Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Porthart-ul şi ciocanul


Alexandru-Radu Săvulescu

12.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eram pe teren împreună cu Rada. Prospectam pe versantul nordic al munţilor Făgăraş. Ne găsisem gazdă în Avrig. Împreună cu noi mai era încă o echipă de geofizică, tot aşa de mare ca a noastră - topografi, şoferi, zilieri. Şi mai era şi o altă echipă, de geologi - erau doar doi, soţ şi soţie - Ligia şi Cristi. Fusesem colegi cu ei. Cu Cristi fusesem chiar coleg de şcoală generală. Dar în Avrig nu ne prea intersectam, fiecare-şi aranja programul în alt fel. Era şi normal, ei erau doar doi, noi peste douăzeci, o adevărată nebunie în anii 1980, când pâinea, zahărul, uleiul erau pe cartelă, benzină nu se găsea mai deloc, şi tot aşa - iar eu, ca şef de echipă, trebuia să mă ocup de tot. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea, când, într-o seară, la întoarcerea de pe munte, Rada, care rămăsese la birou, mi-a spus: "A trecut Ligia pe aici. Te roagă să te duci tu, mâine, să-i cauţi porthart-ul şi ciocanul lui Cristi. Şi le-a pierdut pe traseul spre vârful Scara, cam pe la jumătatea drumului."

Nu am întrebat de ce nu se duce el. Nu mai auzisem până atunci de nimeni care să-şi piardă porthart-ul. Era ceva destul de grav, cu hărţile nu era de glumit. Fiind hărţi militare, erau secret de serviciu, chiar dacă aşa cum fuseseră făcute, în grabă, în anii 1950, erau pline de greşeli, nu o dată ne-am rătăcit încercând să ne orientăm după ele. Dar semnai când le luai în primire, primăvara, când începea munca de teren, şi erai instruit să le ţii sub cheie până le dădeai înapoi toamna, la încheierea campaniei. Instructajul era făcut chiar de ofiţerul de contrainformaţii al întreprinderii. Să pierzi o hartă ar fi putut avea consecinţe dintre cele mai neplăcute, anchete la Securitate, poate chiar un dosar penal.

Aşa că primul reflex a fost să nu pun nici un fel de întrebări, să-mi ajut imediat prietenul. N-a fost greu să-i găsesc porthart-ul şi ciocanul, mai obositor a fost să urc până unde erau căzute pe jos, mi-a luat câteva ore bune de marş să ajung acolo. Zăceau la vedere, în mijlocul unei poteci abrupte, exact unde-mi spusese Rada. Porthart-ul de piele era deschis, iar hărţile şi caietul de notiţe erau împrăştiate primprejur. Ciocanul geologic al lui Cristi era şi el la vreo zece paşi mai sus.

La coborâre, liniştit de acum, am avut timp să mă gândesc la ciudăţenia situaţiei. De ce a rugat-o Ligia pe Rada să mă duc eu după lucrurile lui Cristi? El nu se putea duce? Ajuns înapoi, i-am pus întrebarea Radei, în timp ce-i dădeam lucrurile lui Cristi. Nici ea nu ştia mai mult.

A doua zi seara, după ce mi-am terminat treburile, m-am dus cu Rada pe la Cristi şi Ligia, în celălalt capăt al satului. Credeam că o să-i găsim pe afară, stând de vorbă cu gazdele, dar erau în casă. Am bătut mult până ne-au răspuns. Când Cristi a scos capul pe uşă, mai să nu-l recunosc. Era complet albit. "Cristi, ce-i cu tine?" "Mulţumesc pentru porthart şi ciocan. Am păţit un necaz. M-a fugărit o ursoaică cu pui. M-am apropiat de pui fără să-mi dau seama, erau în spatele unor tufe de zmeură de la marginea potecii, culegeau fructe. Când i-am văzut, a fost prea târziu. Ursoaica a venit din spate crezând că-i ameninţ puii. Am luat-o la fugă la vale ca un nebun, cu ursoaica după mine. Atunci am scăpat pe jos tot ce aveam în mână. Am ajuns acasă mai mult mort decât viu. Ligia a făcut ochii mari când m-a văzut. De spaimă, albisem. Mi-a fost frică să mă duc să-mi recuperez lucrurile, de asta te-am rugat pe tine să mi le iei."

(Bucureşti, decembrie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer