Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Victor Rebengiuc: Eu sunt acolo undeva, în spate, curentul electric care le animă.


Laura Popescu, un interviu cu Victor Rebengiuc

26.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Vreau să ajung un mare actor. Ştiu că sunt pe drumul ăla." Este răspunsul domnului Rebengiuc de fiecare dată când este întrebat despre evoluţia sa ca actor. Este convins că nu a ajuns încă la capătul drumului şi că momentul acela va fi marcat de un rol jucat perfect, fără spaţii albe.


Laura Popescu: Cum resimţiţi premiul de excelenţă de la TIFF şi cel de la Anonimul pentru rolurile din scurt-metraje?

Victor Rebengiuc: Nu înseamnă decât o recunoaştere punctuală a unei performanţe. O bună interpretare sau ceva asemănător. Nicidecum că mă transformă într-o statuie. Am văzut că există riscul uneori ca un premiu să îl ameţească pe cel care îl primeşte. Eu nu mă simt ameţit. Mi-a ieşit un lucru bun şi sunt fericit când reuşesc să fac, din când în când un lucru bun.

L.P.: V-aţi consacrat într-un film premiat la Cannes.

V.R.: Pădurea spânzuraţilor a fost un film premiat pentru regie şi într-adevăr a fost un lucru deosebit. Prima distincţie importantă pe care o primea filmul românesc şi de atunci nici nu cred că a mai fost o altă distincţie atât de importantă. În acelaşi an, în '65, am fost invitaţi, ca urmare a premiului pe care Domnul Ciulei l-a primit la Cannes, la un festival de film la Acapulco. Şi îmi aduc aminte cu o bucurie nedisimulată că după vizionarea filmului acolo, la Acapulco, când ne-am întors la hotel, toţi ceilalţi invitaţi la festival – regizori, actori, producători, care primiseră premii la festivaluri internaţionale din toată lumea – erau acolo şi se aşezaseră la masă. Când am intrat noi, adică domnul Ciulei, Ana Seleş şi cu mine, s-au ridicat în picioare şi au început să ne aplaude. Ăsta a fost un alt premiu, deosebit de impresionant şi ţin să îl evoc pentru că a însemnat foarte mult pentru mine.


Cinematografia română a început cu filme de propagandă

L.P.: În momentul ăsta în România piesele de teatru se joacă cu sălile pline şi televiziunile dau foarte multe filme româneşti. Când vor fi şi cinematografele cu sălile pline la filmele româneşti?

V.R.: Când se vor face filme bune. Dar e o mentalitate în rândul spectatorului român, pentru că revirimentul ăsta al filmului românesc care s-a făcut prin televiziune, reluând filmele vechi ale anilor 70-80, a creat o falsă impresie asupra cinematografiei româneşti. La vremea respectivă filmele astea au rulat cu sălile goale. Nu intra lumea. Nu merg, domne, e film românesc. Şi de altfel în ultima vreme văd că televiziunile programează filme româneşti de o calitate destul de îndoielnică. Merg la nivelul cel mai de jos al gustului estetic. Astea probabil că fac rating. Aşa se face că filmele regizorilor pe care-i pomenirăm până acuma nu prea apar pe ecran.

L.P.: De ce credeţi că a existat mereu această mentalitate?

V.R.: Pentru că erau scenarii de comandă, filme de propagandă. Cu asta a început cinematografia română. Filmele care se făceau înainte de această perioadă, alea erau altceva. Dar ce s-a făcut după '47 încoace au fost numai filme de comandă. Filme de propagandă de partid, în care era vorba de politica economică a partidului, politica la ţară a partidului, politica culturală, istorie care era mistificată, în care Mihai Viteazul era însuşi Ceauşescu cu barbă, mustaţă şi cuşmă şi ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceauşescu. Eu l-am jucat pe Mihai Viteazul ăsta în Buzduganul cu Trei Peceţi. Astea erau comandamentele vremii. Şi câteodată mai scăpau - şi eu am avut fericirea să intru în aceste scăpări - ecranizări după opere literare importante ale literaturii române..

L.P.: Aţi scăpat totuşi intact din regimul comunist. Cum aţi reuşit să evitaţi "Cântarea României"?

V.R.: În "Cântarea României" am intrat toţi, vrând nevrând. Spectacolele erau prezentate în cadrul "Cântării României", filmele erau prezentate în cadrul "Cântării României". Aveam diplome din astea, premiul 1 la "Cântarea României" pentru rolul din nu ştiu ce film. Cred că şi pentru Buzduganul cu trei peceţi şi pentru Tănase Scatiu. Toate erau prezentate acolo. Important era să nu participi la faza pe apartament. Că începea de-acolo (râde). Nu era vorba de "Cântarea României", era vorba de spectacolele festive. Acolo nu m-am dus că n-am vrut.

L.P.: Şi aţi avut de suferit?

V.R.: Recunosc că mi-a fost teamă, dar n-aş fi putut să fac chestia asta. Nu puteam şi am zis nu, domne! "Păi, nu că dacă nu te duci te dăm afară." Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.


Pintilie a mai filmat o dată filmul înainte de a-l filma.

L.P.: Aţi vorbit la un moment dat despre relaţia cu regizorii şi despre faptul că, mai ales în cinematografie, aţi avut conflicte cu unii dintre ei.

V.R.: Am avut conflicte cu regizorii proşti pentru care actorii nu sunt decât nişte simple obiecte de recuzită, care nu ştiu să creeze nişte relaţii între personaje sau ce să-i spună actorului. Dar, în acelaşi timp am avut plăcerea să lucrez cu mari regizori cum este Pintilie, sau Dan Piţa, cu care m-am înţeles foarte bine. Şi cu domnul Gulea, la Moromeţii. Cu regizorii proşti am avut conflicte şi voi avea mereu conflicte. Am lucrat acum de curând cu Cristi Puiu, pe care îl apreciam foarte mult pentru talentul lui scenaristic. Niki Ardelean a fost unul dintre scenariile care mi-au plăcut foarte mult. Şi am lucrat cu el avându-l ca regizor la scurt-metrajul ăsta, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, şi am fost mulţumit de colaborare. N-am avut a-i reproşa mare lucru. Am îndoieli de altă natură în ceea ce îl priveşte.

L.P.: Ne puteţi descrie metodele acestor regizori mari cu care aţi lucrat?

V.R.: Domnul Ciulei este un regizor extrem de serios care nu porneşte la treabă fără să aibă totul pregătit. De asta nici n-a mai făcut film după Pădurea Spânzuraţilor. Începuse perioada aceea hei-rup-istă în care scenariile se aprobau în ultima clipă şi pentru ca să nu treacă anul fără filme făcute, intrai direct în producţie fără să ai o perioadă de pregătire, fără nimic. A fost o nebunie totală şi Ciulei n-a acceptat aşa ceva. Ei, Ciulei ştie să lucreze cu actorul şi noi am lucrat la Pădurea Spânzuraţilor aşa cum am lucrat şi la teatru. Am desfăcut personajele bucată cu bucată, am izbutit să creăm relaţii între personaje, să ştim de ce ne aflăm acolo, în locul ăla, în faţa aparatului de filmat, cu cine avem de a face şi aşa mai departe. Pintilie e la fel. Este un regizor care vine foarte bine pregătit pe platou şi ştie exact ce are de făcut. A mai filmat o dată filmul înainte de a-l filma. La Niki Ardelean am avut surpriza să văd că operatorul ştia deja, dinainte, ce cadre trebuie trase şi de unde trebuie trase, care este unghiul şi locul unde trebuie filmat. Şi la Pintilie lucrul cu actorul este unul dintre domeniile în care excelează. El ştie ce să-ţi ceară ca actor pentru că a verificat dinainte tot ce trebuie jucat şi ştie că ceea ce îţi cere este cu putinţă. Un regizor care habar n-are ce se întâmplă şi ce e ăla actor îţi cere lucruri care nu se pot întâmpla vreodată şi de aici se nasc conflictele.


Un document după Moromeţii

L.P.: În Moromeţii imaginea dumneavoastră a rămas imprimată asupra personajului, lucru care nu se întâmplă foarte des nici la noi nici la alţii.

V.R.: Moromeţii a fost un film greu. Era vorba despre o carte celebră în România, cartea lui Marin Preda şi ne-am străduit să respectăm spiritul cărţii, nu să fabricăm unghiuri de vedere inedite asupra romanului. Şi de asta a fost foarte greu. Pentru mine reuşita a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât nu mă vedeam în rol. Nu mai jucasem nici un rol de ţăran şi nici nu prea aveam mari cunoştinţe despre lumea de la ţară. Eu am copilărit pe asfaltul Bucureştiului. La Moromeţii am şi fugit de la filmări la început. M-am speriat pentru că nu ştiam ce să fac. Dar, până la urmă m-am hotărât să fac rolul şi nu regret deloc treaba asta, ba dimpotrivă, sunt foarte fericit că l-am făcut, că nu am trădat autorul şi că există un document după cartea lui Marin Preda şi ăsta e filmul Moromeţii.


Nu îmi place improvizaţia

L.P.: Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă jucaţi pe sine. Întotdeauna aţi creat personaje. Cum faceţi?

V.R.: Nu ştiu, domnule...(râde) Nu ştiu cum. Mă gândesc la ele. Fiecare personaj are nişte caracteristici de gândire, de vorbire, de atitudine. Şi încerc să regăsesc gândirea şi vorbirea potrivită fiecăruia dintre ei. Dacă izbutesc uneori, lucrul ăsta mă bucură. Deviza mea este o propoziţie din Stanislavski pe care am citit-o în tinereţe, când eram student: "iubeşte arta din tine şi nu pe tine în artă". Deci eu nu vreau să mă arăt pe mine, pentru că eu nu sunt interesant. Interesante sunt personajele pe care vreau să le joc, să le arăt. Publicul pe ele trebuie să le judece. Nu sunt eu personaj. Totdeauna când sunt eu personaj într-un interviu, e destul de penibil pentru mine.

L.P.: Vorbiţi-ne de improvizaţie.

V.R.: Domne, mie nu îmi place improvizaţia. Oricum ea este bună şi îşi are rostul în timpul căutării rolului, la repetiţii, în perioada de laborator. Nu-mi place, tocmai pentru că nu vreau să mă arăt pe mine. În improvizaţie te cam arăţi pe tine. E altceva atunci când ştiu că sunt personajul, eu m-am pitit după el şi de acolo am curaj să fac ce trebuie făcut. Detest mai ales improvizaţiile după premieră. Pentru că sunt actori cărora li se pare că e necesar să improvizeze după premieră. Şi ăsta este un dezastru. Pentru că un spectacol intrat în premieră este rezultatul unor concluzii. Ai căutat ce ai căutat şi ai ajuns la nişte concluzii. Putem să adâncim, ceea ce e foarte bine şi recomandabil, concluziile astea, să le facem mai puternice, mai credibile, mai penetrante.

L.P.: În film sunt regizori care aşteaptă din partea actorilor să vină cu idei. Vi s-a întâmplat alături de aceşti mari regizori?

V.R.: Poţi să ai idei cu fiecare dintre ei. Există o propunere regizorală şi poţi să vii şi tu cu o idee. Mie mi s-a întâmplat la începuturi când scenariile se făceau pe genunchi şi în fiecare zi era un dialog nou şi era un fel de improvizaţie. Filmele au şi ieşit aşa, ca nişte improvizaţii până la urmă. N-au fost nişte filme care să arate o construcţie solidă.


Am furat modul cum ascult

L.P.: Există vreun rol pe care aţi dori să-l jucaţi?

V.R.: Nu, n-am roluri visate. Din superstiţie. Pentru că am băgat de seamă că orice actor care visează un rol, de câte ori se-ntâmplă să apuce să joace rolul visat, eşuează. Şi nu vreau. Mai bine să fiu surprins de propunerile regizorale pentru că până acuma într-adevăr am fost surprins. Au fost roluri diferite în care am fost solicitat şi asta mi-a făcut mare plăcere. M-am străduit să nu fiu cantonat într-un anumit gen şi am jucat o paletă foarte întinsă de personaje.

L.P.: Cu care dintre regizorii tineri v-aţi dori să jucaţi?

V.R.: Păi, aş vrea să joc cu oricare. Sunt cei care sunt afirmaţi: Mungiu, Tudor Giurgiu, Mitulescu, iacătă l-am văzut acum de curând, Porumboiu. Cu Nae Caranfil suntem aproape amici. Sunt regizori interesanţi. Dacă mă solicită eu "accept!" să joc. Sunt mai mulţi şi mă bucură asta. Chiar mă şi mir de unde au învăţat. De la cine au învăţat?! Cred că au văzut multe filme. Şi eu am furat.


L.P.: Există actori de la care aţi furat în mod special?

V.R.: Mulţi. De exemplu nu eram conştient de importanţa modului de a-ţi asculta partenerul pe scenă. Că nu joci numai când îţi spui replica ci şi când asculţi. Şi asta am învăţat-o uitându-mă la filme. Şi văzând diverşi actori. Mari actori ruşi. Jarov, Dribov, Simonov şi încă mulţi alţii. Ascultarea partenerului este una din componentele esenţiale ale interpretării unui rol. Cum asculţi la ce îţi spune ăla. Îţi convine, nu-ţi convine. Te surprinde, ştiai ce o să-ţi spună. Sunt mii şi mii de feluri în care poţi asculta un partener.

L.P.: Aţi pornit cu modele?

V.R.: Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Fără să-mi dau seama. Ascultam mult teatru la microfon şi atunci, în anii '50, era o perioada aniversară Caragiale şi se jucau momente şi schiţe tot timpul la radio. Ascultam de dimineaţă până seara aproape. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus "mă, tu îl imiţi pe Beligan!". Şi atunci mi-am dat seama şi am căutat să scap de chestia asta. De faptul că împrumutam o altă personalitate şi am început să mă caut pe mine, să văd cine sunt eu şi ce vreau eu de la viaţă. Deci am început cu un model.

L.P.: De unde această vitalitate? Aveţi 70 de ani...

V.R.: Am avut 70 de ani. Acum am 72 aproape. Nu ştiu de unde e, dar sunt foarte fericit că o am. E probabil o construcţie a mea. Eu sunt vital şi fratele meu, care e cu un an mai mic, e teribil de bolnav şi suferă îngrozitor de tare. Are probleme cu coloana, cu lombo-sciatica. Iacătă, la mine e invers. Şi mă rog lui Dumnezeu să existe cât mai multă vreme. Pentru că nu vreau să sufăr. Nu vreau să fiu bolnav. Nu mi se pare că este o condiţie în care aş vrea să exist. A fi bolnav, compătimit şi suferind. Vreau să mă mişc în continuare.


(Preluat din Ghidul HBO, noiembrie 2004)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer