Un articol din 1985 (cu puncte de lucru & comentarii)

Un punct de vedere (cîteva exagerări critice) [1985]
 
COMENTARIILE - NOTE PE MARGINE?
 
[Caiete critice (supliment al revistei Viaţa Românească), 1-2/1985, "Literatura ca istorie"]
 
Critica literară - mă refer, în primul rînd, la cea a actualităţii, dar şi la cea (cu unele excepţii) de exegeză a operelor trecutului - este în mod esenţial statică. Creează impresia mişcării numai prin aceea că se referă la un fenomen în mişcare, dar ea nu face decît să fotografieze, să "prindă" de pe loc instantanee ale creşterii. ORGANICISM: ALE VIEŢII Oricît ar încerca să-şi mărească timpul de expunere, obiectivul tot pe loc stă NU: EVOLUEAZĂ ÎMPREUNĂ, DEVIN NUMAI ÎMPREUNĂ, SÎNT PRINSE LAOLALTĂ, bine, anteic înfipt, fixat. "Reportajele" pe care ni se oferă sînt, prin chiar condiţia lor, "senzaţionale", autentice. Critica ne restituie adevărul despre. Dar nu participă la acest adevăr, nu îl face. BA DA Îl face doar "senzaţional".
 
Distantă, obiectivă, ea reuşeşte să ne restituie opera literară - o lume de obiecte de consum de care avem mai multă sau mai puţină nevoie. Cititorul devine (rămîne) cumpărător. Oferind opera cititorului, critica pune între cei doi gheaţa de netrecut a unei vitrine. O distanţă. În loc de opere, critica literară ne oferă mărfuri pe care reuşeşte să ni le vîndă. Da, reuşeşte să instituie obiectul la care se referă. Căci pare a exprima o lege pe cît de simplă, pe atît de generală una dintre tezele preferate ale lui Mircea Eliade, după care ritul instituie periodic mitul, abia repetarea, re-crearea fiind cea care izbuteşte să instituie, să facă să fie (crezut) un fapt. Imperceptibil exagerată, contradicţia ar putea fi formulată astfel: critica serveşte opera, o comunică, dar într-un mod nespecific. DE FAPT, INTERACŢIUNE DE TEXTE, DE "ACŢIUNI TEXTUALE" Se achită perfect de datoriile ei, dar după un cod de care opera e mai mult sau mai puţin străină. CRITICA REIFICĂ ŞI MONUMENTALIZEAZĂ, "MORMÎNTEAZĂ" DE FAPT, PURĂ CONTINGENŢĂ DE TEXTE, NICIO PRETENŢIE DE TRANSCENDERE, OBIECTIVARE ŞI META- REFERIRE POSIBILĂ - JOC DE PUTERE
 
Dintre cele trei dimensiuni (să le zicem aşa) ala timpului, critica nu are de a face decît cu prezentul şi cu trecutul. Nu numai un recurs aproape instinctiv la trecut ca garant al prezentului, dar o exclusivă, mecanică transformare a prezentului în trecut. NU EXISTĂ TRECUT-PREZENT-VIITOR E prezent numai ceea ce poate fi transformat în trecut. Prin critica literară, ne aflăm mereu în punctul ultim am evoluţiei, al Creaţiei, în acel loc de unde nu putem privi în altă parte decît înapoi şi eventual, în jos. AICI, DE CITAT POEM // BUNĂ, DECI, ELIMINAREA CRITICII, SAU "UMILIREA" EI NARCISICĂ PRIN INTRODUCEREA EI ÎN CONTINGENŢA ACTULUI LITERAR? Astfel apare exprimată, tradusă din punct de vedere temporal meta-textualitatea criticii. A vorbi despre înseamnă exclusiv a privi în urmă. Iar acest lucru este privit ca un mare merit, mai mult, ca un ţel încă departe de a fi atins. A accede, din critica prezentului, la "istoria literaturii", la cît mai vaste şi dioramice "panoramări" este visul ascuns al tuturor criticilor. Nu există cronică, recenzie, notiţă care să nu încerce astfel de generalizări retrospective, astfel de "fresce". Istoria călinesciană e un ţinut care fascinează AZI, NU MAI tocmai datorită romanticelor vertijuri şi perspective pe care le oferă. Mai mult decît oricare alt topos naţional, Ceahlăul absolutelor clarităţi stăpîneşte inconştientul colectiv al criticilor. Şi nicio ocazie nu este scăpată... AZI NU MAI EXISTĂ VIITOR, DOAR PROFIT IMEDIAT. DE-ASTA A DISPĂRUT CRITICA, SAU A DEVENIT PUR IMANENTĂ, PENTRU CĂ A DISPĂRUT DIMENSIUNEA VIITORULUI: NU MAI CONTEAZĂ!
 
Criticii literare îi lipseşte aproape complet viitorul. Nu o interesează şi nu cunoaşte viitorul. Deşi (s-)a învăţat să vorbească despre operă, ea nu continuă opera, întrerupînd progresia pe care aceasta o declanşează. Căci de la nivel micro- şi sub-textual începînd, încă dinainte de a fi, literatura se desfăşoară în timp. Ţinta oricărui scriitor, a oricărui scriptor, de la stadiul cuvântului, al sintagmei CARE NU EXISTĂ: SCRISUL NU ÎNCEPE DE AICI, AŞA (căci nu poate exista cuvînt singur) este globalitatea operei, iar mai departe lumea, viitorul ca punct de atracţie. PERCEPŢIE NAIVĂ, PRECOCE, A CEVA CU BĂTAIE LUNGĂ, PRODUCTIV // CE TOT VOIAM DE FAPT SĂ SPUN? ÎNCOTRO TOT BĂTEAM? CE CAUT, ŞI AZI - PÎNĂ AZI, VIITORUL DE ATUNCI? Din această perspectivă, eşalonîndu-se progresiv, transgresîndu-şi nivelurile şi limitele, literatura se cere a fi percepută ca un şir de proiecte (parţiale) de a atinge un viitor dorit, dezirabil. (Viitorul nu e niciodată indiferent, oarecare.) VIITORUL AZI, ACESTA, ACUM? În fiecare moment, cel care scrie se străduieşte să structureze semnificativ timpul SĂ FACĂ, TOCMAI, TIMP, doreşte, vizează ceva ce e mereu dincolo de text. ONTOLOGIE LITERARĂ (Referentul unui text e mai puţin realitatea dată de la care acesta pleacă, "trecutul", cît mai ales o realitate O ANUMITĂ NAIVITATE MECANICO-"PRESOCRATICĂ", UN ANUMIT "FIZICALISM" de "după", "viitorul".) Iar acolo, dincolo DIN-ACOLO: NUMAI DIN SE POATE AJUNGE DINCOLO, CARE ÎNSEAMNĂ ACOLO, PREZENŢA: PREZENŢA E ÎNTOTDEAUNA LA VIITOR, PREZENTUL ESTE ABSENŢA PREZENŢEI, ALTFEL N-AM AVEA VIITOR (CA DIMENSIUNE), ar putea fi - ar trebui să fie! - criticul, singurul cititor-care-scrie, cooperantul DECI COOPERATIVA pe care îl vizează şi la care visează scriitorul DE CITAT POEME, REGULAMENTUL ORGANIC, HAŞURĂM ŞI COLORĂM, DIN ACEEAŞI EPOCĂ // MĂ EDITEZ, MĂ FAC EDIŢIE TRANSVERSALĂ // GÎNDIRE NU SISTEMATICĂ, CI SISTEMICĂ, cel pe care acesta caută să-l convingă să treacă de partea sa POLITICĂ, a textului său DE PARCĂ AR FI UN PROGRAM POLITIC, să-i fie de ajutor în constituirea (şi instituirea) adevărului textului în lume. ONTOLOGIE PRAGMATICĂ Dar criticul se escamotează. El nu va crede niciun moment opera pe cuvînt. O va considera un "obiect" şi nimic mai mult. Nu-i va oferi, nu-i va "asigura" niciun viitor. Nu-i va fi viitor. O va considera un trecut (între altele). Din contact (cum era la origine pentru scriitor), criticul transformă opera în distanţă, în obstacol.
 
Deşi ar trebui să ajute opera să-şi depăşească limitele inerente, să-i continue, să-i ducă mai departe rigorile şi proiectul (proiectele), în loc s-o deschidă sau s-o menţină deschisă, criticul închide, opreşte procesul PROCESUL - PROIECTUL care este acea operă S-O OPEREZE. El o întrerupe, o aşază la locul ei - în trecut, adică -, o fixează, o anihilează O REIFICĂ. Ca pe un obiect printre altele. Meta-textualitatea criticii nu mai vine aşadar din acea "exterioritate" interioară GENERATOARE a operei, din despre-itatea ei imanentă. Opera vrea să iasă tot timpul CA TIMP, SĂ REDEVINĂ TIMP, CEEA CE E din sine ALTFEL N-AR APĂREA // FOUCAULT, BARTHES, să-şi depăşească limitele IMPUSE, FACTICE, POLITICO-ECONOMICE, dar acolo nu găseşte pe nimeni care să o ajute. Criticul ar trebui să desăvîrşească, să ducă pînă la ultimele consecinţe procesul amorsat chiar de către operă CARE A DUS DE FAPT LA APARIŢIA OPEREI, limbajul critic DISTANŢA CRITICĂ INTIMĂ GENERATOARE, TEMPORALIZAREA CA SPAŢIERE ŞI SPAŢIALIZARE conţinut în operă, să îl transforme în meta-limbaj, să pună în lumină propria auto-lectură GENERATIVĂ a operei. Şi aici ar sta marea şansă a criticii, pe care ea o ignoră. Din defect, faptul de a fi posterioară operei, de a nu fi creaţie "primă" CA TRADUCEREA, de rangul întîi, ar deveni marele privilegiu AVANTAJ, ATU al criticii. Căci orice text literar adevărat suferă de un gol constitutiv, de absenţa unui sprijin real, concret, avînd acelaşi statut ontologic ca ea. Singurul punct fix, dat, al operei e viitorul. Realitatea nu e text. Referentul e tocmai golul operei. Nu există ca atare, nu e vizibil decît ceea ce poate fi citit, ceea ce e lizibil. Opera trebuie să depună mai întîi considerabilul efort de a se oferi sieşi, ca text-obiect, ca text (inexistent altfel, în mod "natural") al lumii, la care abia mai apoi să poată să se refere, de la care să poată să plece. De aici apare disproporţia, nerealizarea celor mai multe dintre operele literare: sînt ori prea mult text, ori prea mult meta-text. Or, criticul este singurul care se sprijină pe ceva real, pleacă de la un dat concret, singurul care poate să citeze, să probeze, să argumenteze. (De aceea vorbea Mallarmé de "proba internă" a Cărţii, de imposibilitatea probării ei prin referire la lumea exterioară: apud J. Scherer, Le "Livre" de Mallarmé, Paris, 1957. Opera se pune la îndemîna criticului SE OFERĂ, SE DESCOPERĂ, SE ACOPERĂ PENTRU A FI DESCOPERITĂ care trebuie să o ducă mai departe. Posterioritatea POSTERITATEA, exterioritatea pot deveni astfel, din damnare, un privilegiu. Criticul e singurul dintre scriitori care dispune de un instrument şi, la nevoie, chiar de o armă... Are posibilitatea unui mai direct acces la adevăr. El ar trebui să ducă lupta pentru adevărul pe care i-l pune la dispoziţie opera, dar numai continuînd-o, desăvîrşind-o, nesustrăgîndu-se procesualităţii OPERĂRII pe care aceasta o constituie O CANALIZEAZĂ, I SE OFERĂ, ÎI E MEDIU, CANAL, O TRANSMITE, SE FACE TRADIŢIE: OPERA ÎNSĂŞI E TRADIŢIE, mişcării pe care aceasta o instituie. Criticul ar trebui să se pună în serviciul adevărului operei CA DRUM AL OPERĂRII ADEVĂRULUI, DE ADEVĂR // TRA-DIŢIE - VERI-DIŢIE. Să facă ceea ce opera nu poate face decît cu riscul de a deveni o "monstruozitate" CEEA CE SE ŞI ÎNTÎMPLĂ - CU NECESITATE. O operă nu poate face totul singură. Nici chiar Ulysses, nici chiar Un coup de dés (exemple devenite clasice). Dimpotrivă: cînd opera lipseşte, criticul e dator să facă EL // SINGUR totul. Orice scriitor e mai întîi un critic fără obiect ŞI FĂRĂ ARMĂ // ÎN GOL. Lumea nu poate fi criticată decît în măsura în care e text. ŞI E Iar textul unui scriitor nu ia naştere decît din presupoziţia (prezumţia) acestuia despre "lectura" (fără text) pe care contemporanii săi o fac în mod neîntrerupt şi automat "textului" nescris al lumii, al realităţii. LUME? REALITATE? Scriitorul "restituie" textul (absent) al lumii. Criticul ar trebui să profite de acest, cum spuneam, mare privilegiu de a avea ce citi, ce cita, spre deosebire de scriitor (cel adevărat), care porneşte întotdeauna de la nimic, adică, cel mult, de la alte texte CA ŞI EL. Textele adevăraţilor scriitori comunică mai mult prin golul decît prin "plinul" lor.        
 
Ceea ce rezolvă în timp "istoria literaturii", "tradiţia", adică succesiunea de opere şi de scriitori, constituind serii, paradigme, ar trebui să încerce să realizeze criticul în sincronie. El ar trebui să restituie şi să asigure ÎN PREZENT viitorul operei. Metaforic spus, sarcina timpului trebuie preluată de oameni. Viitorul nu mai trebuie aşteptat. El trebuie făcut. Nu ne mai putem permite încrederea în ritmurile naturii ISTORIEI, CULTURII CU ATÎT MAI MULT CU CÎT ACESTEA SÎNT POLITICE, ADICĂ OPERATE DE OAMENI. Secolul textual care urmează să treacă trebuie consumat aici şi acum.
 
Fac parte dintr-o generaţie al cărei proiect istoric VEZI INFRA este acela de a fi, care s-a autoinstituit. Ea s-a revoltat împotriva supratextului de istorie (literară) şi a metatextului, a contextului critic. Textul a început SUVERAN să includă supra- şi meta-textul, pentru a nu se mai lăsa manipulat de ele, din dorinţa de a controla feedback-ul lecturii şi al utilizării. Tinerii scriitori încearcă să facă totul aici şi acum, în poem, în povestire ÎN TEXT. Cumulare ŞI SCURTCIRCUITARE de funcţii. Ei sînt primii critici ai textelor lor. Sînt, am putea spune, în primul rînd şi mai ales ÎN MOD FUNDAMENTAL ŞI PRIMORDIAL, PENTRU CĂ VIN DUPĂ, LA SFÎRŞIT, PREFERÎND SĂ RĂMÎNĂ, STRATEGIC, ÎN AFARĂ critici, oferind nu atît "texte", cît lecturi ale polimorfului text ABSENT al realităţii. De aceea propuneam (în Vatra, nr. 5/1984) o colaborare între poeţi şi critici, o "întrecere onestă": cine reuşeşte să ajungă mai departe în adevăr, în realitate. Pentru generaţia mea, viitorul nu mai este "ceea ce va veni". Textual, timpul trebuie accelerat, consumat. Nu mă interesează atît referinţa la trecut (indispensabilă), cît trimiterea la ÎN viitor. Cît viitor conţine, presupune, literar DE FAPT, LITERAR ŞI ÎN TOATE SENSURILE, UN POSIBIL TITLU AL CĂRŢII, DE CARTE, un text. Să îmi imaginez, să deduc la ce poate duce el din punct de vedere literar (şi nu numai). Unde mă trimite. Ce se poate construi pornind de la el. Textul văzut ca vector, ca direcţie CA LINIE PRODUCTIVĂ DE FUGĂ. Dacă e proiect (acţiune), sau (doar) utopie. Întreaga literatură şi realitate posibilă conţinută în text, şi pe care eu DE FAPT, "EU" trebuie să o eliberez. ETC.
 
Aceasta cred că este, în prezent, dincolo de metode şi de tehnici (asimilabile),şi din punctul de vedere al celei mai recente generaţii de "literatori", misiunea criticii: să nu mai piardă din vedere viitorul literaturii SĂ NU MAI PIARDĂ TIMPUL, posibilul ei. Să echilibreze, aşadar, aşezarea în timp, altfel deficitară, a întregii literaturi, restituindu-i dimensiunea viitorului.
 
Să colaboreze cu opera care niciodată nu e întreagă. Să o completeze pînă la acele propoziţii dincolo de care nu se mai poate trece şi de care avem atîta nevoie. Să încheie opera care nu poate fi decît altfel un fragment, un început. Să medieze limbajul operei pînă acolo unde devine realitate... SĂ!