Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Când muritorii dorm


Kurt Vonnegut, traducere de Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici

22.11.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kurt Vonnegut
Când muritorii dorm
Serie de autor Kurt Vonnegut, Editura ART, 2017

Traducere din limba engleză şi note de Claudiu Komartin şi Anastasia Gavrilovici


***
Prezentare

Un bărbat respectabil îşi petrece tot timpul liber jucându-se cu trenuleţele lui miniaturale şi ignorându-şi nevasa. SUA a căzut pradă unei epidemii de sinucideri care vizează obţinerea unor asigurări de viaţă. Captivă într-un departament plictisitor de stenografie, o tânără visează la un deţinut proaspăt evadat din închisoare şi la propunerea lui. Ancorate ceva mai mult în realitate decât subiectele SF trăznite cu care ne-a obişnuit, povestirile de faţă poartă clar marca Vonnegut: o combinaţie unică de simţ moral vigilent, observaţie fină, imaginaţie şi umor.

Proze scurte reunite pentru prima oară în volum abia în 2011, după moartea autorului.

"Un memento minunat al vocii morale obraznice pe care am pierdut-o când l-am piedut pe Kurt Vonnegut." (San Francisco Chronicle)

"Foarte bine scrisă şi cât se poate de agreabilă." (The Washington Post)

Departamentul de fete

Buna şi draga mea soţie, Amy Lou Little pe numele ei de fată, a apărut în viaţa mea din departamentul de fete. Şi ce gând poate fi mai încântător pentru un bărbat singur decât o mare caldă, adâncă şi plină ochi cu fete?

Amy Lou Little, care avea douăzeci de ani, era o fată drăguţă şi sigură pe ea din Birmingham, Alabama. Când cea care urma să-mi fie soţie a absolvit şcoala de secretare din Birmingham, cei de acolo au spus că este rapidă şi îndemânatică, iar un angajator de la uzina metalurgică Montezuma, situată mult mai la nord faţă de orăşelul ei, i-a promis un salariu foarte bun dacă venea în Pittsburgh.

Când cea care urma să-mi fie soţie a ajuns în Pittsburgh, cei de la uzina Montezuma au pus-o în departamentul de fete, dându-i nişte căşti, un dictafon şi o maşină de scris electrică. I-au dat biroul de lângă cel al doamnei Nancy Hostetter, şefa sectorului C al departamentului de fete, care lucra acolo de douăzeci şi doi de ani. Doamna Hostetter era ditamai femeia, cinstită, sănătoasă, robustă şi incredibil de rapidă şi îndemânatică. I-a spus lui Amy că trebuie să o considere o soră mai mare.

Şi eu lucram tot la uzina Montezuma. Eram un tip fără rădăcini care le făcea pe plac unor clienţi nevăzuţi. Clienţii scriau companiei, iar douăzeci şi cinci dintre noi răspundeau cu bunăvoinţă şi competenţă. Nu i-am văzut niciodată pe clienţi, iar ei nu m-au văzut niciodată pe mine, şi nimeni n-a propus să facem schimb de poze.

Cât era ziua de lungă vorbeam într-un dictafon, iar mesagerii duceau înregistrările la departamentul de fete, pe care nu le văzusem niciodată.

Erau şaizeci de fete în departament, câte zece în fiecare sector. Panoul cu informaţii din fiecare birou spunea că fetele stăteau la dispoziţia oricui dispunea de un dictafon, şi aproape orice bărbat ar fi găsit o fată pe placul lui printre cele şaizeci. Erau domnişoare, precum cea care urma să-mi fie soţie, femei versate machiate ca nişte dansatoare de cabaret, matroane cu faţa ca o lună plină, burlăciţe mândre şi autosuficiente ca doamna Hostetter.

Pereţii departamentului de fete erau de un verde liniştitor. Ici, colo câte un tablou cu peisaje ce înfăţişau scene din viaţa tihnită la fermă, iar aerul era o rapsodie a parfumurilor fetelor şi a muzicii lui André Kostelanetz şi Mantovani. De dimineaţă până seara, vocile bărbaţilor de la Montezuma, transpuse pe casetele pentru dictafon, răsunau în urechile fetelor. Dar bărbaţii îşi trimiteau doar vocile, niciodată chipurile, şi vorbeau doar despre afaceri. Şi singurul fel în care se adresau unei fete era prin apelativul "operator".
"Operator, molibden", spuse o voce în urechile lui Amy, "scris m-o-l-i-b-d-e-n".

Timbrul nazal de yankeu o zgâria pe timpan pe Amy - suna, spuse ea, ca şi cum cineva ar fi lovit un clopot spart cu un lanţ. Era vocea mea.
- Zdranga-zdrang, răspunse Amy vocii mele.
"Unitatea vine cu tot cu garnituri din silicon", zise vocea mea. "Se scrie s-i-l-i-c-o-n, operator."
- Oh, nu trebuie să-mi spui cum se scrie silicon, spuse Amy. Ştiu totul despre silicon după şase luni de stat în casa asta de nebuni.
"Al tău", continuă vocea mea, Arthur C. Whitney Jr. "Sectorul de Relaţii cu clienţii, Departamentul de vânzări de boilere, Divizia de aparatură grea, Camera 412, Clădirea 77, Uzinele Pittsburgh."
"ACW: tot", tastă Amy la finalul scrisorii. Separă scrisoarea şi copiile de hârtia indigo, le azvârli în organizatorul ei de documente şi scoase înregistrarea cu mine din dictafonul ei.
- Ce-ar fi dacă ţi-ai arăta cândva faţa prin departamentul de fete, Arthur? comentă cea care urma să-mi devină soţie. N-o să te tratăm oricum, ci ca pe Clark Gable.

Scoase o altă înregistrare din organizatorul ei de documente şi o puse în aparat.
- Dă-i drumul, drăcuşor împieliţat ce eşti, zise ea ascultând noua înregistrare, pune pe jar fata asta pe jumătate îngheţată din Alabama. Dă-mă pe spate!
"Cinci cópii, operator", spuse o nouă voce hârşâită la urechea lui Amy. "Pentru dl Harold N. Brewster, Departamentul de rulmenţi, Întreprinderea de articole de inginerie Jorgenson Precision, Lansing 5, Michigan."
- Tu chiar eşti o drăcovenie înfierbântată, nu-i aşa? spuse Amy. Ce vă face pe voi, bărbaţii de aici, atât de pasionali, maşina cu aburi?
- Ai zis ceva, Amy? o întrebă doamna Hostetter dându-şi jos căştile.

Era o femeie înaltă, care nu purta alte bijuterii în afară de broşa din aur care marca cei douăzeci de ani în folosul uzinei. Se uită la Amy cu o privire plină de reproş.
- Care mai e problema acum?

Amy îşi opri dictafonul.
- Vorbeam cu domnul din înregistrare, răspunse ea. Trebuie să vorbeşti cu cineva aici, altfel o iei razna.
- Sunt o grămadă de oameni drăguţi cu care poţi vorbi, îi zise doamna Hostetter. Eşti atât de critică cu absolut orice, când nici măcar n-ai avut timp să vezi despre ce e vorba de fapt.
- Atunci să-mi spuneţi dumneavoastră despre ce e vorba, zise cea care avea să-mi fie soţie, cuprinzând departamentul de fete printr-o mişcare largă a braţului.
- Era o caricatură foarte bună despre asta în Minutul Montezuma, zise doamna Hostetter. Minutul Montezuma a fost primul săptămânal pentru angajaţii uzinei.
- Cea cu fantoma lui Florence Nightingale dând târcoale unui stenograf? întrebă Amy.
- Şi aia a fost bună, zise doamna Hostetter. Dar cea care îmi trecuse prin minte acum înfăţişa un bărbat cu noua lui centrală termică Thermolux şi cu mii de femei în jurul lui, cumva mai degrabă fantomatice. "Nu le trimite orhidee, cu toate că ar trebui", scria dedesubt, "celor zece mii de femei din spatele fiecărui produs Montezuma bine făcut".
- Fantome şi iar fantome, peste tot numai fantome, spuse cea care avea să-mi fie soţie. Toată lumea de-aici e o fantomă. Apar de dimineaţă, din fum şi din frig, se agită şi îşi fac griji cât e ziua de lungă pentru boilere molibden şi garnituri de silicon, după care pleacă la cinci, dispărând fără să scoată vreun cuvânt. Nu ştiu cum ar putea cineva de-aici să se căsătorească sau să se îndrăgostească sau să râdă împreună cu cineva la o glumă sau orice de genul ăsta. Când eram acasă, în timpul liceului...
- Liceul nu înseamnă viaţă, i-o tăie doamna Hostetter.
- Domnul să le aibă în pază pe femei, dacă asta e viaţă - închise toate singure pe un întreg etaj! spuse cea care avea să-mi fie soţie.

Cele două femei se înfruntară din priviri cu o antipatie pe care o ascuţiseră timp de şase luni. Lamele mici şi tăioase scăpărau în ochii lor în timp ce îşi zâmbeau politicos.
- Viaţa e aşa cum ţi-o faci, zise doamna Hostetter, iar nerecunoştinţa este unul dintre cele mai mari păcate. Uită-te în jurul tău! Tablouri pe pereţi, covoare pe podea, muzică minunată, asigurare medicală şi pensie, petrecere de Crăciun, flori proaspete pe birou, pauze de cafea, propriul nostru bufet, propria noastră sală de recreere, cu televizor şi masă de ping-pong.
- Orice, numai viaţă nu, zise cea care avea să-mi fie soţie. Singurul semn de viaţă despre care am auzit aici are legătură cu amărâtul ăla de Larry Barrow.
- Amărâtul de Larry Barrow! exclamă doamna Hostetter stupefiată. Amy, dar a omorât un poliţist!

Amy deschise sertarul de sus al biroului şi se uită la poza cu Larry Barrow de pe prima pagină din Minutul Montezuma. Barrow, un criminal tânăr şi atrăgător, împuşcase un poliţist în timpul unui jaf armat care avusese loc cu două zile înainte la o bancă din Pittsburgh. Ultima oară fusese văzut sărind peste un gard pentru a se ascunde undeva pe vasta proprietate Montezuma. Şi adevărul e că erau o mulţime de locuri unde se putea ascunde.
- Ar putea să joace în filme, spuse Amy.
- Ca ucigaş, replică doamna Hostetter.
- Nu neapărat, zise Amy. Arată ca mulţi dintre băieţii drăguţi pe care i-am cunoscut în liceu.
- Nu fi copil! zise doamna Hostetter.

Îşi frecă mâinile mari ca şi când le-ar fi scuturat de praf.
- Ei, ne-am luat cu vorba şi nu mai facem nicio treabă. Mai sunt zece minute până la pauza de cafea. Hai să le fructificăm la maximum.

Amy dădu drumul la dictafon.
"Dragă domnule Brewster", zicea vocea, "cererea dumneavoastră de estimări în legătură cu modernizarea prezentei centrale de încălzire cu condensatori de conversie DM-114 Thermolux a fost transmisă mai departe prin teleimprimatorul uzinei către specialistul Thermolux din sectorul dumneavoastră şi..."

În timp ce degetele îi dansau cu îndemânare pe taste, Amy era liberă să se gândească la ce avea ea chef şi, cu sertarul de sus încă deschis şi cu poza lui Larry Barrow încă la vedere, îşi imagină un bărbat rănit, îngheţat, înfometat, urât de toată lumea, hăituit şi cu desăvârşire singur undeva acolo, pe proprietatea fabricii.
"...Luând în considerare conductivitatea termică a zidurilor de cărămidă ale clădirii ce urmează a fi încălzită, continuă vocea în urechea lui Amy, adică cinci UT - aceasta fiind abrevierea pentru unitate termică, operator, cu litere mari - pe metru pătrat, pe oră şi pe grad Celsius - Celsius cu C mare, operator - pe centimetru..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie se vedea învăluită în tulul roz pe care îl purtase la balul de absolvire a liceului, într-o noapte de iunie, în timp ce la braţ îl avea acum pe Larry Barrow şchiopătând, însănătoşit, liber. Scena se petrecea în sud.
"Şi, raportându-ne la difuzibilitatea termică - d-i-f-u-z-i-b-i-l-i-t-a-t-e, operator - ca la k supra w", continua vocea în urechea lui Amy, "putem afirma fără a greşi că..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie era îndrăgostită până peste cap de Larry Barrow. Dragostea îi umplea viaţa, îi dădea fiori şi nimic altceva nu mai conta.
- Ding-dong, zise doamna Hostetter, uitându-se la ceasul de perete şi dându-şi jos căştile.

Era o pauză de cafea de dimineaţă şi o alta după-amiaza, iar doamna Hostetter le anunţa pe ambele de parcă ar fi fost un clopoţel vesel conectat la ceas.
- Ding-dong, toată lumea!

Amy se uită la faţa brăzdată, lipsită de iubire şi fără haz a doamnei Hostetter şi visul i se nărui pe loc.
- Tare aşvrea să ştiu la ce-ţi stă mintea, Amy, zise doamna Hostetter.
- Mă gândeam la Larry Barow, răspunse Amy. Dumneavoastră ce aţi face dacă l-aţi întâlni?
- Mi-aşvedea de drum, spuse doamna Hostetter strâmbând din nas. M-aşpreface că nu l-am recunoscut şi aşcontinua să merg drept înainte până când aş găsi ajutor.
- Dar dacă v-ar înşfăca şi v-ar lua prizonieră? o întrebă Amy.

Peste pomeţii bine arcuiţi ai doamnei Hostetter se aşternu roşeaţa.
- Gata cu genul ăsta de conversaţie, zise ea. Aşa se instalează panica. Am înţeles că unele fete de la Departamentul de Fire şi Cabluri s-au tulburat atât de tare din cauza acestui bărbat, încât au fost trimise acasă. Ceea ce nu se va întâmpla şi aici. Fetele din departamentul acesta nu se coboară la lucruri dintr-astea.
- Dar chiar şi aşa... zise Amy.
- În orice caz, nu e nicăieri în partea asta a fabricii, i-o reteză doamna Hostetter. Cel mai probabil e deja mort. Se zice că au găsit sânge în biroul în care a pătruns cu forţa azi-noapte, deci n-ar fi nicidecum în stare să umble pe-aici şi să înhaţe oameni.
- Nu putem fi siguri de asta, spuse Amy.
- Ce îţi trebuie ţie, încheie doamna Hostetter, e o ceaşcă fierbinte de cafea şi o partidă rapidă de ping-pong. Haide. Să vezi ce te bat!
"Stimate domn!" zise în acea după-amiază o voce în urechea drăgălaşă a celei care avea să-mi fie soţie, "ne-ar face mare plăcere să vă avem ca invitat la o demonstraţie a întregii game de echipamente de încălzire Thermolux în Camera de Bronz a Hotelului Gresham, la ora patru şi jumătate, miercuri..."

Scrisoarea nu era pentru un singur bărbat, ci pentru treizeci. Fiecare dintre ei avea să primească o invitaţie adresată individual, bătută la maşină.

Până să ajungă să bată la maşină aceeaşi scrisoare pentru a zecea oară, Amy se simţea ca şi cum s-ar îneca. Lăsă deoparte această sarcină pentru o vreme şi, de dragul diversităţii, puse o altă înregistrare în dictafon.

Îşi aşeză degetele pe tastatură, pe a, s, d, f şi pe j, k, l şi;, aşteptând instrucţiunile. Dar singurul zgomot care veni din înregistrare fu un şuierat asemănător sunetului mării dintr-o scoică.

După multe secunde, o voce plăcută, joasă şi mieroasă îi vorbi la ureche lui Amy din casetă.
"Am citit despre voi, fetelor, pe panoul de informaţii", spuse vocea. "Zice acolo că sunteţi la dispoziţia oricărei persoane care are acces la un dictafon, adăugă vocea râzând uşor. Ei bine, am făcut rost de un dictafon."

Urmă o nouă tăcere îndelungată în care se auzea doar fâşâitul aparatului.
"Mi-e frig, sunt bolnav şi singur şi mi-e foame, domnişoară", zise în cele din urmă vocea, după care urmă o tuse. "Am febră şi sunt pe moarte. Bănuiesc că toată lumea va fi încântată când o să mor." Urmă o nouă tăcere, apoi tusea se auzi din nou.
"Singurul rău pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost să nu las pe nimeni să mă agreseze, domnişoară", spuse vocea. "Undeva, undeva totuşi trebuie să existe o fată care crede că un băiat nu ar trebui împuşcat sau lăsat să moară de foame sau ţinut închis ca un animal. Poate că undeva există o fată care mai are o fărâmă de suflet în ea. Undeva, poate că există o fată care i-ar aduce acestui băiat ceva de mâncare şi nişte bandaje şi i-ar mai prelungi încă puţin viaţa. Sau poate că are o inimă de piatră şi o să-l dea pe mâna poliţiei pentru ca ei să-l împuşte pe acest băiat, iar ea să fie cu adevărat mândră şi fericită. Domnişoară, o să vă spun unde am fost până acum şi unde voi fi când veţi asculta această înregistrare. De-acum puteţi face ce vreţi cu mine - să mă salvaţi sau să faceţi să fiu omorât sau pur şi simplu să mă lăsaţi să-mi dau duhul. Voi fi în clădirea 227."

Vocea râse uşor din nou.
"Voi fi în spatele unui butoi. Nu sunt prea multe în clădirea asta. O să fie floare la ureche să mă găsiţi."

Şi înregistrarea se termină. Amy se imagină strângând la piept capul creţ al lui Larry Barrow cu braţele ei delicate şi rotunde.
- Gata, gata, murmură ea. Gata, gata!

O podidi plânsul.

O mână se lăsă pe umărul lui Amy. Era mâna doamnei Hostetter.
- Nu m-ai auzit când am dat semnalul pentru pauza de cafea? întrebă ea.
- Nu, răspunse Amy.
- Am fost cu ochii pe tine în tot timpul ăsta, Amy, zise doamna Hostetter. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi, n-ai transcris nimic. E ceva în neregulă cu înregistrarea aia?
- Nici vorbă, e o înregistrare ca oricare alta, spuse Amy.
- Păreai foarte supărată.
- Sunt în regulă. Sunt bine, răspunse Amy încordată.
- Sunt sora ta mai mare, insistă doamna Hostetter. Dacă e ceva, orice, pot să...
- Nu vreau nicio soră mai mare! izbucni Amy pierzându-şi cumpătul.

Doamna Hostetter îşi muşcă buza, se făcu albă ca varul şi porni ţanţoş spre sala de agrement.

Pe furiş, Amy înfăşură caseta cu înregistarea lui Larry Barrow în batiste de hârtie şi o ascunse în sertarul de jos al biroului, acolo unde îşi ţinea crema de mâini, crema de faţă, rujul, pudra, fardul de obraz, parfumul, oja, forfecuţa de unghii, pila de unghii, creionul de sprâncene, penseta, agrafele de prins părul, tabletele cu vitamine, acul şi aţa, picăturile de ochi, peria de păr şi pieptenele.

Închise sertarul şi dădu de privirile răutăcioase ale doamnei Hostetter care o urmărea din pragul uşii sălii de recreere, printre fetele care se vânzoleau dintr-o parte într-alta. Se uita la ea cu o ceaşcă aburindă de cafea în mână şi o farfurioară pe care erau aşezate două prăjiturele.

Amy îi aruncă un zâmbet de gheaţă şi merse în sala de recreere.
- Joacă cineva ping-pong? întrebă Amy străduindu-se să-şi păstreze calmul din voce.

I se răspunse cu o sumedenie de provocări vesele şi, cât ţinu pauza, visă cu ochii deschişi în acompaniamentul poc-pocului mingii de ping-pong în loc de cel al ţac-ţac-ului maşinii de scris.

* * *
La cinci răsunară fluierăturile triumfătoare în uzină şi peste tot în Pittsburgh.

Cea care avea să-mi fie soţie îşi petrecuse după-amiaza într-un delir reprimat de frică, exaltare şi iubire. Coşul ei de gunoi era plin de transcrieri greşite. Nu îndrăznise să mai asculte încă o dată înregistrarea cu Barrow şi nici măcar să schimbe vreo privire cu doamna Hostetter, de teamă să nu dea de gol secretul ei extraordinar.

Acum, la cinci, André Kostelanetz, Mantovani şi compresoarele de la sistemul de încălzire erau oprite. Fetele de la corespondenţă veneau în departamentul celor de la transcrieri şi aduceau tăvile cu cilindrii care trebuiau transcrişi dimineaţa la prima oră. Aruncau florile veştejite din vazele de pe birouri, urmând ca a doua zi să pună în locul lor altele proaspete, luate din sera uzinei. Marea de fete se transforma în vârtejuri de apă împrejurul cuierelor de haine. În vârtejuri separate, Amy şi doamna Hostetter îşi luau fiecare paltonul.

Marea de fete deveni un râu care curgea în josul scărilor de fier ale ieşirii în caz de incendiu, până pe strada uzinei. La capătul acestui râu se afla cea care avea să-mi fie soţie.

Amy se opri, iar râul o lăsă în urmă, în micul ciclon de cenuşă zburătoare, în canionul format din faţadele numerotate ale clădirilor.

Amy se întoarse în departamentul de fete. Singurele lumini care se mai vedeau acum veneau de la focurile portocalii ale furnalelor din depărtare.

Tremurând toată, deschise sertarul de jos al biroului ei, dar nu găsi nici urmă de înregistrare.

Stupefiată şi enervată, deschise sertarul de jos al biroului doamnei Hostetter. Înregistrarea era acolo. Singurele alte obiecte care se mai aflau în sertarul verde de fier erau o sticlă de Mercurocrom şi un articol decupat din Minutul Montezuma care se intitula Crezul unei femei de la Montezuma. "Sunt o femeie de la Montezuma", începea crezul, "şi, alături de bărbaţi, mărşăluim împreună spre un mâine mai bun, sub cele trei drapele: al lui Dumnezeu, al Ţării şi al Uzinei, purtând cu mândrie scutul Muncii". Amy se tângui de durere. Ieşi din departament şi o luă la goană pe scara de incendiu şi apoi pe strada uzinei înspre poarta principală, acolo unde se afla sediul poliţiei. Putea să bage mâna-n foc că doamna Hostetter era acolo, povestind cu mândrie ce aflase din înregistrare.

Poliţia uzinei îşi avea sediul în colţul unei mari săli de recepţie de la poarta principală. Pe pereţii camerei erau expuse produsele şi tehnologia uzinei. În mijlocul ei era un stand unde un concesionar gras vindea dulciuri, tutun şi reviste.

O femeie înaltă, într-o haină de stofă, vorbea însufleţită cu poliţistul de serviciu.
- Doamnă Hostetter, zise Amy cu respiraţia întretăiată, apărând în spatele ei.

Femeia se întoarse, o privi curios pe cea care avea să-mi fie soţie, după care începu din nou să-i vorbească poliţistului. Nu era doamna Hostetter. Era o vizitatoare care făcuse un tur al uzinei şi îşi pierduse geanta înăuntru.
- S-ar fi putut pierde sau ar fi putut fi furată oriunde în hărmălaia aia, zise femeia. În zgomotul ăla infernal, cu tot fierul ăla încins şi toate scânteile; acolo unde bubuia ciocanul ăla uriaş; sau acolo unde omul ăla de ştiinţă ne-a arătat drăcia aia din laboratorul lui - oriunde! Poate că ucigaşul ăla care îşi face de cap pe-aici a înşfăcat-o când nu eram atentă.
- Doamnă, îi zise răbdător poliţistul, mai mult ca sigur că e mort. Iar dacă cumva mai trăieşte, nu umblă după genţi, ci după ceva de mâncare. Umblă după viaţă, mai zise el rânjind. Dar n-o s-o mai aibă pentru mult timp.

Fără să-şi dea seama, celei care avea să-mi fie soţie îi căzură colţurile fine ale gurii ei delicate şi roşii.
- Înţelegeţi cum vine asta? întrebă poliţistul plin de mulţumire. Au pus câinii să-i ia urma. Dacă geanta dumneavoastră e la el, ceea ce cu siguranţă nu e aşa, o vom avea cât ai zice peşte.

Amy se uită de jur împrejur în sală după doamna Hostetter. Dar doamna Hostetter nu era acolo. Neputinţa îi slăbi lui Amy puterile, aşa că se aşeză pe o bancă, în faţa unui exponat sub care scria "Ar putea siliconii să-ţi rezolve problemele?"

Tristeţea puse stăpânire pe Amy. O recunoscu imediat - era tristeţea aceea pe care o simţea întotdeauna când se termina un film bun. Luminile cinematografului se aprindeau, răpindu-i exaltarea, importanţa şi iubirea pe care chiar nu avea niciun drept să le pretindă. Era doar un spectator - unul dintre cei mulţi.
- Auziţi câinii ăia? îi spuse concesionarul unui client din spatele lui Amy. O rasă specială, din câte am auzit. Copoii sunt cei mai blânzi câini care există, dar cei pe care i-au pus pe urmele lui Barrow sunt pe jumătate câini de vânătoare. Pe ăştia îi pot dresa să fie duri - să aibă grijă de clienţii care sunt duri.

Amy se ridică brusc şi se duse la raftul cu dulciuri.
- Aş dori un baton de ciocolată, zise ea, unul din acela mare, la douăzeci şi cinci de cenţi. Şi mai vreau un Butterfinger şi un baton cu fulgi de cocos şi o chestie din aia cu caramel - a, şi nişte alune.
- Da, domnişoară, spuse vânzătorul. Puneţi la cale un adevărat festin, pare-se. Doar aveţi grijă să nu vă nenorociţi tenul cu atâtea dulciuri.

* * *
Amy se grăbi să ajungă din nou la uzină şi se înghesui într-unul dintre autobuzele supraaglomerate ale companiei. Era singura femeie din autobuz. Restul erau bărbaţii care lucrau în schimbul de noapte. Când o văzură pe cea care avea să-mi fie soţie deveniră nemaipomenit de politicoşi şi de atenţi.
- M-aţi putea lăsa, vă rog, la clădirea 227? îl rugă Amy pe şofer. Nu ştiu unde este.
- Eu nici atât, răspunse şoferul. Nu prea primesc cereri pentru ea, adăugă el şi scoase de după apărătoarea de soare o hartă îndoită la colţuri.
- De fapt, nu primeşti nicio cerere pentru clădirea aia, se băgă în seamă un pasager. Nu-i nimic la 227 în afară de câteva felinare, nişte butoaie cu nisip şi poate o sobă de fontă. Sigur nu vreţi la 227, domnişoară.
- Un bărbat a sunat la departamentul de fete solicitând o stenografă care să lucreze până târziu, spuse Amy. Am crezut că a spus 227.

Se uită pe harta şoferului şi îi văzu degetul aţintit asupra unui scuar micuţ şi izolat în mijlocul curţii depoului, clădirea 227. Mai exista o clădire mare destul de aproape de ea, la marginea terenului, clădirea cu numărul 224.
- S-ar putea să fi spus clădirea 224, zise Amy.
- A, desigur! spuse şoferul pe un ton vesel. Departamentul de Expedieri. Pe ăsta îl căutaţi.

Toţi cei din autobuz răsuflară uşuraţi şi o priviră cu un fel de mândrie drăgăstoasă pe fata aceea micuţă şi drăguţă din Sud de care aveau atâta grijă.

Amy rămase acum ultimul pasager din autobuzul care traversa pustietatea dintre inima proprietăţii companiei şi curtea depoului, o tundră de utilaje ruginite şi mormane de fiare vechi. În acea pustietate, departe de stradă, se vedea o constelaţie de lumini jucăuşe de lanternă.
- Poliţiştii şi câinii, îi explică şoferul lui Amy.
- Oh, zise Amy absentă.
- Au început de la biroul în care a dat spargerea azi-noapte, spuse şoferul. După cum au început să se agite câinii, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Amy dădu din cap. Cea care avea să-mi devină soţie vorbea în gând cu doamna Hostetter.
"Dacă aţi anunţat poliţia", zicea ea, "l-aţi omorât, exact ca şi când l-aţi fi ţintit cu un pistol şi aţi fi apăsat pe trăgaci. Chiar nu înţelegeţi? Chiar nu vă pasă? Chiar nu mai aveţi pic de sensibilitate feminină în dumneavoastă?"

Două minute mai târziu, şoferul o lăsă pe Amy la Departamentul de Expedieri.

Când autobuzul se îndepărtă, Amy păşi în noapte, luând-o spre marginea curţii în care se afla depoul, acea mare de cenuşă presărată din loc în loc cu lumini de semnalizare roşii, verzi şi galbene care licăreau la unison cu strălucirea metalică a şinelor.

Pe măsură ce ochii lui Amy se obişnuiau cu întunericul, inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Dintre toate formele mătăhăloase şi dărăpănate care se profilau în faţa ei alese una, o clădire mică şi scundă, care era fără doar şi poate clădirea 227 - locul în care un om pe moarte spusese că va aştepta o fată bună la suflet.

Lumea se micşora şi noaptea părea să o înşface pe Amy şi să o învârtă ca pe un titirez în timp ce traversa în fugă terenul acoperit de zgură spre clădire. Aceasta se ivi ameninţătoare, iar cea care avea să-mi fie soţie se opri lângă zidurile acoperite cu şindrilă roasă de vreme, gâfâind şi încercând să audă dincolo de bubuitul sângelui care îi pulsa în tâmple.

Cineva se mişcă înăuntru şi oftă. Amy îşi croi drum de-a lungul peretelui până la uşă. Lacătul şi încuietoarea fuseseră smulse din lemnul vechi. Bătu la uşă.
- Bună, şopti ea, ţi-am adus ceva de mâncare.

Amy auzi doar cum cineva trăgea aer în piept, nimic mai mult.

Împinse uşa până se deschise.

În lumina slabă şi cenuşie care pătrunse prin uşa deschisă stătea doamna Hostetter.

Femeile se priviră ca şi cum ar fi fost invizibile, dorindu-şi fiecare ca cealaltă să nu existe. Feţele lor erau lipsite de expresie.
- Unde e? întrebă Amy în cele din urmă.
- E mort, zise doamna Hostetter, mort, în spatele butoaielor.

Amy începu să umble fără ţintă prin încăpere, târându-şi anevoie picioarele, şi se opri când ajunse cât de departe putea de doamna Hostetter. Acolo rămase cu spatele la femeia mai în vârstă.
- Mort? bâigui ea.
- Ţeapăn ca un macrou congelat, zise doamna Hostetter.
- Nu vorbiţi despre el în felul ăsta, spuse cea care avea să-mi fie soţie.
- Atât de mort e, zise doamna Hostetter.

Amy se întoarse furioasă spre doamna Hostetter.
- Nu aveaţi niciun drept să-mi luaţi înregistrarea.
- Putea fi înregistrarea oricui, spuse doamna Hostetter. Şi, în plus, nu credeam că ai curajul să faci ceva în legătură cu asta.
- Ei bine, am făcut, zise Amy, şi credeam că măcar la un lucru puteam să mă aştept, acela c-o să fiu singură. Credeam că v-aţi dus la poliţie.
- Ei bine, n-am făcut-o, răspunse doamna Hostetter. Dintre toţi oamenii, măcar tu trebuia să te aştepţi ca eu să fiu aici.
- Niciodată nu m-a surprins ceva mai tare de-atât, zise Amy.
- Tu m-ai trimis aici, draga mea, spuse doamna Hostetter.

Pentru un moment, faţa ei păru că se înmoaie. Dar muşchii i se încordară, iar liniile sobre ale chipului ei se înăspriră.
- Ai spus o grămadă de lucruri despre mine, Amy, şi le-am auzit pe toate. Toate m-au durut, aşa că iată-mă aici.

Se uită în jos, la propriile mâini, şi-şi mişcă încet degetele rapide şi îndemânatice.
- Tot fantomă sunt? M-ar putea face să nu mai fiu o fantomă călătoria asta nebunească până aici pentru a vedea un om mort?

Ochii celei care avea să-mi fie soţie se umplură de lacrimi.
- O, doamnă Hostetter, zise ea, îmi pare atât de rău că v-am rănit. Nu sunteţi o fantomă, chiar nu sunteţi. Şi nici nu aţi fost vreodată. O copleşi mila faţă de biata femeie singuratică şi severă.
- Sunteţi plină de iubire şi compasiune, doamnă Hostetter, altfel nu v-aţi afla aici.

Doamna Hostetter nu dădu niciun semn că ar fi mişcat-o câtuşi de puţin acele vorbe.
- Iar pe tine ce te-a adus aici, Amy?
- Îl iubeam! zise Amy.

Mândria de femeie îndrăgostită îi îndreptă spatele, îi îmbujoră obrajii şi o făcu să se simtă frumoasă şi importantă din nou.
- Îl iubeam!

Doamna Hostetter îşi scutură cu amărăciune capul respingător.
- Dacă îl iubeai, zise ea, aruncă un ochi. Are un cuţit drăgălaş în poală şi un rânjet drăgăstos care îţi face părul măciucă.

Amy îşi duse mâna la gât.
- Oh!
- Măcar acum suntem prietene, nu-i aşa, Amy? zise doamna Hostetter. E ceva, nu?
- O, da, da, răspunse Amy cu jumătate de gură.

Reuşi să-i răspundă cu un zâmbet şters.
- Asta chiar e ceva.
- Am face bine să plecăm, mai spuse doamna Hostetter. Vor veni poliţiştii cu câinii.

Cele două părăsiră clădirea 227 în timp ce bărbaţii şi câinii traversau în zigzag pustietatea, cam la cinci sute de metri depărtare. Prinseră un autobuz de-al uzinei în faţa Departamentului de Expedieri şi nu schimbară niciun cuvânt pe drumul de întoarcere lung şi monoton către poarta principală.

La poarta principală sosi timpul să se despartă şi să se ducă fiecare spre staţia ei de autobuz. Cu mari eforturi, reuşiră să-şi vorbească.
- La revedere, zise Amy.
- Ne vedem mâine dimineaţă, îi răspunse doamna Hostetter.
- E atât de greu ca fată să ştii ce să faci, spuse cea care avea să-mi fie soţie, răvăşită de tristeţe şi de o senzaţie de slăbiciune.
- Nici nu cred c-ar trebui să fie uşor, zise doamna Hostetter. Nu cred că a fost vreodată uşor.

Amy dădu din cap abătută.
- Şi... Amy, continuă doamna Hostetter lăsându-şi mâna pe braţul ei, nu fi supărată pe cei de la uzină. N-au ce să facă, din moment ce tot ce vor e ca scrisorile lor să fie frumos dactilografiate.
- O să încerc să nu fiu supărată, spuse Amy.
- Undeva, zise doamna Hostetter, un tânăr simpatic caută o femeie tânără şi drăguţă ca tine, iar mâine e o nouă zi. Ceea ce ne trebuie amândurora acum, adăugă doamna Hostetter dispărând ca o fantomă în fumul şi frigul Pittsburgh-ului, e o baie bună şi fierbinte.

Când Amy îşi târî picioarele prin ceaţă până la staţia de autobuz, aproape ca o fantomă, dădu de mine, care eram acolo, tot ca o fantomă.

Ne-am ignorat cu demnitate unul altuia prezenţa. Apoi, deodată, cea care avea să-mi fie soţie, copleşită de spaima pe care şi-o refulase atâta timp, izbucni în lacrimi şi se sprijini de mine, iar eu am bătut-o uşor pe spate.
- Dumnezeule, am zis eu, o altă fiinţă umană.
- Nici nu ştii cât de umană, spuse ea.
- Poate că voi afla, am răspuns eu. Cel puţin aş putea încerca.

Am încercat şi încerc în continuare şi închin în cinstea voastră acest toast al unui bărbat fericit: Fie ca izvoarele calde ale departamentului de fete să nu sece niciodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Anii tinereţii mele, Winston Churchill, traducere de Anca Irina Ionescu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Diavoli fragili, Radu Găvan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Invitaţi la banchetul de-o viaţă, Gelu Culea (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Fiica ascunsă, Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Mintea absorbantă, Maria Montessori
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer