Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ioana Scoruş: Găsesc în provocarea paginii goale toate ingredientele care mă fac să simt că trăiesc


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Ioana Scoruş

03.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu-Ilarion Munteanu: Ai dobândit, în ultimii ani, o notorietate crescândă în mediul cultural, indiferent de suport, hârtie sau electronic. Îţi propun să rememorăm etapele acestui drum. La început a fost cuvântul. Ce cuvânt, pentru tine?

Ioana Scoruş: Cred că exagerezi. De notorietate publică se bucură Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu şi alţii, dar nu eu. Faptul că am apărut în câteva reviste nu înseamnă notorietate. Calea e lungă şi vreau să cred că ştiu bine unde îmi este locul acum. Aşa că, să nu ne-mbătăm cu apă rece.

R-I.M.: Nivelul de notorietate al persoanelor citate nu cred să excludă notorietatea curentă, la nivelul comun, la care mă refeream implicit. Aşadar...

I.S.: Hmm, nu ştiu dacă ai dreptate. Ce cuvânt a fost, la început, pentru mine. Cred că cel al bunicului patern, care nu obosea spunându-mi poveşti când eram copil. Dar ce poveşti... Toate erau năstruşnice, inventate pe loc, dar pline de pilde de care, atunci, nu-mi dădeam seama.. Avea talent şi o spontaneitate fermecătoare. Apoi, m-am trezit în clasa a II-a scriind versuri, ştii tu, din acelea cu "fluturaşul cel drăguţ/ a căzut într-o căldare/ şi şi-a colorat rochiţa/ în culori de primăvară...", moment în care, plină de speranţe în viitorul meu de poet, a intervenit bunica şi mi-a făcut cadou un caiet cu hârtie velină de 100 de pagini, în coperţi din plastic roşu, pe care să-mi consemnez "creaţiile". Cred că ăsta a fost începutul dulcelui blestem, pentru că de atunci nu m-am mai oprit.

R-I.M.: Expresia ta publică se structurează în principal pe trei planuri: cronică literară, interviuri, literatură de ficţiune. Cum socoteşti repartizarea fiinţei tale între aceste planuri? Care ar fi raporturile lor mutuale?

I.S.: Nu ştiu dacă există nişte raporturi sau, dacă da, ele mi-au rămas inconştiente. La cronică literară niciodată nu m-am priceput sau, mai corect, nu am folosit instrumentarul criticilor şi cronicarilor pentru simplul motiv că nu-l deţin. Am scris despre cărţile care mi-au plăcut, am scris cum am simţit şi cum le-am simţit, am scris ceea ce am crezut că merita să fie spus.

Interviul, însă, m-a cucerit de la început, dar asta şi deoarece m-am simţit oarecum obosită de cele pe care le citeam, majoritatea atât de înţepenite, de banale, cu întrebări ca rupte dintr-un manual, aşa că m-am orientat spre personaje care mă interesau, care îmi spuneau ceva şi despre care voiam să aflu mai multe, drept care am pus întrebările la care aş fi vrut răspunsurile pe care nu le găseam în alte locuri. Nu am făcut nici un interviu din obligaţie, dar am prostul obicei să nu mă mai opresc, or, este greu de găsit spaţiu suficient în revistele noastre astfel încât să nu fii nevoit să tai din text, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Dacă vrei, interviul ca gen răspunde curiozităţii mele nelimitate, dar îmi este necesar şi pentru că facilitează o altfel de apropiere faţă de oameni. Sunt dependentă de celălaltul generic, nu funcţionez bine fără el, prin urmare, şi prin interviu, am încercat să-mi iau doza de hrană necesară supravieţurii.

Cu literatura de (ne)ficţiune lucrurile stau cu totul altfel. Genul îmi oferă toată libertatea din lume şi este, mereu, o provocare. Poţi scrie o carte în 100 de pagini, dar o poţi scrie şi în 500. Ei bine, eu prefer să o fac în 100. Cred că oamenii se plictisesc azi citind 500 de pagini de literatură strânsă într-un singur volum. Scriu pentru că simt că ăsta este drumul meu, că asta mi se potriveşte, cu toate că nu e mereu uşor să stai în faţa provocării paginii goale, dar găsesc în această provocare toate ingredientele de care am nevoie ca să simt că trăiesc. Găsesc... adrenalină. Nu am de spus lumii ceva nou, dar am pretenţia că o pot face altfel. Nu ştiu ce înseamnă să fii scriitor, nu ştiu ce presupune asta, poate o voi afla după ce cele trei cărţi care sunt gata îşi vor găsi editorii şi voi primi reacţiile publicului şi criticii.

R-I.M.: Te rog să relatezi experienţa colaborării cu LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu, prin rubrica "Cititorincul". Ca cititor, mi s-a părut a sesiza o anumită evoluţie a tonului tău, către profesionalizare. Care ar fi rolul acestei experienţe în formarea ta?

I.S.: Colaborarea cu LA&I-ul... mai curând a fost vorba despre o poveste de "amor". Unilateral, desigur. Îmi plăcea şi continuă să-mi placă tonul D.C.M.-ului, hiperbolele alea pe care le aruncă în texele sale, ameţitoarele metafore, causticitatea inteligentă, frazarea, într-un cuvânt. Mi se părea că trebuie să fie lucru mare să ajungi să scrii la gazeta D.C.M-ului, că trebuie să fii cineva şi aşa mi-am luat curajul să-i trimit un text, pe care l-a publicat. Apoi, l-am asaltat cu altele, de bietul om a fost năucit de atâtea plicuri, pentru că pe vremea aceea habar n-aveam cum se foloseşte computerul, lucru în care m-a iniţiat doamna Tania Radu, o doamnă delicată şi plină de umor. Văzând domnul Mihăilescu faptul că nu sunt pe cale să mă opresc, mi-a propus să ţin o rubrică, propunere la care am rămas mută, pentru că nu înţelegeam cum de ţi se poate propune aşa ceva. Adică nu tu temă, nu tu număr de semne, nimic. Aveam întreaga libertate de a scrie ce vreau, despre ce vreau, cu câte semne am nevoie. Or, asemenea ofertă nu se refuză. Titlul rubricii, "Cititorincul", l-am ales, desigur, după "Scriitorincul" D.C.M.-ului, şi asta pentru că mi-a plăcut explicaţia pe care dânsul a dat-o titlului său: sunt un om care nu deţine nimic, aşa cum şi ornitorincul nu este nici raţă, nici... etc. Mi-am spus că nici eu nu deţin nimic în afara plăcerii de a citi şi curajului de a scrie, aşa că se potrivea de minune.

Am învăţat multe ţinând această rubrică, în ciuda faptului că nici pe D.C.M., nici pe doamna Tania Radu nu i-am întâlnit niciodată face to face. Am învăţat cum se scutură textul de inutilităţi, cum se scrie condensat, ce anume trebuie să aibă şi ce nu un text astfel încât omul să nu se plictisească citind, cum să scrii astfel încât să nu jigneşti dar nici patetic să nu devii, şi toate astea fără ca cineva să-mi atragă atenţia, ci doar observând tonul revistei în care trebuia să nu fac o urâtă notă discordantă. Dacă tot era să fie discordanţă, măcar să fie una frumoasă, pozitivă. Dar, ca orice amor, şi acesta a murit, din motive care, unele, mi-au rămas străine şi care, cred, şi pe domnul Mihăilescu l-au depăşit la un moment dat, dpdv al posibilităţii de a le depăşi. Ne-am despărţit, vreau să cred, ca doi prieteni care, dacă se văd pe trotuare diferite, traversează cu plăcere pentru a schimba câteva cuvinte cu celălalt. Iar pentru rubrica pe care mi-a oferit-o vreau să-i mulţumesc aici. Îi voi rămâne recunoscătoare.

R-I.M.: Nu eşti singurul colaborator al revistelor culturale provenit dintr-un consumator care se manifestă activ în spaţiul rezervat cititorilor. Cum apreciezi gradul de deschidere al respectivelor periodice? În ce măsură e încurajarea exprimării cititorilor şi promovarea unora dintre ei un fenomen obiectiv, specific prezentului, de interactivitate crescândă a mediilor culturale?

I.S.: Nu cred că sunt în stare să-ţi dau un răspuns obiectiv. Cred că eu, pur şi simplu, am avut noroc şi asta pentru că 99% din textele trimise mi s-au publicat acolo unde le-am trimis şi nu am avut nevoie de nici un fel de pile, vorbe, telefoane pe firul roşu şamd pentru ca articolele sau interviurile mele să intre la tipar. Bănuiesc că important este, în primul rând, să fie bine scrise, dar şi şansa are o oarecare însemnătate. Sunt sătulă de vocile care se vaită că nu au acces, că nu li se recunoaşte valoarea, că li se bagă strâmbe. Nu cred în asta, cred în puterea valorii de a se impune. Despre asta e vorba.

Cât despre promovarea unor cititori care s-au apucat de scris, există două fenomene, după părerea mea. Unul ar fi, cum spuneam, puterea valorii de a se impune, deci nu este vorba despre o promovare ci despre un text bun care efectiv trebuie să facă parte dintr-o revistă. Al doilea ar fi promovarea atent făcută, dirijată, fenomen în spatele căruia nu mai stă doar valoarea sau şansa. Poţi face ca un nume să fie intens vehiculat prin publicitate. Necazul este că la noi se umflă şi nume care nu au nici o legătură cu talentul şi valoarea celor scrise, adică se construiesc baloane de săpun fără acoperire şi, culmea, unele se menţin. Numele este un produs de piaţă care poate fi manipulat spre diverse scopuri. E trist, dar aşa se întâmplă.

R-I.M.: Ai debutat cu un volum de poezie (de la care impresia mea e că ai evoluat mult), ai un roman în curs de apariţie. Stilul tău alert, vivacitatea spiritului de observaţie, capacitatea inginerească (termenul trebuie considerat liber de orice conotaţie ironică) de a face conexiuni, plenar utilizate atât în cronici cât mai ales în interviuri, te-ar recomanda pentru reportajul literar. În ce măsură noua ta rubrică la Atelierul LiterNet e un antrenament pentru o extindere a instrumentarului tău?

I.S.: Nu am ajuns să acumulez atâta experienţă încât să spun că nu mai am nevoie de instrumentar, doamne fereşte, dar am ajuns la vârsta la care simt că ceea ce am, poate fi folosit cu alte rezultate ca până acum. Vreau să spun că am căpătat mai multă încredere şi curaj. Restul ţine de talent şi de acumulările de până acum. Îmi spunea cineva la care ţin mult şi care nu-şi amintea unde citise o chestie care îl enervase grozav, pentru că descoperise în ea un adevăr: până la 30 de ani, se caută oameni inteligenţi; după, oameni buni. Cum am trecut de 30 de ani... nu mai am atâtea speranţe ca la început. LiterNet-ul îmi place pentru că este un spaţiu serios, care cere calitate, aşa că oferta de rubrică o iau ca pe o confirmare a calităţilor scrisului meu. Sper să nu dezamăgesc şi, dacă o voi face, prefer să mi se spună decât să mi se accepte aberaţii. Cât despre Atelier ca antrenament, nu, nu îl iau astfel, îl iau ca pe un lucru serios unde nu vreau să experimentez, ci să propun un alt ceva. Când am început rubrica, am făcut-o într-un moment de lehamite faţă de ceea ce se numeşte literatură serioasă, cu miză înaltă. Dacă nu scrii în limbajul generaţiei tale nu înseamnă că nu eşti serios, la fel cum nici dacă nu foloseşti citate din Chomsky sau Heidegger, Dewey sau Churcheland înseamnă acelaşi lucru. Şi în zona frivolului, în literatură poţi găsi şi oferi mari delicii. Sunt foarte curioasă dacă vor exista reacţii. Feed back-ul e mereu important, fiindcă te confirmă sau te infirmă. Nu vreau să fac parte din zona "căldicelului". Visez să stârnesc reacţii puternice, nu indiferenţă, şi aşa e inflaţie de maculatură, în condiţiile în care tinerii se tot vaită că nu li se oferă acces la public. Ce nu înţeleg este cine-i opreşte. Nu cumva propria mediocritate?

Ar mai fi ceva de spus aici. M-am trezit de curând cu o surpriză deloc plăcută care, din nefericire şi independent de voinţa mea, a adus atingere acestei rubrici şi, implicit, Atelier-ului LiterNet. Rugasem pe cineva să-mi aranjeze textele din rubrică în format PDF şi a doua zi m-am trezit că ele deja există publicate, fără acordul meu, în Editura pe suport electronic Équivalences, oferindu-se, pe un forum, şi link-ul către ele. Ce să spun, lucrul ăsta m-a întristat foarte tare, e ca şi cum aş avea o carte în tipar şi mă trezesc că altă editură o scoate pe piaţă, dincolo de voinţa mea. Sper să pot rezolva rezonabil problema asta.

R-I.M.: Centrul de greutate mutual convenit al convorbirii pe care o purtăm acum e interviul ca specie şi debuşeu publicistic. Ce reprezintă interviul pentru tine, ca experienţă?

I.S.: Ca experienţă, înseamnă mult măcar din perspectiva relaţionării cu oameni pe care nu-i cunoşti, despre care doar ai citit, la care altădată te uitai umil, de jos în sus. Interviul este încă o dovadă că oamenii sunt atât de diferiţi. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă aştept ca propunerile mele de interviu să fie întâmpinate cu tăcere sau cu refuz. Nu am avut parte decât de un singur refuz, deoarece persoana respectivă tocmai îşi începea concediul. A, şi de încă unul, persoana condiţiona apariţia într-o revistă anume. Am aflat astfel că imaginea publică nu corespunde întotdeauna celei reale, că oameni care par scorţoşi şi de neatins, de neajuns la ei, sunt, de fapt, oameni simpatici şi deschişi, dispuşi să continue dialogul şi după încheierea interviului. Sigur că există şi excepţii, persoane care par maleabile şi drăguţe te trezeşti că-ţi spun ce întrebări să le pui, lucru pe care nu l-am acceptat pentru că interviul este un gen care presupune echilibru din partea ambelor părţi, bună dispoziţie, o oarecare consonanţă. Pot spune că am învăţat încă o dată că nu orice zboară se mănâncă şi, mai mult, că nu orice zboară este pasăre. Şi avioanele zboară, nu-i aşa?

R-I.M.: Să adâncim puţin: în ce măsură consideri că a lua un interviu reprezintă, pe lângă o încercare de a cunoaşte un om cu puţin mai bine decât înainte şi a-l pune public în valoare, şi un act de autocunoaştere?

I.S.: Dacă ai şansă, uneori, în timpul unui interviu, se poate întâmpla aşa: tu pui o întrebare iar răspunsul deschide alte şapte care nici nu-ţi trecuseră prin cap. În clipa în care primeşti un astfel de răspuns, eşti obligat să fii pregătit pentru a continua dialogul şi a nu pica de popa prostu\', drept care în cea mai mare viteză cauţi să umpli eventualele lacune pe care întrebările următoare le-ar putea dezvălui, aşa că, vrând-nevrând, ajungi să deschizi cele mai inimaginabile cărţi pentru a te prezenta cu fruntea sus. Cred că trebuie spus acum că toate interviurile mele au fost făcute prin intermediul computerului, lucru care mi-a permis clipe de... răgaz. Aşa că da, un interviu cu un om deosebit se transformă în cunoaştere de dincolo de informaţia pe care o primeşti. Cât despre autocunoaştere, probabil că uneori ţi se întâmplă să te surprinzi reacţionând într-un mod neaşteptat.

R-I.M.: În prelungirea nesfârşitei discuţii despre sexul literaturii, consideri oare că femeile sunt în genere mai bune intervievatoare ca bărbaţii? Altfel spus, care e, în opinia ta, rolul intuiţiei în "meseria" de intervievator?

I.S.: Cred că intuiţia are un umil cuvânt de spus în interviu; ea poate fi importantă în alegerea intervievaţilor sau în a te descurca pe moment. Sexul literaturii... ce naiba mai e şi asta?

R-I.M.: Habar n-am. Am preluat termenul dintr-un interviu al tău. Îl întrebai acum un an jum\'ate pe un oarecare R-I.M., irelevant de altfel ca identitate, dacă credea să existe literatură feminină, respecitv masculină...

I.S.: Sigur, dar atunci eu eram pe locul tău, ori, cel care pune întrebări are datoria să provoace, inclusiv aruncând momeli în care nu crede. Desigur, am bifat şi eu câteva texte despre sexul literaturii, am trecut şi eu prin îndoiala asta, dar am rămas la convingerea că aşa ceva, vorba ţăranului lui Marin Preda când a văzut girafa, nu există. Dacă Marguerite Yourcenar ar fi semnat cu pseudonim bărbătesc, nimeni nu s-ar fi prins. Aşa şi Peter Hoeg, cel puţin în Cum simte domnişoara Smilla zăpada. Literatura nu este feminină sau masculină, este literatură cu l mic sau cu L mare, atâta tot. Şi nu, nu cred că femeile sunt intervievatoare mai bune decât bărbaţii, femeile sunt, poate, mai insistente, ceea ce uneori poate fi o mare calitate, femeile sunt mai încăpăţânate să ajungă acolo unde vor, mai... excesive, mai... jemanfişiste în respectarea unor limite, atâta tot, dar şi aici, în zona interviului, trebuie s-o recunosc, tot bărbaţii deţin excelenţa. Ştii, nu sunt feministă.

R-I.M.: ... Ştiu. Majoritatea subiecţilor interviurilor tale sunt bărbaţi. În ce măsură consideri tangoul o metaforă potrivită pentru un interviu?

I.S.: Faptul că nu sunt feministă nu are nici o legătură cu acela că personajele mele sunt preponderent masculine. Vorbesc cu aceeaşi plăcere atât cu femeile, cât şi cu bărbaţii, numai că pe scena publică sunt mai mulţi bărbaţi interesanţi decât femei.

Ooooo, asta-i o întrebare periculoasă. Depinde de personaj. Există persoane pe care nu-ţi permiţi să le inviţi la dans, chiar dacă simţi că mori dacă nu te fac măcar o piruetă. Cu atât mai dificil este să-ţi permiţi să iniţiezi "gestul" dacă eşti femeie. Dar îţi dai seama repede dacă merge sau nu un tango, măcar un simulacru, care tot e mai bun decât nimic. De obicei, după primele două răspunsuri cam afli cum stai, dar uneori se întâmplă să ai surpriza ca tu, intervievatorul, să fii cel invitat la dans. Spun "dans" pentru că mai există şi categoria flamenco, rock\'n roll, lambada, vals... De multe ori invitaţia asta la tango, cum îi spui tu generic, şi care este iniţiată de intervievator, pe celălalt îl ia prin surprindere, lucru cu efecte din cele mai neaşteptate, în majoritatea cazurilor, pozitive. Dar graniţa dintre statul pe scaun şi tango este atât de delicată încât trebuie să ţii foarte bine seama de circumstanţe şi de... coarda care ţi se întinde. Dacă ţi se întinde. Ce m-a surprins, însă, a fost faptul că mai dispuşi la tango sunt cei din generaţiile mai vârstnice, ceea ce e o dovadă de vitalitate. Tinerii sunt mai înclinaţi la răspunsuri fruste, spectaculoase, uneori fără totală acoperire reală. Prefer parfumul vremurilor ce stau să moară. Ce e cert, însă, este faptul că interviul beneficiază de posibilitatea unui suport pe care, frivol, l-aş numi erotic. Asta dacă poţi şi ştii să-l speculezi.

R-I.M.: Este, oare, în viziunea ta, marca unui interviu bun măsura în care subiectul ajunge să spună mai mult decât îşi propusese ab initio? Indiferent de răspuns, în ce cazuri ai avut impresia asta?

I.S.: Da, cu siguranţă este. Pentru că asta înseamnă să scoţi omul din "proiectul" lui, să-l "păcăleşti" să vorbească fără să realizeze că a uitat să se oprească, iar când un om uită să se oprească este clar că îi face plăcere. Ştii, am avut bafta să nu am parte decât de oameni speciali, cu vreo două, trei excepţii, dar nu-i frumos să spun aici cine m-a dezamăgit şi cine nu. Un interviu este bun în măsura în care aduce la cunoştinţa publicului lucruri nespuse încă, şi nu neapărat dacă nu te-a dezamăgit pe tine, cel care pui întrebările. Uneori, aşteptările publicului nu corespund în totalitate cu cele ale tale, cel care întrebi.

R-I.M.: Cunoaşterea, oricât de limitată şi profilată, a subiectului, e însăşi condiţia interviului. În ce măsură crezi că această cunoaştere e reciprocă?

I.S.: Stai puţin, subiect poate fi intervievatul însuşi, variantă în care cunoaşterea a cât mai multe date despre el este benefică intervievatorului, sau subiectul poate fi tema discuţiei, variantă în care, de asemeni, trebuie să fii bine pregătit, pentru că nu poţi vorbi despre ovăz cu un om care-ţi răspunde despre orz, vorba lui Andrei Pleşu, decât cu condiţia ca, vorbindu-ţi despre orz, să pricepi exact cum e cu ovăzul. Dar pe oamenii de genul ăsta îi numeri pe degete, aşa că esenţial este să cunoşti cât se poate de bine şi personajul cu care stai de vorbă, dar şi tema pe care ţi-ai propus s-o abordezi.

R-I.M.: Permite-mi, te rog, să reiau oarecum întrebarea, insistând asupra unui eventual reflex al cunoaşterii. Ai avut impresia că interlocutorii te cunoşteau mai bine la capătul dansului la care-i invitaseşi?

I.S.: Unele interviuri seamănă mai degrabă cu nişte discuţii. Atunci când mi-am exprimat părerea dincolo de faptul de a pune întrebări, atunci da, lucrul ăsta se poate constitui, pentru celălalt, într-un început de cunoaştere. În alte ocazii, a fost necesară o introducere mai lungă ante-interviu, astfel încât omul să ştie cine sunt, ce vreau şamd. Nimeni nu a acceptat să se dezvăluie din prima, fără să "scormonească" puţin în "istoria" mea. De altfel, cum ai putea sta de vorbă cu seninătate maximă cu cineva aflat la capătul eterului?

R-I.M.: Să ducem lucrurile la consecinţa logică, făcând ultimul pas mai departe. În ce măsură consideri că practica interviului e, subiacent, şi un exerciţiu de autocunoaştere? Iar în măsura în care da, este o carte de interviuri, cum sunt destule, şi un autoportret oarecum faţetat?

I.S.: Un astfel de exerciţiu poate deveni doar în măsura în care cel care-ţi răspunde te provoacă să nu te mulţumeşti cu întrebări facile, care-ţi vin imediat în minte. Este un fel de racordare a fiinţei tale la fiinţa celuilalt, lucru facilitat de o empatie autentică, pentru că din trucuri nu iese nimic. Or, atunci când e vorba de aşa ceva, nu se poate ca asta să nu se transforme şi în autocunoaştere, fie ea cât de umilă.

Da, se poate spune că o carte de interviuri poate da o imagine a intervievatorului. Modalitatea de structurare a întrebărilor, ordinea lor, limbajul, estetica, toate astea spun ceva despre tine.

R-I.M.: La ce nivel crezi că ai putea preda cursuri despre interviu unor începători în ale jurnalisticii, pe baza experinţei de până acum?

I.S.: O, nu mă pune să-mi dau note singură. Nu ştiu ce să spun, cred că le-aş vorbi despre experienţa mea, care este departe de a fi una completă, asta şi pentru că doar pentru idioţi există experienţă completă, adică interviuri standard, pentru că realitatea este că sunt atâtea genuri de interviuri câte genuri de oameni sunt. Nu mi-aş permite, de exemplu, să-l abordez pe Gabriel Liiceanu aşa cum l-aş aborda pe Mihail Gălăţanu sau pe Valentin Protopopescu. Aici nu intuiţia este importantă, trebuie doar să cunoşti cât mai bine personajul şi, mai ales, să simţi care este definiţia pe care intervievatul tău ar da-o bunului simţ. În el trebuie să te încadrezi, înainte de orice. Dacă ar putea fi posibil aşa ceva, să delimitezi oamenii inteligenţi de idioţi, aş da o lege care să prevadă că numai celor din prima categorie e voie să li se ceară interviuri. Nu de alta, dar idioţii pot deforma minţi.

R-I.M.: Cum ai încadra "meseria" de intervievator între cele bazate pe "arta conversaţiei" / şi ştiinţa de a pune întrebări?

I.S.: Cred că e un mare atú arta asta a conversaţiei şi un mare câştig, dacă ajungi s-o stăpâneşti. Uite trei personaje fascinante din punctul ăsta de vedere: A. Pleşu, Al. Paleologu, G. Liiceanu. Dar câtă diferenţă între ele! Cu toţi ai ocazia să sondezi un departe, dar cu primii doi, unul care urcă, iar cu al treilea, unul care coboară. Se pretează mai bine la aşa ceva şi asta trebuie speculat la un personaj, latura lui tare.
Citind interviuri, realizezi imediat dacă omul care întreabă este sau nu dobitoc. "Meseria" de intervievator este una care facilitează o alt fel de apropiere, este un demers intim. În cele din urmă, faţă în faţă nu sunteţi decât tu cu personajul tău, pe care trebuie să-l "dezbraci" sau să-l provoci să se dezgolească. Nu este o discuţie la gura sobei, o depănare de amintiri la un pahar de coniac sau o ceaşcă de cafea, este o încercare de a smulge memoriei şi voinţei, cu delicateţe şi, eventual, cu graţie, lucruri rămase în ascuns sau care nu se vrea a fi dezvăluite. Este un fel de vrăjire a personajului întru desvrăjirea sa. Cu toate că unii folosesc pentru asta forcepsul. Nu sunt adepta forcepsului, în locul lui poţi folosi, cu rezultate mai bune, mănuşile de catifea sau... tangoul, care au avantajul de a oferi şi o plăcere în plus. Sau, la cine se pretează, rock\'n roll-ul.

R-I.M.: Ne-am menţinut până acum în sfera oarecum abstractă a teoretizării. Pe care particularizările tale punctuale ilustrative nu ne-au făcut s-o transgresăm. Publicul are, însă, o nevoie organică de concret, chiar de picant. Descrie, te rog, cea mai plenară şi cea mai frustrantă experienţă din interviurile luate până acum.

I.S.: După părerea mea, un interviu serios nu picanteriile vrea să le aducă la cunoştinţa publicului, cu toate că şi ele pot avea un rol, însă nu unul esenţial. Interviurile care nu vizează altceva decât picantul sunt frivole, nu au cum să fie altfel. O să-ţi deconspir un secret. Cea mai formidabilă experienţă abia urmează, ştiu pesonajul, ştiu ce îl voi întreba, doar că încă nu am îndrăznit să arunc întrebarea esenţială, aceea cu "sunteţi de acord să realizăm un interviu etc..." Aştept un moment anume, pe care sper să fiu capabilă să-l recunosc ca atare. Cea mai frustrantă experienţă... da, cu doctorul Irinel Popescu, asta pentru că este un om cu o fluenţă verbală cuceritoare, cu care ţi-ar plăcea să vorbeşti la infinit, dar, în acelaşi timp, este un om extrem de riguros, de la care doar cu eforturi inumane reuşeşti să scoţi ceva. Eu una nu am reuşit şi sunt foarte curioasă să văd interviul în care doctorul Irinel Popescu va accepta să se dezvăluie şi altfel decât ca medic. Dacă nu a reuşit Dora Petrilă în 300 de pagini... Cât despre cea mai plenară experienţă... să nu uităm că este vorba, totuşi, despre interviu, gen care se sustrage de la plenar şi asta pentru că interviul nu este, decât rareori, o discuţie liberă. Cel mai greu de obţinut a fost cel cu Vasile Dem Zamfirescu, un an de zile i-am făcut curte, este un om oarecum introvertit când e vorba de dezvăluiri în public, riguros, un partener dificil, dar, pe de altă parte, şarmant, cuceritor, elegant. Dar nu sunt mulţumită de acel interviu, a fost vina mea că nu a ieşit cum visam, punctul slab au fost întrebările, şi nu răspunsurile. Nu am fost insistentă din teama de a nu mă refuza. Dar cred că voi rezolva problema asta peste foarte puţină vreme, moment în care voi inaugura interviul faţă-n faţă, a cărui experienţă încă nu o am.

Ştii, ar fi nedrept şi de-a dreptul inelegant să fac aici o ierarhie, dar îţi pot da câteva coordonate. De exemplu, Rodica Binder m-a încântat prin deschidere şi rigoarea de a-şi păstra nealterate opţiunile, Daniel Cristea-Enache este un tip tranşant, care ştie bine ceea ce ştie şi nu e dispus la compromisuri, îi place să vorbească, poate fi un partener incomod, dar foarte interesant, Alex. Leo Şerban este de-a dreptul delicios, un tip căruia trebuie să ştii să-i faci faţă şi să fii bine pregătit pentru a nu te trimite, elegant şi cinic, la plimbare, Dan. C. Mihăilescu este vorbăreţ ca mine, un personaj cu care oricând poţi închega o carte de dialog, volubil, cu o mare plăcere a dialogului, "periculos" de sincer, Cristi Mungiu un om prea ocupat şi un strop împrăştiat, care spune clar ce gândeşte, fără fasoane, Nicole Sima o persoană extrem de feminină, graţioasă, foarte empatică, Iulian Tănase este de o spontaneitate minunat şlefuită, foarte original, Mihail Gălăţanu un tip nervos, lucid, greu de scos din canoanele personale, deschis dialogului, Valentin Protopopescu un tip şi mai nervos, extrem de acid, neiertător, căruia uneori ţi se face teamă să-i mai pui întrebări, dispus să desfiinţeze tot ce crede că se aşează greşit în arhitectura culturii române şamd. De la fiecare am avut câte ceva de învăţat.

R-I.M.: N-o să te întreb pe cine ai în plan să intervievezi în următorul an, nu mi-ai spune. Pot să te întreb însă pe cine ai visa să intervievezi, în virtual. Cum ar fi, să zicem, John Nash, ori Nelson Mandela.

I.S.: Ştii, eu am câteva fixuri. Puţine, dar trainice. Vreau să spun că sunt fidelă acestor fixuri, nevrozelor mele. Convieţuiesc bine cu ele. Aş vrea să dialoghez cu Márquez, cu Andreï Makine, cu Pascal Bruckner, cu Elisabeth Roudinesco şi David Lodge. Da, şi cu Soljeniţîn. Dar aş avea o listă... că mai bine ne oprim aici. Şi încă ceva. Credeam că eu am fost cea care am stabilit recorduri de lungime a interviurilor, dar tu m-ai depăşit. Mi-am permis să detaliez uneori doar pentru că ştiam că este pentru LiterNet. Ei, du-te cu interviul ăsta la o revistă pe hârtie şi fac pariu că nici una nu l-ar accepta.

R-I.M.: Iată de ce nu l-am orientat mai strâns, defoliind oarecum întrebările şi renunţând la practica destul de ambarasantă a sugestiei unui spaţiu limită pentru răspunsuri. A propos, crezi că deplasarea ponderii presei spre suportul electronic va aduce schimbări structurale speciilor publicistice, cum sonorul a determinat apariţia altei arte cinematografice?

I.S.: Se vede clar azi o orientare a publicului, mai ales tânăr, spre spaţiul virtual, dar nu, nu cred că va lua locul definitiv produselor de hârtie. Oricum, şi aici concurenţa a început să fie destul de mare. Dar având în vedere că este mai uşor să faci o revistă electronică, cel puţin dpdv al costurilor, riscul ar fi să existe o calitate îndoielnică a produselor virtuale. Ca şi în presa pe hârtie, calitatea este greu de menţinut. Dar cine spune că trebuie să fie numai reviste perfecte? Oricum, există public pentru toate. Aşa cum revistele pornografice se vând alături de cele culturale, aşa şi aici va exista public pentru toate speciile.

R-I.M.: N-aş dori să încheiem acest tango virtual (virtual datorită intermediului comunicaţional), cel puţin eu aşa l-am resimţit, fără promisiunea dublării lui cu ocazia finalizării celui mai drag proiect literar gestant în acest moment. Sau va fi un passo doble?...

I.S.: Dacă mă gândesc bine, şi tangoul, şi passo doble se dansează în doi, diferenţele sunt de ritm, de nuanţare a pasului, de accentuare... dar tot despre doi este vorba. Voi răspunde prezent atâta timp cât voi simţi că am ceva de spus şi cât întrebările mă vor stimula.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer