Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Dulce răzbunare


Joe Abercrombie, traducere de Ruxandra Toma

01.11.2017
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017

traducere din limba engleză de Ruxandra Toma


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

O fi războiul un iad, dar pentru apriga Monza Murcatto, vestita şi neînduplecata supusă a lui Orso, el poate fi şi o sursă de bani. Prin victoriile repurtate, a devenit celebră, poate prea celebră. Iar acum, trădată şi azvârlită în lumea răposaţilor, Monza trăieşte cu un singur gând: să se răzbune. Aliată cu un beţiv notoriu, un specialist în otrăvuri, un criminal obsedat de numere şi un barbar dornic să facă dreptate, trebuie să înfrunte jumătate de regat. Iar cel mai periculos om din lume vine după ea...
O poveste din universul seriei Prima lege.

"Lupte palpitante, viscerale, acţiune brutală, ritm susţinut. Abercrombie pune în roman trădări, schimbări, răsturnări de situaţie şi ne face să ne întrebăm cum o să se sfârşească. Dulce răzbunare e cea mai bună carte a lui de până acum." (George R.R. Martin)

***
Fragment
Benna Murcatto salvează o viaţă

Răsăritul de soare avea culoarea sângelui infectat. Curgea din est, păta cu roşu cerul întunecat şi însemna cu aur lichid crâmpeiele de nori. Mai jos, drumul şerpuia pe coasta muntelui către fortăreaţa Fontezarmo, un grup de turnuri ascuţite, cenuşii pe bolta rănită a cerului. Zorii erau coloraţi în roşu, negru şi auriu.

Culorile meseriei lor.
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Ea oftă, de parcă înfăţişarea ei deosebită nu ar fi fost decât o întâmplare. De parcă nu ar fi stat un ceas în faţa oglinzii ca să se gătească.
- Asta-i realitatea. Constatarea ei nu-i vreun talent. Dovedeşti doar că nu eşti orb.

Căscă, se întinse ca să se dezmorţească şi se aşeză mai bine în şa, făcându-l să aştepte.
- Dar, te rog, continuă.

El îşi drese zgomotos glasul şi ridică o mână, aidoma unui cabotin care urmează să rostească monologul vieţii lui.
- Părul tău mi se pare... o blană lucioasă de samur.
- Eşti un cocoşel îngâmfat. Ieri cu ce ţi se părea că seamănă? Cu draperia nopţii. Mi-a plăcut mai mult, era mai poetic. Poezie proastă, ce-i drept, dar te-ai străduit.
- Rahat! exclamă el, mijindu-şi ochii spre nori. Atunci ascultă aici: ochii tăi strălucesc precum nişte safire nepreţuite!
- Adică acum zici că am pietre pe faţă?
- Buze ca petalele de trandafiri?

Ea scuipă în direcţia lui, dar el se aştepta la asta şi se feri la timp. Flegma trecu peste capul calului şi ajunse pe pietrele zvântate de lângă drum.
- Cu asta să-ţi uzi trandafirii, tembelule! Poţi mai mult de atâta.
- Mi-e din ce în ce mai greu, mormăi el. Bijuteria pe care ţi-am cumpărat-o îţi vine superb.

Ea îşi ridică mâna dreaptă ca să admire rubinul de mărimea unei migdale, în care se reflectau primele raze ale soarelui şi care strălucea ca o rană deschisă.
- Am primit daruri şi mai urâte.
- Se potriveşte cu firea ta pătimaşă.

Ea pufni pe nas.
- Şi cu reputaţia mea pătată cu sânge.
- Fac ceva pe reputaţia ta! Vorbe de oameni cretini! Eşti un vis. O fantasmă. Parcă ai fi...

Şi pocni din degete când găsi comparaţia.
- Însăşi Zeiţa Războiului!
- Zeiţă, zici?
- A Războiului. Îţi place?
- Merge. Dacă o să-l pupi în fund pe ducele Orso măcar pe jumătate la fel de bine, am putea chiar să primim un premiu.

Benna îşi ţuguie buzele.
- Nimic nu-mi face mai mare plăcere dimineaţa decât imaginea feselor cărnoase ale Excelenţei Sale. Sugerează... forţă.

Copitele tropăiră pe cărarea acoperită de praf, şaua scârţâi şi hamul zăngăni. Drumul făcea meandre peste meandre peste meandre. Restul lumii rămase undeva, sub ei. La răsărit, roşul sângeriu al cerului devenea un fel de roz palid. În faţa ochilor le-a apărut râul, care şerpuia prin pădurea autumnală de la poalele văii povârnite. Scânteia ca o armată în marş şi îşi urma cursul grăbit şi implacabil către mare. Către Talins.
- Aştept, spuse el.
- Ce?
- Partea mea de complimente, fireşte.
- O să-ţi plesnească tărtăcuţa dacă ţi se mai umflă doar un pic, zise ea, trăgându-se de manşetele din mătase. Şi nu vreau să-mi stropeşti cu terci de creier cămaşa asta nouă.
- M-ai omorât! exclamă Benna, ducând mâna la piept. M-ai înjunghiat în inimă! Aşa îmi răsplăteşti tu anii de devotament, căţea fără suflet?
- Cum de-ţi permiţi să crezi că mi-ai fi devotat mie, ţărane? Eşti ca o căpuşă devotată unui tigru!
- Tigru? Ha! Când te compară cineva cu un animal, de obicei se preferă şarpele.
- Tot mai bine decât un vierme.
- Curvo!
- Laşule!
- Criminalo!

Aici nu putea să-l contrazică. Şi se lăsă din nou tăcerea. O pasăre începu să cânte dintr-un copac uscat de pe marginea drumului. Calul lui Benna se apropie de al ei şi el îi murmură cu foarte, foarte multă tandreţe:
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Femeia zâmbi din colţul gurii. Colţul pe care el nu putea să-l vadă.
- Ce să-i faci? Asta-i realitatea.

Îşi îmboldi calul după un cot al râului şi în faţa lor se ivi zidul exterior al citadelei Fontezarmo. Un pod îngust traversa defileul ameţitor, ducând la poarta fortăreţei. La celălalt capăt se căsca o arcadă primitoare ca un mormânt.
- Au fortificat zidurile de anul trecut şi până acum, mormăi Benna. Nici prin gând nu-mi trece s-o iau cu asalt.
- Nu te apuca acum să susţii că ai avea curaj să te sui pe scara aia.
- Nici nu mi-ar da prin cap să îndemn pe altcineva să ia cu asalt citadela asta.
- Nu te apuca să susţii că ai avea curaj să dai vreun ordin.
- Nici nu m-aş gândi să mă uit la tine cum trimiţi pe altcineva să o ia cu asalt.
- Nu.

Cu multă prudenţă se aplecă uşor din şa şi se încruntă la abisul din stânga ei. Apoi îşi ridică privirea la zidul din dreapta, ale cărui metereze desenau zimţi negri pe cerul zorilor.
- Am impresia că Orso crede că cineva ar încerca să-l omoare.
- Are duşmani? şopti Benna cu uimire prefăcută şi holbând ochii.
- Nu prea mulţi - doar jumătate din Styria.
- Atunci... înseamnă că şi noi avem duşmani?
- Mai mult de jumătate din Styria.
- Dar atât de tare m-am străduit să mă placă...

Au trecut la trap printre doi oşteni posaci, cu suliţele şi coifurile din oţel atât de lustruite, încât strălucirea lor te-ar fi putut orbi. Tropotul copitelor răsună prelung în întunericul din pasajul lung, care urca în pantă domoală.
- Acum ai privirea aia.
- Care privire?
- Care zice "gata cu distracţia pe ziua de azi".
- Hm! mormăi ea, simţind cum nemulţumirea-i caracteristică îi strâmbă trăsăturile. Tu îţi poţi permite să zâmbeşti. Eşti personajul pozitiv.

Lumea de dincolo de porţi era cu totul alta - aer îmbibat cu parfum de levănţică şi decor verde-aprins, după cenuşiul muntelui. O lume cu pajişti îngrijite, cu garduri vii într-atât de torturate, încât să aibă forme de toată minunea, cu fântâni arteziene din care apa ţâşnea în sclipiri de diamante. Din păcate, la fiecare portal se aflau străjeri încruntaţi, cu crucea neagră a Talinsului cusută pe tunicile albe purtate peste armuri; şi ăştia îţi stricau tot cheful.
- Monza...
- Da?
- Haide să fie asta ultima noastră campanie, încercă să o convingă Benna. Ultima noastră vară petrecută pe câmpul de luptă. Hai mai bine să ne găsim o ocupaţie mai plăcută. Acum, cât timp mai suntem tineri.
- Şi cum rămâne cu cele O Mie de Săbii? Mai degrabă zeci de mii acum. Contează pe noi şi ne aşteaptă ordinele.
- Să conteze pe altcineva. S-au însoţit cu noi pentru că şi-au zis că-i rost de ceva jafuri babane şi le-am oferit destule ocazii din astea. Nu sunt loiali decât propriului profit.

Se vedea nevoită să recunoască faptul că membrii celor O mie de Săbii nu erau oameni buni, nici măcar mercenari buni. Majoritatea erau mai mult decât nişte criminali. Iar mare parte dintre ceilalţi aspirau să devină astfel. Însă nu asta era problema.
- Trebuie să ai un scop în viaţă, mârâi ea.
- Nu pricep de ce.
- Aşa eşti tu. Nu peste mult timp Visserine va capitula, Rogont se va preda, iar Liga celor Opt va deveni doar un vis urât. Orso se va putea încorona Rege al Styriei şi nu va mai avea nevoie de noi. Ne vom împrăştia care încotro şi vom fi uitaţi.
- Dar nu merităm aşa ceva. Am putea avea oraşul nostru. Iar tu ai putea să fii nobila ducesă Monzcarro de... de ceva.
- Iar tu neînfricatul duce Benna? râse ea dispreţuitor. Fraier fără minte ce eşti! Nici să te caci n-ai putea fără ajutorul meu. Războiul este o afacere destul de murdară, aşa că refuz să mă bag în politică. Când Orso se încoronează, noi ne retragem.

Benna oftă.
- Păi, nu suntem mercenari? Cosca nu ar fi rămas niciodată lângă un patron ca ăsta.
- Eu nu sunt Cosca. Plus că nu-i deloc înţelept să-l refuzi pe Lordul de Talins.
- Aiurea! Pur şi simplu îţi place să lupţi.
- Nu. Îmi place să câştig. Mai rămânem un singur sezon, apoi plecăm în lumea largă. Să vizităm Vechiul Imperiu. Să facem turul celor O Mie de Insule. Să navigăm până la Adua şi să stăm la umbra Casei Creatorului. Să facem tot ce ne-am dorit.

Benna se bosumflă, aşa cum făcea întotdeauna când lucrurile nu ieşeau după vrerea lui. Se îmbufna mereu, dar nu refuza niciodată. Şi o irita uneori faptul că doar ea trebuia să decidă ce vor face.
- De vreme ce-i evident că împreună n-avem decât o singură pereche de boaşe, chiar nu simţi câteodată nevoia să le mai porţi şi tu?
- Ţie îţi vin mai bine. Unde mai pui că tu eşti aia mintoasă. E corect ca boaşele să stea împreună cu creierul.
- Tu ce-ai de câştigat din afacerea asta?

Benna îi adresă un zâmbet larg.
- Surâsul învingătorului.
- Atunci dă-i înainte şi surâde cât pofteşti.

Acestea fiind spuse, ea sări din şa, îşi îndreptă centura cu un gest smucit, aruncă hăţurile grăjdarului şi porni cu paşi mari către intrarea în curtea castelului. Benna s-a împiedicat de mai multe ori în sabie când alerga să ţină pasul cu ea. Deşi îşi câştiga existenţa de pe urma războaielor, armele îl încurcau întotdeauna, făcându-l de ruşine.

Curtea interioară, mult mai păzită decât cea exterioară, avea terase largi, construite pe creasta muntelui, unde fuseseră plantaţi arbori exotici, mai cu seamă palmieri. O coloană străveche, despre care se spunea că ar proveni chiar din palatul lui Scarpius, se înălţa semeaţă în centru şi se reflecta în apa sclipitoare a unui heleşteu rotund, plin cu peşti argintii. Curtea era mărginită pe trei laturi de imensitatea aceea din sticlă, bronz şi marmură care era castelul ducelui Orso - aidoma unui motan monstruos cu un şoricel în labe. Din primăvară şi până acum, de-a lungul zidului nordic se mai construise încă o aripă extrem de spaţioasă, ale cărei ghirlande decorative cioplite în piatră erau încă pe jumătate ascunse în spatele schelelor.
- Ia uite ce au mai construit! spuse ea.
- Mi se pare normal. Cum să-i ajungă prinţului Ario doar zece săli în care să-şi ţină pantofii?
- În zilele noastre niciun bărbat nu poate pretinde că e elegant dacă nu are cel puţin douăzeci de încăperi pline cu pantofi.

Benna aruncă o privire încruntată la cizmele lui cu catarame aurii.
- Eu n-am decât treizeci de perechi cu totul. Mă ustură inima de atâta sărăcie.
- Pe toţi ne ustură, murmură ea.

Un grup de statui, doar pe jumătate terminate, se înşirau de-a lungul acoperişului. Îl reprezentau pe ducele Orso dând de pomană săracilor. Ducele Orso împărţind cunoaştere celor ignoranţi. Ducele Orso apărându-i pe cei slabi.
- Mă mir că n-a comandat şi o statuie cu toată populaţia Styriei dându-i limbi în cur, îi şopti Benna la ureche.

Ea îi arătă un bloc de marmură parţial prelucrat.
- Asta urmează.
- Benna!

Contele Foscar, mezinul lui Orso, venea în goana mare pe lângă heleşteu, aidoma unui căţeluş exaltat. Bucuria îi lumina chipul pistruiat. Pietrişul proaspăt greblat îi scârţâia sub tălpi. De când îl văzuse Monza ultima dată, tânărul făcuse încercarea nesăbuită de a-şi lăsa barbă, însă firişoarele rare de păr de culoarea nisipului nu reuşeau decât să-l facă să arate şi mai mult ca un copil. O fi moştenit el toată curăţenia sufletească a familiei, dar frumuseţea îl ocolise. Benna rânji, îşi repezi un braţ peste umerii lui Foscar şi îi răvăşi părul. Gestul acesta, considerat o insultă dacă ar fi venit din partea altcuiva, era sincer şi fermecător când îl făcea Benna. Harul lui de a-i face pe oameni să se simtă bine o fascina mereu pe Monza. Talentele ei erau cu totul opuse.
- A sosit tatăl tău? îl întrebă ea.
- Da. Şi fratele meu e aici. Stau de vorbă cu bancherul.
- În ce ape se scaldă?
- Bune, din câte mi-am dat eu seama. Dar îl cunoaşteţi şi voi pe tata. Deşi nu s-a înfuriat niciodată pe voi doi, nu-i aşa? Aduceţi mereu numai veşti bune. Şi astăzi veştile sunt bune, da?
- Îi spun eu, Monza, sau...?
- Borletta a căzut. Cantain e mort.

Foscar nu se bucură. Nu avea apetitul tatălui său pentru cadavre.
- Cantain a fost un om bun.

Din câte îşi dădea seama Monza, remarca asta nu avea legătură cu subiectul.
- A fost duşmanul tatălui tău.
- Dar un om care merita tot respectul. Prea puţini au mai rămas în Styria. Chiar a murit?

Benna pufni.
- Ce să zic? Nu mai are cap şi a fost tras în ţeapă deasupra porţilor. Aşa că, dacă nu cunoşti un doctor al naibii de bun...

Trecură pe sub o arcadă înaltă, dincolo de care urma un culoar întunecos şi plin cu ecouri, ca mormântul unui împărat. Suliţe de lumină prăfoasă se strecurau înăuntru şi se întâlneau pe pardoseala din marmură. Armuri vechi, în poziţie de drepţi, cu sclipiri mute; arme de demult, strânse în pumni din fier. Zgomotul ascuţit al unor tocuri de cizmă reverberă din pereţi: un bărbat în uniformă neagră se apropia de ei.
- Căcat! îi şuieră Benna în ureche. Vipera aia de Ganmark e aici.
- Potoleşte-te!
- Imposibil ca nemernicul ăsta indolent să fie atât de priceput în lupta cu sabia cum se spune...
- Ba este!
- Dacă aş fi măcar pe jumătate bărbat, aş...
- Nu eşti. Aşa că stai cuminte!

În mod cu totul straniu, chipul generalului Ganmark era lipsit de fermitate; mustaţa bleagă şi ochii de un cenuşiu spălăcit, mereu umezi, îi confereau o expresie de tristeţe veşnică. Se zvonea că fusese dat afară din oastea Uniunii pentru o necuviinţă de natură sexuală, în care fusese implicat un alt ofiţer; apoi traversase marea ca să-şi găsească un stăpân cu vederi mai largi. Or, ducele Orso avea vederi nelimitate când venea vorba despre cei din slujba lui, cu condiţia ca aceştia să-şi dovedească eficienţa. Ea şi cu Benna erau cele mai bune exemple în acest sens.

Ganmark bâţâi rece din cap către Monza.
- Doamnă general Murcatto!

Un alt salut la fel de ţeapăn şi către Benna.
- Generale Murcatto! Conte Foscar, sper că îţi faci exerciţiile?
- Mă antrenez în fiecare zi.
- Înseamnă că ai să ajungi un bun spadasin.

Benna pufni:
- Ori spadasin, ori o pacoste.
- Şi una, şi alta ar fi o realizare, rosti fără intonaţie Ganmark, mâncând terminaţiile cuvintelor aşa cum o făceau unioniştii. Bărbatul fără disciplină nu este mai bun decât un câine. De fapt, este chiar mai rău. Iar soldatul fără disciplină nu este mai bun decât un cadavru. De fapt, este chiar mai rău. Pentru că un cadavru nu reprezintă nicio ameninţare la adresa camarazilor săi.

Benna căscă gura, dar Monza i-o luă înainte. Dacă ţinea cu tot dinadinsul să se poarte ca un imbecil, o va putea face mai târziu.
- Ce ai mai făcut în sezonul ăsta?
- Mi-am făcut treaba, apărând flancurile voastre de Rogont şi osprienii lui.
- L-ai întârziat pe Ducele Tergiversărilor? rânji superior Benna. Grea sarcină!
- Nu am avut decât un rol secundar. O notă comică într-o mare tragedie, însă sper că apreciată de public.

Ecourile paşilor lor se amplificară atunci când trecură pe sub o altă arcadă şi pătrunseră în rotonda cea înaltă din centrul palatului. Pereţii ei curbaţi erau, de fapt, uriaşe panouri sculptate, care prezentau scene din vechime. Războaiele dintre Demoni şi Magi şi alte aiureli de genul ăsta. Cupola gigantică era acoperită cu fresce înfăţişând şapte femei înaripate pe fundalul unui cer acoperit cu nori de furtună - femei în armuri, femei înarmate, femei furioase. Cele şapte ursitoare, stabilind destinele pământenilor, împărţindu-le noroc şi ghinion.  Cea mai însemnată operă a lui Aropella. Monza auzise că a avut nevoie de opt ani ca să o termine. Şi ea nu a reuşit niciodată să scape de senzaţia pe care i-o provoca locul acesta - o făcea să se simtă mică, slabă, neînsemnată. Ăsta era şi scopul.

Urcară toţi patru o scară atât de largă, încât de două ori mai mulţi oameni ar fi putut să stea pe ea umăr la umăr.
- Şi încotro te-a dus talentul tău comic? îl întrebă ea pe Ganmark.
- Prin foc şi moarte, până la porţile de la Puranti şi înapoi.

Benna strâmbă din buze.
- Dar de luptat te-ai luptat?
- De ce aş face-o? N-ai citit scrierile lui Stolicus? "Animalul se luptă ca să obţină victoria..."
- Generalul doar merge în marş până acolo", termină Monza citatul. Ai stârnit multe râsete?
- Presupun că niciunul din partea duşmanului. Şi foarte puţine din partea celorlalţi, însă aşa este la război.
- Eu am mereu timp să chicotesc, murmură Benna în treacăt.
- Sunt oameni care râd cu uşurinţă. Aceştia sunt nişte comeseni absolut încântători.

Ochii umezi ai lui Ganmark se opriră asupra Monzei.
- Remarc că tu nu zâmbeşti.
- Am să zâmbesc şi eu. Atunci când Liga celor Opt va fi înfrântă şi Orso devine Rege al Styriei. Atunci ne vom putea pune săbiile în cui.
- Experienţa m-a învăţat că săbiile nu se simt prea bine atârnate în cui. Au obiceiul de a-şi găsi drumul înapoi în mâinile oamenilor.
- Presupun că Orso te va păstra, zise Benna. Fie doar ca să lustruieşti podelele.

Ganmark nici măcar nu clipi.
- În cazul acesta, Excelenţa Sa va avea cele mai curate pardoseli din întreaga Styrie.

În capătul scării era o uşă dublă, foarte înaltă, cu inserţii de lemn lăcuit pe care erau sculptate capete de leu. Un bărbat solid se plimba încolo şi încoace prin faţa ei, aşa cum se plimbă un câine bătrân şi devotat prin faţa uşii stăpânului. Credinciosul Carpi, căpitanul cu cea mai mare vechime în Mia de Săbii. Chipul său lătăreţ, sincer, bătut de soare, vânt şi ani, purta urmele sutelor de bătălii la care participase.
- Hei, Credinciosule!

Benna îl apucă pe bătrânul mercenar de mâna cât o lespede.
- Ce te-a apucat să urci pe munte la vârsta ta? N-ar trebui să fii într-un bordel?
- Ce bine ar fi, ridică din umeri Carpi. Dar Excelenţa Sa a trimis după mine.
- Iar tu, fiind o fire supusă... te-ai supus.
- De-aia mi se zice Credinciosul.
- Cum stătea treaba în Borletta când ai plecat tu de acolo? îl întrebă Monza.
- Era linişte. Cei mai mulţi oameni sunt încartiruiţi în afara zidurilor, sub comanda lui Andiche şi Victus. Bine ar fi dacă n-ar da foc locului, zic eu. Pe unii dintre cei mai de nădejde i-am lăsat în palatul lui Cantain, supravegheaţi de Sesaria. Veterani, ca mine, de pe vremea generalului Cosca. Bărbaţi trecuţi prin ciur şi dârmon, nu nătăfleţi repeziţi ca ăştia de acum.

Benna râse înfundat.
- Adică din ăia de gândesc mai încet?
- Gândesc încet, dar măcar gândesc tot timpul. Şi ajungem unde trebuie într-un final.
- Ce faci, intri?

Foscar se împinse cu umărul într-o uşă şi o deschise. Ganmark şi Credinciosul îl urmară. Monza ezită o clipă în prag, încercând să-şi compună cea mai dură expresie. Ridică ochii şi îl suprinse pe Benna zâmbind la ea. Fără să se gândească, se pomeni că-i zâmbeşte şi ea. Apoi se apropie de el şi îi şopti la ureche:
- Te iubesc.
- Mi se pare normal.

Benna intră primul şi Monza pe urmele lui.

Biroul personal al ducelui Orso era o sală din marmură de dimensiunile unei pieţe. Ferestrele impunătoare înşirate pe o latură erau deschise şi prin ele intra adierea pătrunzătoare a vântului, înfoind draperiile viu colorate. Dincolo de ele se afla o terasă lungă, ce părea suspendată în aer şi care dădea spre cea mai abruptă coastă a muntelui.

Peretele opus era acoperit cu tablouri extrem de înalte, creaţii ale celor mai însemnaţi artişti ai Styriei şi care înfăţişau mari bătălii din istorie. Victoriile lui Stolicus, ale lui Harold cel Mare, ale lui Farans şi Verturio, toate imortalizate în ulei de peneluri măiestre. Nu avea cum să-ţi scape mesajul care spunea că Orso era ultimul dintr-un neam de regi biruitori, cu toate că străbunicul lui fusese nu numai un uzurpator, ci şi un criminal ordinar.

Cel mai mare tablou se afla chiar în faţa uşii - era înalt de cel puţin zece metri. Şi cine să fie înfăţişat în el, dacă nu Marele Duce Orso? Călare pe un armăsar cabrat, cu sabia strălucitoare ridicată deasupra capului, cu privirea-i pătrunzătoare aţintită în zare, îndemnându-şi oamenii spre victorie în Bătălia de la Etrea. Pictorul părea să nu fi aflat că Orso nu se apropiase nici măcar la optzeci de kilometri de front.

Să nu uităm însă că minciunile subtile au mereu câştig de cauză în faţa adevărului, aşa cum îi spusese el adesea.

Ducele de Talins stătea ursuz la un birou, fluturând acum un condei în locul sabiei. Alături de el se afla un bărbat înalt, cumplit de slab, cu nasul coroiat, care se uita în jos cu atâta aviditate, de ziceai că-i un vultur care pândea moartea călătorilor însetaţi. În spatele lor, pe umbrele de pe perete, se contura o altă siluetă masivă. Gobba, garda de corp a lui Orso - un individ cu gâtul gros ca de porc. Prinţul Ario, fiul cel mare şi moştenitorul ducelui, stătea tolănit într-un jilţ poleit cu aur, nu departe de ceilalţi. Picior peste picior, cu un pahar cu vin ţinut neglijent în mână şi cu un surâs insipid pe chipul său chipeş, dar impasibil.
- I-am găsit pe calicii ăştia rătăcind jurul castelului! strigă Foscar. Şi m-am gândit să ţi-i aduc să-ţi faci pomană cu ei, tată!
- Pomană?

Vocea ascuţită a lui Orso răsună prelung în sala imensă.
- Nu-i chiar activitatea mea preferată. Făceţi-vă comozi, prieteni. Vin şi eu imediat.
- Ia te uită, Măcelăreasa din Caprile, murmură Ario, însoţită de micuţul ei Benna!
- Înălţimea Ta, ce bine arăţi!

De fapt, Monza credea că arată ca o puţă bleagă, însă îşi păstră părerea pentru sine.
- La fel şi tu, dar mereu arăţi bine. Dacă toţi soldaţii ţi-ar semăna, aş putea fi tentat să iau şi eu parte la campaniile militare. Ăla-i un farafastâc nou?

Şi Ario făcu un semn leneş cu degetele-i împopoţonate spre rubinul de pe mâna Monzei.
- Doar un fleac pe care l-am avut la îndemână când m-am îmbrăcat.
- Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo. O cupă cu vin?
- Aşa, dis-de-dimineaţă?

Ario privi printre pleoapele-i grele spre fereastră.
- Din punctul meu de vedere noaptea nu s-a încheiat încă.

Şi a rostit vorbele astea cu emfază, de parcă o noapte nedormită ar fi fost cine ştie ce act de eroism.
- Eu nu refuz.

Benna deja îşi turna licoarea, căci se pricepea mai bine decât oricine să facă pe grozavul. Cel mai probabil va fi beat în mai puţin de o oră şi se va face de râs, dar Monza era sătulă să-l tot dădăcească. Ocoli şemineul monumental, susţinut de statuile lui Juvens şi Kanedias, şi se îndreptă către biroul lui Orso.
- Semnează aici, aici şi aici, tocmai spunea slăbănogul, indicând documentele cu un deget descărnat.
- Îl cunoşti pe Mauthis, nu-i aşa? o întrebă Orso, aruncând individului o privire acră. Mă ţine în lesă.
- Veşnic umilul tău slujitor, Excelenţă. Banca Valint şi Balk a fost de acord să-ţi acorde acest împrumut pe perioadă de un an, după care, spre marele lor regret, îţi vor percepe dobândă.

Orso pufni.
- La fel cum ciuma regretă morţii pe care i-a făcut.

Mai mâzgăli o ultimă buclă la ultima semnătură şi azvârli condeiul.
- Toţi ne ploconim în faţa cuiva, nu? Nu uita să le transmiţi patronilor tăi infinita mea recunoştinţă pentru indulgenţa de care au dat dovadă.
- Aşa voi face.

Mauthis strânse documentele.
- Cu asta am încheiat afacerea, Excelenţă. Sunt nevoit să plec de îndată, dacă vreau să prind fluxul de seară spre Westport...
- Ba nu. Mai stai puţin. Avem şi altceva de discutat.

Ochii morţi ai lui Mauthis se opriră asupra Monzei, apoi reveniră la Orso.
- Cum doreşte Excelenţa Voastră.

Ducele se ridică sprinten de la birou.
- Atunci, să ne ocupăm de treburi mai plăcute. Zici că aduci veşti bune, Monzcarro, da?
- Chiar aşa, Excelenţă.
- Of, ce m-aş face fără tine?

De la ultima lor întâlnire, îi apăruse o şuviţă de culoarea fierului în părul negru, parcă şi nişte riduri mai adânci la ochi, dar atitudinea lui poruncitoare era la fel de impresionantă ca în trecut. Se aplecă şi o sărută pe ambii obraji, apoi îi şopti la ureche:
- Ganmark e un comandant destul de bun, dar, cu toate că îi place să ia ştiuletele în gură, n-are strop de umor. Haide la aer să-mi povesteşti despre toate victoriile tale.

O cuprinse cu un braţ pe după umeri şi o conduse pe lângă sarcasticul Prinţ Ario, prin uşile mari deschise, pe terasa înaltă.

Soarele se înălţa şi lumea se umpluse de culori şi strălucire. Sângele se scursese de pe cer, lăsând în urmă-i un albastru intens, peste care se târau nori albi şi pufoşi. Sub terasă, pe fundul acelei văi ameţitoare, râul cu sclipiri argintii şerpuia printre copacii cu frunzele verde-deschis, portocaliu-ars, galben-pal, roşu-aprins. Spre est, pădurea se fărâma, lăsând loc unui covor de câmpuri - petice de pământ necultivate şi verzi, petice de pământ negru, holde aurii. Mai departe râul se întâlnea cu marea cenuşie şi se ramifica într-o deltă întinsă, sugrumată de insule. Monza abia dacă reuşea să zărească siluetele minuscule ale turnurilor, clădirilor, podurilor şi zidurilor de acolo. Măreţul ducat Talins, nu mai mare decât unghia de la degetul ei mare.

Miji ochii în vântul puternic şi îşi dădu la o parte nişte şuviţe rebele de păr de pe obraji.
- Nu mă plictisesc niciodată de priveliştea asta.
- Cum să te plictiseşti. Ăsta-i şi motivul pentru care am construit blestemăţia asta de castel. De aici îmi pot supraveghea supuşii, aşa cum un părinte vigilent veghează asupra copiilor săi. Să se asigure că nu se rănesc în timp ce se joacă, vezi bine.
- Poporul tău e norocos să aibă un tată atât de drept şi grijuliu.
- "Drept şi grijuliu", repetă Orso, încruntându-se şi privind gânditor la marea din zare. Crezi că aşa mă va ţine minte istoria?

Monza credea că este foarte puţin probabil, dacă nu chiar exclus.
- Cum zicea Bialoveld? "Istoria o scriu cei învingători."

Ducele o ţinuse strâns de umăr.
- Ce frumos ştii tu să vorbeşti! Plus că eşti educată şi te pricepi să negociezi. Ario este destul de ambiţios, nu zic, dar e leneş şi nici nu-l duce mintea. Aş fi surprins dacă mi s-ar spune că a reuşit să citească până la capăt un semn de pe marginea drumului. Nu-i pasă decât de curvăsăreala lui. Şi de pantofi. Pe de altă parte, Terez, fie-mea, plânge cu lacrimi amare pentru că am măritat-o cu un rege. Pe cinstea mea, dacă i l-aş fi dat drept mire pe marele Euz[1] însuşi, s-ar fi smiorcăit şi mi-ar fi cerut să-i dau un soţ cu aceeaşi poziţie socială ca a ei.

[1]Euz - creatură fantastică, pe jumătate om, pe jumătate demon (n. tr.).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer