în acţiune, am pus repede două mese cap la cap, am adunat mai multe scaune şchioape şi desperecheate şi ne-am strâns grămăjoară. Eu am nimerit lângă o draperie, care parcă fusese achiziţionată din odaia de nuntă a dickensienei miss Havisham - nu mai fusese scuturată de vreo douăzeci de ani. Când o atingeai, o aură subţire de colb se aşeza, vorba poetului, în flori, în ochi, pe buze ori morminte. În general, atmosfera era de conclav catolic adunat la un catafalc pauper - cu feţe de masă odinioară vişinii, cu găuri tivite cu negru de la ţigări mitocăneşti, cu nişte frapiere ruginite pe post de urne funerare şi firimituri peste tot, rămase probabil de la ostie. Catolicii spun că într-o firimitură de ostie este Cristos întreg. Şi comunismul întreg stătea în acele firimituri din restaurantul poduturcesc.

Am comandat coniac "Unirea", dar chelneriţa, o fătucă cu un coc somptuos "cu sarmale", cum se zicea, aşezat pe un cap cât o gulie ceva mai mare, zice: "Vă servesc, da' lu' ăsta nu-i dau." "Ăsta" era Melinte, proful de franceză. Mă uit la el: Avea o moacă de mujic matol, ce-i drept, cu nas borcănat şi roşu, dar nu era beat, astfel încât fătuca să refuze să-l mai servească. Atunci? "Nu-l servesc că m-a lăsat corigentă la franceză", ne lămureşte fătuca. "Dacă n-ai învăţat, Nuţico, ce să-ţi fac eu?!" se dezvinovăţeşte Melinte. "Da' parcă ce nevoie aveam eu de franţuzasca ta? Să parlevu pe şuşă cu bulangii din Podu?" tremură de indignare cocul falnic, fără păs. Rămânem tăcuţi, cu nasurile în jos. Dar Mihăilă: "Argumentul fetei e pertinent, băi Ticule, trebuia să te gândeşti la şuşă, ce dracu!" Melinte stătea cu nasul borcănat în jos, gata să-şi facă autocritica. "Da, da", am aprobat şi noi, insistând totuşi ca tovarăşul profesor să fie iertat, dar cocul tip sarmale era neînduplecat. "Eu te reclam la şef", încearcă vag o ameninţare Melinte. "Du-te tu la şăf că... vai de steaua ta!" zice Nuţica. În fine, Nuţica ne aduce coniacul, lui Melinte însă nu, astfel că am hotărât să cotizăm fiecare câte un pic din paharele noastre, ca să umplem şi paharul lui Melinte. Aşa am făcut, căci, vorba ceea, prietenul la băutură se cunoaşte. După ce-am dat fiecare câte-un rând, că nici unul din noi nu se lăsa luat înainte de celălalt, s-au mai descreţit frunţile şi ascuţit minţile. Acuma să ne fi pus, frate, la munca de lămurire propagandistică! Eram brici! S-au spus cele mai bune bancuri cu Bulă şi cu Ceauşescu. Sau invers, nu mai ţin minte.

Dar până la urmă a trebuit să încheiem activitatea propagandistică şi să ne cărăm la autobuz. Am buchisit sub talpă mucurile de Carpaţi de plămâni sparţi, ţigara sfântă din vremea aceea, şi uşcheala!

Ajunşi veseli în sat pe seară, aveam sufletul preaplin. O boare de lumină se lăsase peste grajdurile coşcovite de la CAP, peste glodurile satului amestecate cu căcăreze, până şi peste cocioabele ţigăneşti fără garduri. O babă cu barbă, chiftind prin noroaie, mi se părea o barbă cu babă. Acuma mă simţeam în stare să boiesc în nişte scrieri ţărani în culorile tradiţionale, căci altminteri ţăranii din sat nu semănau deloc cu cei din literatura clasică. Poate doar copiii lui Bulişcă, care ieşeau cu dărabul de mămăligă din casă şi îl mâncau la faţa locului, direct pe parcela ceapeului, cu pătlăgele crude-coapte, cum se nimerea, poate ei, zic, să semene cu copiii din Desculţ. Altfel, nimeni şi nimic nu semăna. Popa nu semăna nici pe departe cu popa Tanda: juca poker cu primarul şi s-a cărăbănit cu banii de clopot strânşi de la oameni. Miliţienii nu semănau cu jăndarii clasici decât la bătaie. Ionii, Anele şi Floricile nu erau apăsaţi de blestemul pământului şi al iubirii, ci de cum să plece mai repede şi să se angajeze la Galaţi sau Braşov. Buciumul nu suna cu jale, nici măcar unul de artizanat, cumpărat pe valută de la "Romarta". Nu erau cărărui neştiute ca-n Sadoveanu, ci cărări lunecoase, gloduroase şi pline de scaieţi, iar pe izlaz vacile de la CAP erau vaci şi atât: scheletice şi pline de baligă, verificându-şi tromboanele, la fel ca văcarii claxonul personal: "uăi!", "hăi!", "băi!".

Un fluierat ne opreşte în mijlocul glodului. Era Fănică zis Cărănidă, un cunoscut de-al lui Mihăilă, care ne văzuse de peste gard şi acuma venea fleoş-fleoşc după noi să ne invite să-i "cinstim casa". "Haide, dom' profesor!" zice mărinimos Mihăilă. Şi eu eram cuprins de o generozitate de nabab, aşa că ne-am întors din drum să-i cinstim casa lui Fănică, mai bine zis beciul, căci am poposit la gura gârliciului. Acolo mai era tovarăşul Horneanu, un tip c-o figură bolfoasă de culoarea mălaiului şi nişte ochi alburii, apoşi. Dacă mai adăugăm şi faptul că stătea tot timpul rânjit, semăna cu un bostan-felinar înfipt seara în ostreţe, ca să sperie pe trecători. Tovarăşul Horneanu, ne-a explicat scurt Fănică, a venit la noi în sat "cu ocazia campaniei de toamnă". A doua zi ne-am dumirit că tovarăşul Horneanu venise din partea Secu (nu a mănăstirii, ci... ştiţi dumneavoastră) să supravegheze buna desfăşurare a muncilor agricole de toamnă. Şi Fănică Cărănidă venise la muncile agricole de toamnă. Lucra la Borzeşti şi şi-a luat concediu, ca să strângă via şi păpuşoii, fiindcă nu mai avea cine, "moşnegii s-au mutat pe deal", le-a făcut casă cu uşa-n pod acolo. După vreo trei pahare de sculău, producţie locală, şi slănină cu autoservire, căci Fănică ne dăduse nişte cuţite şi tăiam direct din bucăţile atârnate în bagdadie, discuţiile s-au încins. Dar să spun mai întâi că am plătit sculăul şi slănina după vreo trei zile, când am început practica agricolă cu şcoala. Pe tarla a apărut Fănică Cărănidă şi ne-a rugat să punem elevii să-i "soluţioneze" glugile de păpuşoi. El singur n-ar fi terminat nici la Crăciun. Îl puteam refuza?

Aşadar, discuţia era în toi, argumentaţiile - furibunde! Numai că fiecare avea punctul său de vedere, la care ţinea cu încăpăţânare. Eu încercam să înşirui, cum făcusem cândva la examen, limbile paleosiberiene, că l-am lăsat ca la dentist pe dom' Rotundu. Mihăilă vorbea însă despre Fâşia Gaza şi capacitatea de luptă a israelienilor, neuitând de rolul fundamental al Goldei Meir. Iar tovarăşul Horneanu era de acord că, dacă te ridici de jos, din sărăcie şi noroaie, nu trebuie să priveşti de sus pe ceilalţi de unde-ai plecat, numai că s-a săturat să mănânce de-o săptămână numai pui fript cu mămăligă şi mujdei, cum îi făcea gazda. În fine, nu-mi mai amintesc tot miezul convorbirilor, dar, fără doar şi poate, ne alimentam gândemele cu firimiturile ostiei comuniste.

Pe înnoptate am pornit către casă. Nu pot spune că auzeam în lina noapte fine sfere sfârâind, sfârtecate strigându-se-n divin, dar clefăitul glodurilor ştiu bine că-l auzeam. Auzeam şi urletele paznicilor de la viile din deal. Era frig şi se "cinstiseră" să se încălzească. Plus că localnicii obişnuiau să le dăruiască seară de seară sticle de vin. Astfel îşi completau beţii, pardon, bieţii oameni cantitatea de struguri pentru vinul ce va să vină.

Acasă am ajuns cam ezitant. De-abia am urcat scările paradite de la tanti Pinuţa, gazda.
- Unde ai fost, măi? m-a întrebat Maria mea, sfânta mea Marie, văzându-mi cucuiul fleşcăit în frunte şi ochii bleojdiţi.

Iar eu i-am răspuns parcă dintr-un banc cu Bulă:
- Am fost cu p'opa'anda.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer