Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Captivitate


Oxana Kopas

11.11.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Abia în aeroport, la întoarcerea spre casă, am realizat că există lucruri pe care nu le pot înţelege, cu toate că, prin natura profesiei mele, se presupune că ar trebui să am cheia oricărei situaţii din viaţa oamenilor pentru care îmi este solicitat ajutorul. Psihiatria mi-a fost pasiunea pentru care am jertfit totul, inclusiv pe mine, fără să mă gândesc o clipă că pacienţii vin şi pleacă, lăsând în mine povestea lor, disecată în atât de multe piese de diferite forme şi culori, încât ajung să se încadreze perfect în desenul meu interior, ca şi când am fi crescut deodată. Am din ce în ce mai puţin timp în care să mă gândesc la mine, şi aproape nu mă mai recunosc. Nu vreau decât să ajung acasă - impropriu spus- la sanatoriu, acolo unde ea mă aşteaptă, probabil agitată de întârzierea de două zile pe care n-o prevăzusem şi pe care mi-a fost imposibil s-o evit, fiind vorba despre lucrările de cercetare pe care a trebuit să le predau înainte de termen, pentru a putea fi incluse în anuarul Academiei din Berlin. Recitesc fragmente dintr-o scrisoare mai veche pe care mi-a trimis-o într-un moment de disperare, crezându-se abandonată.

"... Cred că există un anumit ritual al separării, pe care n-o voi numi despărţire de teama de a nu o goli de conţinutul ei cel puţin la fel de sacru precum întemeierea... O întreagă mitologie depinde în mare parte de funcţia ei ritualică, exorcizantă, de acele descântece în care decantăm întreaga suferinţă de a fi putut iubi total, absolut, aşa cum s-au iubit zeii când au creat pământul. Fără speranţe, fără gânduri şi fără idealuri măreţe, dintr-un singur material, într-o singură matriţă de lut şi o singură suflare, fără ură şi fără conştiinţa ratării. Opera perfectă e în realitate imperfectă prin bătăile inimii şi prin culoarea sângelui purificat de pasiune care ne strecoară trupurile prin sita amintirilor. Noi avem un singur ideal, cel al uitării, singura şansă la eroism... Ştii, dragul meu, cred că amanţii autentici se întâlnesc rar şi se consumă total, până la cenuşă, şi chiar dacă au nevoie de ani buni pentru a se revigora, ştiu că perioada asta le serveşte pentru a-şi recăpăta puterile demiurgice. O iubire adevărată este o hierogamie. Ea cutremură din temelii universul şi îl renaşte în sute de zei, fiecare cu atributele sale.".

Aşa gândeşte ea, la dimensiuni mitice, de aceea am rezerve în a pricepe statornicia sentimentelor pe care le are faţă de mine, cu toată încercarea mea de a o îndepărta, iar eu consider patima pe care o are pentru mine drept obsesie patologică, fapt pentru care am hotărât să îi schimb tratamentul cu sedative pe cel cu Prozac, în încercarea de a o readuce la realitate. Care dintre ele? Cred, până la urmă, că eu sunt acela prins între realităţi, nevrând să accept niciuna dintre ele: cea a iubirii, destinul ideal, şi cea a neputinţei mele de a accepta situaţia de compromis în care ne aflăm, datorită faptului că e căsătorită. Deocamdată, e pacienta mea şi e în mâinile mele.

Aterizarea n-a fost aşa cum m-aş fi aşteptat, dar ce aşteptare se dovedeşte atât de plăcută încât să lase urme fericite în sufletul nostru? Urmează verificarea paşapoartelor, coada interminabilă, goana după bagaje, drumul până la sanatoriu e încă departe, prea departe pentru răbdarea mea şi gândurile coapte în absenţa aceasta de aproape o săptămână. La 4 dimineaţa aeroportul e aproape mort, câteva femei de serviciu târăsc nişte mopuri ancorate în recipiente înalte, prea mari pentru mâinile lor fragile, sunt străvezii de oboseală şi chiar propria viaţă li se pare, cu siguranţă, o ironie a sorţii. Una dintre ele îşi verifică mobilul, speriată de camerele de supraveghere îndreptate vrăjmaş spre punctele cele mai importante ale culoarului, probabil că le este interzis să utilizeze orice alt mijloc de existenţă decât cel oferit de stat pe bani de nimic. Miroase a soluţie dezinfectantă şi a metal uzat, oamenii sunt apatici, controlorii insipizi, verifică mecanic şi fără interes documentele, salutând cu glas plictisit. Un copil scânceşte într-un cărucior incomplet dezambalat din folia de plastic în care a călătorit, frecându-şi ochii cu mânuţele, în timp ce mama se sprijină vlăguită de umărul bărbatului care s-a rezemat, sfârşit, pe geamantanele care aproape îl acoperă, lăsând la vedere numai ochii obosiţi şi încercănaţi de nesomn. Greu să fii părinte, mereu pe fază, mereu vigilent...

În taxi, o căldură insuportabilă, simt cămaşa atât de aproape de piele, încât pare că face parte din mine. Verific în grabă mesajele, nimic important, lista personalului de serviciu actualizată şi un mesaj de la Antoine, medicul de gardă, care îmi confirmă că acum o oră situaţia era neschimbată, o linişte neatinsă de gând omenesc domnea în toate încăperile cercetate minuţios, la fiecare 30 de minute. Pe ecranul WhatsApp, un "Noapte bună" simplu, care acţionează în mine contradictoriu, ca un duş cu intermitenţe, când rece sloi, când insuportabil de fierbinte. Dar astea sunt reflecţiile mele, neştiute de nimeni. Un bărbat nu se plânge, chiar dacă moare în sinea lui. Atât de firavă e graniţa dintre a spune ce simţi cu voce tare şi limpede, cu orice preţ, convins de justeţea argumentelor tale intime, şi reculul pe care cuvintele tale, limba aceasta fabricată pe loc din intenţia nealterată orice fel de cenzură îl pot avea în conştiinţa celuilalt. Degeaba eşti convins că faci bine în temelia intenţiei tale, dacă ea nu ajunge nepervertită de sensibilitatea sau prejudecăţile celui căruia i te adresezi cu toată sinceritatea. Şi atunci, ce e de făcut, ce să alegi între a suprima primul instinct, cel pur, şi a exprima fie şi o temere abia insinuată, dar capabilă să se transforme într-o nedorită realitate? Niciodată n-am ştiut dacă să îi spun că o iubesc şi că nu pot trăi fără ea sau dacă să îmi reprim orice tentaţie. De frica unei respingeri sau a unei atitudini ostile? Pentru ce atâta vicleşug, când iubirea nu poate fi cântărită decât cu sufletul? Am avut de nenumărate ori curajul să îi spun ceea ce simt, deşi ştiam că răspunsul va fi atât de rece încât mi-ar fi putut servi drept lecţie eternă. Şi nu m-am învăţat minte, pentru că sunt sclavul ei, îmi e foarte greu să recunosc, o fac numai şi numai pentru mine, sunt capabil de orice pentru ea.

Nu m-a simţit când am intrat în salonul ei privat, camera de oaspeţi pe care i-am pus-o la dispoziţie de când s-a internat ca "pacientă". Am construit cu greu lumea aceasta şi cu multe sacrificii, printre care şi liniştea noastră. N-am înţeles niciodată de ce îşi dorea mereu să mă vadă mare, cel mai mare în profesia aceasta, de ce era atât de capabilă de orice sacrificiu, deseori credeam că e o formă de egoism, de teamă sau de respingere, şi băteam înapoi, ştiind că oricând pot reveni. Cred că n-am înţeles niciodată iubirea ei, neavând niciun fel de motivaţie pe care s-o fi înţeles sau acceptat pe deplin. Tot ceea ce ţinea de lumea noastră exterioară putea fi un bun prilej de a ne diferenţia, începând cu vârsta. În schimb, rezonam perfect în fiecare ceas şi cu fiecare parte a corpului, excitându-ne în acelaşi timp dintr-o simplă conversaţie pe vreuna din aplicaţiile de pe telefon... O fotografie dintr-un parc era îndeajuns să îmi provoace senzaţii şi să mă facă să îmi imaginez scene fierbinţi - de cele mai multe ori, că o strâng nebuneşte în braţe până când ţipă de durere şi îi muşc buzele până la sânge. O simt aievea în sufletul meu, pielea mea ia culoarea corpului ei şi formele îmi sunt atât de cunoscute, până la transparenţă. Iar ea scria poezii, în câteva minute, despre acelaşi loc, câţiva copaci şi o bancă goală îi apăreau mitic, supradimensional.

Ştiu doar că era oricând pentru mine acolo, indiferent de oră sau stare, uimitor de lipsită de orice orgoliu, în orice formă. În faţa ei, pălea orice fel de ipocrizie, nu mă puteam considera o victimă a vreunei obsesii cum mi se mai întâmplase cu câteva femei care mă agasau, nu mă puteam plânge decât de propriile mele neînţelegeri, inadecvări la vreuna din situaţiile care se iscau inerent, ea era pur şi simplu malul la care ajungeam de fiecare dată teafăr, era camera sambo în care îmi găseam refugiul şi căldura de care aveam nevoie. Puteam să profit oricând de slăbiciunea ei pentru mine, şi totuşi, în timp, am îndepărtat orice astfel de gând. Găseam în ea o prietenă fidelă pentru o vecie, o armură în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii, şi nu erau puţine. Îmi era dragă mai ales pentru că avea un fel al ei de a se metamorfoza în ceea ce aveam nevoie în momentul de singurătate şi confuzie, în plus, mă punea la zid cu sinceritatea ei. Înaltă, albă şi infrangibilă precum Zidul Chinezesc. O puteam vedea şi de pe lună, şi de pe Terra, oricare ar fi fost distanţa. O şi simţeam, aşa cum simţi o durere de măsele sau de suflet, mai ales de suflet. Ştiam că eram totul pentru ea, dar la fel de bine puteam deveni, într-o secundă, nimic. Şi mă feream cât puteam de clipa aceea, deşi ea nu venea niciodată, cu toată agitaţia pe care o stârnea uneori ostentativ.

Lăsase veioza aprinsă şi cartea deschisă şi-a sprijinit ultimele pagini pe marginea pernei, ca într-un fel de rânjet alb-negru. O văd atât de bine, probabil e culoarea cu care dorul ne colorează clipele de intimitate. Pare încruntată şi nu vreau s-o trezesc, se vede că abia a adormit pentru că respiră agitat şi cu intermitenţe. Din când în când pare că suspină, trage aer în piept şi îl eliberează sacadat, ca şi când ar struni în pieptul ei un zmeu care se lasă greu manevrat din pricina vântului... Se întoarce cu tot aşternutul şi de sub bluza de mătase neagră cu broderie (materialul ei preferat) lasă la vedere umărul alb şi catifeaua sânului, ancorat în deschizătura braţului ca într-o carapace. Rămân în umbră, nu vreau s-o trezesc, deşi atât de mult aş vrea s-o strâng în braţe! Mă sperie un hohot înăbuşit, e clar că e prinsă într-un coşmar, pieptul se zbate şi respiraţia nu mai urmează nicio logică, mai mult, fruntea i se încreţeşte a plâns şi lacrima care i se prelinge de-a lungul bărbiei, sclipind în lumina difuză, îmi confirmă bănuiala. O mângâi încet şi îi rostesc numele, abia şoptit. Nu ştiu cum s-a agăţat de gâtul meu şi mă înăbuşă, şuierând din adâncuri: "să nu pleci, să nu pleci..". E transpirată şi părul i s-a lipit de faţă, e trează acum şi trebuie să îi promit în gând că n-o să plec niciodată, deşi rostesc, fără să-mi dau seama, "probabil definitiv"... de unde vin cuvintele mele şi cine le dă drumul aşa, pe nemestecate?

S-a liniştit şi mă ţine captiv, cu braţele atârnate de gâtul meu...
- Vreau să-ţi văd ochii, ochii, dragul meu... de ei mi-a fost cel mai dor... ochii tăi, aerul meu albastru fără de care nu pot respira... Am visat urât, se făcea că mi-ai lăsat un bilet în care cineva mă anunţa cât se poate de serios că ai plecat din ţară. Spune-mi că nu e adevărat... Uite, aici era, pe noptieră, într-un plic albastru cu numele meu pe el.
- Linişteşte-te, îi spun, te rog, bea puţină apă, uite, nu e nimic aici decât cărţile tale şi cutia cu somnifere. Te rog spune-min-ai abuzat de ele.

Cu o privire asediată de culoarea vinovăţiei, îşi lasă capul în jos şi şopteşte:
- Ştii că nu pot trăi fără tine. Şi dacă pleci pentru mai multe zile, cu atât mai mult. Tu cum ai putea supravieţui într-o cabină fără aer? Dar în deşert, fără pic de apă? Tu nu înţelegi, nu-i aşa? Nu pricepi că sufletul meu nu poate funcţiona decât în acelaşi loc cu al tău? Că în toată carnea mea vie tu eşti sângele care îi dă putere să reziste? Că numai cu tine eu n-o să îmbătrânesc niciodată? Uite, până azi n-am fost decât o umbră bântuind pe coridoarele astea pustii, pune mâna acum pe mine şi vezi că sunt de piatră...

În timp ce goleşte paharul pe nerăsuflate, pieptul i se înalţă alb şi îmi încinge simţurile la mii de grade. Lovit de o sete acută, îi sorb ultimele picături de apă de pe bărbie, apă vie. Inspir cu putere aerul din preajma ei şi mă arunc sălbatic, astupându-i gura care mă primeşte cu tot asediul, flămândă. Îmi regăsesc gustul pe buzele ei şi nu pot concepe nicio oprelişte, îi simt limba lăsându-se moale şi ezitantă ca într-un ritual mistic şi simt că dacă închid ochii, ameţesc. Mirosurile ni se amestecă şi nu mai e nimic între noi care să fie străin. "Mi-a fost al naibii de dor de tine", simt replica pe care o are de fiecare dată când sunt plecat mai multe zile şi cuvintele se pierd într-o frământare a cărnii îndelung aşteptată. Suntem una, aceeaşi energie, nu mai contează cine conduce jocul, îmi desface cravata dintr-o singură mişcare şi nasturii cămăşii cedează mâinilor ei, unul câte unul, ca nişte câini care aşteaptă dezmierdarea stăpânului... Îi prind părul la spate, ca s-o pot săruta pe gât şi se cambrează ca o felină, ascuţindu-şi fiecare vibraţie pe note înalte, în timp ce pielea i se modelează după buzele mele, ca o sclavă cerşind îndurarea. Eliberaţi de sub furoul de culoarea nopţii, sânii par mai albi decât paginile cărţii care străfulgeră semiobscuritatea, căzând între perne. În palmele mele, se adăpostesc fugar, ca nişte porumbei sălbatici, speriaţi de zgomot. Nu, nu-mi amintesc de nimic din copilărie, teoriile astea sunt nişte erezii, mirosul acesta de femeie a mea e cu totul nou şi cu totul al meu, numai al meu, nu mă pot opri să o muşc de sfârcurile care i se întăresc sub degetele mele şi îşi mă prinde de bărbie cu ambele mâini, aşezându-mi capul înfierbântat pe pântecele dezgolit...
- Ascultă-ţi femeia, acolo unde se naşte dragostea ei... simţi cum se zbate?

În locul acela, cu urechea lipită, aud clar cum se desface în mii de file cartea trupului ei şi asist ca la o naştere la freamătul cu care esenţa ei mă cheamă, să ne luăm în primire Paradisul, ca odinioară. E cald locul acela şi îl simt cum pulsează, nu e nevoie să-mi spună că întregul pelvis i s-a transformat într-o durere plăcută. Nu e nevoie să mai ating nimic, să caut, să descopăr, mă fac una cu femeia mea atât de firesc încât mi se pare că niciodată n-am fost despărţiţi şi că în vecii vecilor nu ne-ar putea separa ceva. Corpurile noastre se încordează pe măsură ce pătrundem unul în celălalt ca într-o cetate cu porţile deschise, apoi se lasă moi în aşternuturile albastre, cu ultimele bătăi înfiorate de patima aceleiaşi inimi. Nu mă gândesc la nimic, o respir prin toţi porii, corpul ei emană un fior care mă linişteşte şi un parfum amestecat de carne înfierbântată şi miros de santal, am visat un veac aroma asta şi vreau s-o simt în mine în fiecare celulă, cu fiecare sărut care astâmpără arşiţa. Pe pielea albă a sânului, florile roşii se estompează sub căldura obrazului meu şi respirăm liniştiţi, în acelaşi timp, toropiţi de intensitatea acestei trăiri, epuizaţi de iubire. Nu ştiu ce înseamnă zi, noapte, nu ştiu cât e ceasul, atâta timp cât îi simt inima pulsând sub obrazul meu şi braţele în jurul gâtului sunt eu însumi, cu bune şi cu rele, dezbrăcat de orice gând. Sunt una cu ea, apocaliptic îmbrăţişaţi. Mi-e bine. În mintea mea, se derulează poeme scrise cu fiecare gând care o înveleşte până când se va confunda cu inima mea însăşi, pulsând în acelaşi ritm al iubirii, atotcuprinzător.

Să aşteptăm sfârşitul de lume ca doi creştini fericiţi
veacuri numărând în linişte unul după altul ca într-o litanie
cu toate rănile la vedere
pe marginea lor hai să mai aruncăm din când în când câte un pumn de sare
am auzit că am putea avea o şansă la o mie
ca să nu mai doară.
Bisericile mele s-au transformat de ieri în staul fără de prooroci
ca nişte abatoare triste cu geamuri năclăite
"care e drumul, unde-i minunea" - întreb aiurând, cu palmele goale
ziua de azi, de zi cu zi, cedând ispita clipei neîntrecută de nicio durere.
Să aşteptăm acest sfârşit de lume cu credinţa că în pântecele ei
creştem încă de pe-acum ca nişte seminţe -
prunci sănătoşi, maturizaţi înainte de vreme în aceeaşi rodnică piele cu unic contur
un ochi tu, unul eu, să împărţim şi moartea pe din două
un singur cuvânt la polul tăcerii mai naşte fiorul de gheaţă pe buze topite
mâna ta dreaptă în pieptul meu a rămas ca o aripă ruptă
iar tălpile mele încins-au nisipul, vederea prăpastia,
ca doi creştini fericiţi creştem cuminte în vintrele mele
ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit
silabele lui zero n-o să facă niciodată doi
ora aceasta din mine se zbate frenetic din lanţuri scăpată...
finalul de lume se scrie cu greu...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Viaţa, temerile şi obiceiurile unei comunităţi închise - Recolta, Diana Cuzic, pe marginea unei cărţi de Jim Crace
Sageata Cotorul de măr, C.D. Zeletin (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Viaţa ca în filme, Mediana Stan (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singuri pe lume, Radu Bobică (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Critica de teatru, între print şi online, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea Grigorescu, Cristina Bazavan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer