Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Patriotismul ca artă de a trăi (şi naţionalismul ca impotenţă)


Bogdan Ghiu

03.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La mulţi ani! Multă Unire, şi plăcută! Dar cînd ne unim, totuşi?
 
Încerc să fiu patriot şi Mare Unionist nu o zi sau două pe an, ci în fiecare zi. Să ne unim măcar gîndurile cu vorbele şi faptele cu vorbele, propun. Dar mai ales, inevitabil şi iniţial, să ne unim gîndurile cu realitatea, la realitate. Fără teama de false cacofonii pudibonde.
 
Şi, pornind de la Deşteaptă-te române ([pre]lucrare scrisă de George Enescu, în adolescenţă, în perioada studiilor sale pariziene, ca parte dintr-un proiect care se numea Suita română, o etapă de lucru ce urma sa fie Poema română, precizări explicative şi descifrare a partiturii realizată de Cornel Ţăranu), o întrebare:
 
  • A devenit Unirea o simfonie? Ne-am unit cu propria Unire?
  • Nu.
 
Pentru că Unirea este o datorie. Model, lecţie din partea artei, sau cum arată adevăratul patriotism - care este o artă de a trăi şi a cărui lipsă sau deficienţă numai neputincioşii, debilii, neajunşii le supracompensează ca naţionalism:
 
  • Ce şi mai ales cum facem cu Unirea şi în general cu cîştigurile (cu atît mai mult cu cît sînt puţine şi rare, adevărate daruri) ale istoriei?
  • Cum dezvoltăm Unirea, cum "orchestrăm" Unirea (şi în general istoria) ca să facem din ea societate, operă colectivă?
 
Altfel spus, mă tem că n-am făcut nimic cu Unirea şi din Unire, că nu le-am folosit şi nu le-am urmat, nu le-am dat curs, le-am lăsat aşa cum le-am primit, cadouri nedesfăcute, aşa cum (parcă) ni le-a dat Dumnezeu (sau Îngerul Istoriei, ca să băgăm, pentru deliciu, şi puţin mesianism marxisto-mozaic), cel mult le-am pus în debara, în pod sau în pivniţă, la păstrare cică, în mormîntul memoriei, ca să nu ne deranjeze, să nu ne oblige, să nu ne strice petrecerea vieţii.
 
*
Identitatea naţională nu este o cetate asediată, ci o cetate subminată, neconstruită (în deconstrucţie tocmai pentru că în construcţie). Identitatea naţională nu poate consta decît în dezvoltare şi progres (economic, moral, intelectual, social). Dar noi preferăm să detaşăm (ipostaziind-o) identitatea naţională pentru a ne scuti de muncă şi a ne feri, a fugi de realitate. Identitatea naţională: nu ceva dat deja, înainte şi separat, şi care să trebuie să fie păstrat, conservat; ci ceva de construit după, tot timpul, ca dezvoltare.
 
Oficial, cine defineşte ce e "identitatea naţională" proclamată fariseic în denumirea unui singur minister (al culturii), nu şi în a celorlalte, absolut toate, aşa cum ar fi normal?
 
Cînd trecem la a doua etapă a Unirii - pentru că unificarea României (ca revoluţiile) a fost/este în etape? Noi de ce nu trecem la etapa cuvenită, următoare, şi ne uităm înapoi stînd pe loc (mirîndu-ne apoi că "ne fuge pămîntul de sub picioare)"?
 
Cînd trecem, de la Unirea (Unirile) "extensională" (pe orizontală) la Unirea "intensională" şi intensivă?
 
Unirea înseamnă pluralitate (şi pe orizotală, şi pe verticală) adusă laolaltă, făcută să con-lucreze ca spaţiu şi cadru, ca plan de viaţă multiplicat, înmulţit. Tocmai de aceea este ea însăşi plurală, multiplă - în timp, ca Istorie (telos desfăşurat)?
 
  • Cum ne Unim azi? Care e Unirea azi? Cum creştem Unirea? Cum dezvoltăm Unirea? Cum facem să progreseze Unirea? Social, de exemplu?
 
În niciun fel.
 
Cu atît mai mult cu cît, între timp, ne-am (re)unit, formal, şi cu Europa. De care ne ţinem însă la distanţă prin cultivarea unei "identităţi naţionale" negative, concepute, practic, ca rezistenţă, opoziţie şi alibi.  
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer