Povestea pârţului de levănţică

A fost odată, nu chiar demult, poate înainte de Evul Mediu, când era mama mică, şi după era dinozaurilor, când credeţi voi că s-a născut bunica, a fost o pisică. O pisică obişnuită, nici mare, nici mică, a unui băieţel, Ionică, care pe lângă pisică mai avea în curte câteva tufe de levănţică.

Ionică nu-şi mai aminteşte dacă întâi a plantat levănţica sau a înfiat pisica, cert este că pisica mânca multă levănţică. Această dietă neobişnuită pentru o pisică nu doar că o făcuse o băşinoasă, dar era şi extraordinar de curajoasă. Toţi căţelandrii, ba chiar şi dulăii cei fioroşi, îi ştiau de frică, nici măcar un uliu nu îndrăznea să survoleze curtea lui Ionică în căutare de puişori pufoşi de găină. Văzând sătenii vitejia extraordinară a pisicii lui Ionică, s-au gândit că i se trage de la levanţică, aşa că au început şi ei să mănânce.

Făceau salate cu levanţică, ceaiuri de levănţică, soté, ratatouille şi levănţică-fripturică sau o mâncau direct crudă. Au dat levanţică porcilor, oilor şi vacilor de prin ogrăzi, câinilor care le păzeau casele, raţelor, bibilicilor şi papagalilor. Nu ştim dacă au devenit mai curajoşi, dar efectul a fost pârţul de levănţică. Tot satul pârţâia teribil şi, în scurt timp, în văzduh s-a ridicat o minunăţie de nor cu irizaţii mov, foarte parfumat. Se dusese vestea în lumea întreagă despre satul unde pârţurile miroseau a levănţică, oamenii de peste tot veneau să simtă cu nasurile lor minunea.

Aşa a ajuns vestea la un om de afaceri, pentru că oamenii de afaceri făceau afaceri şi pe vremurile alea, ei au existat dintotdeauna. Lui i-a venit o idee nemaipomenită, a adus în fiecare casă, coteţ şi grajd din sat un dispozitiv pentru captarea pârţurilor. Nu era prea complicat, un tub legat la o cutie, tot ce trebuiau să facă oamenii şi animalele era să pună fundurile la tub şi să tragă un pârţ. Când se umplea cutia, sătenii primeau o sumă de bani şi o cutie nouă. De aia se auzea prin curte câte o mamă strigând la copilul mic, încă neobişnuit cu dispozitivul - ca să spunem drept, copiii erau învăţaţi întâi să tragă pârţul la tub şi abia apoi să folosească oliţa - "Gigele, te-am auzit! Iar ai tras un pârţ aiurea! Treci imediat în casă şi pârţâie la tub."

Cutiile cu pârţuri erau apoi transportate la o fabrică unde se băgau în tuburi metalice cu pulverizator. Se pare că aşa a apărut primul spray din lume, spray-ul cu levănţică, asta este absolut sigur, undeva, în ruinele unei vechi cetăţi, arheologii au găsit un tub pe care scria o poezioară ciudată:
Şi de acolo avem şi noi povestea aceasta neobişnuită.
Staţi aşa, vă vine şi vouă cumva un miros de levănţică?