Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În zori


Carmen Botoşaru

16.01.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Safta stătea pe treptele casei, la uşa din faţă, şi plângea molcom. Se tot ştergea la ochi cu dosul palmei, chiar dacă lacrimi nu mai avea deloc. Scâncea ca un copil mic, iar din când în când ofta adânc, încercând parcă să-şi mai potolească jarul care-o ardea în piept. Într-un timp îi trecuse prin minte să intre în casă şi să-şi mai ia ceva pe ea, o vestă în spinare, o basma pe cap, şosete - că apucase să iasă cu picioarele goale -, dar pe urmă îşi uitase gândul şi, deşi câteodată o mai scutura câte-un tremur, tot nu se mişcase de pe treptele casei. Încremenise acolo, cu mâinile în poală, rezemată de tocul rece al uşii.

Nici nu începuseră cocoşii să cânte când se trezise brusc şi - ce-i venise ei? - se ridicase din pat fără să mai zăbovească vreo clipă şi ieşise afară, numai cu cămaşa de noapte pe ea, şi desculţă. Parcă avusese o presimţire că se întâmplase ceva rău. Când văzuse sacul zăcând pe trotuarul dintre magazie şi poarta de la drum, înlemnise. „Nu mi-o fi furat careva grâu’?” se gândise şi o luase cu leşin. Cu chiu cu vai mai găsise putere în ea să meargă la magazie, străbătuse cărarea cu sufletul la gură, fără să fi luat mănunchiul de chei din odăiţă şi, până să ajungă la uşă şi să intre, îşi dăduse seama că sub tălpi scârţâiau boabele de grâu care lăsaseră dâră pe trotuar, pesemne că sacul fusese rupt la vreun colţ – l-or fi ros şoarecii? -, de-aia îl şi lăsaseră hoţii în drum, ce rost ar fi avut să se mai canonească cu el?

Apăsase ivărul şi uşa nu se împotrivise, se deschisese îndată, scârţâind înfundat, lacătul fusese spart şi nu mai era nici o urmă din el, şi nici din belciugele pe care fusese prins - pipăise cu degete tremurătoare tocul şi uşa, în locul în care ştia că trebuia să fie lacătul şi belciugele, dar nu dăduse de ele, ci doar simţise în buricele degetelor găurile lăsate de şuruburile belciugelor şi nişte scrijelituri şi aşchii subţiri şi scurte de lemn, care îi înţepaseră dureros carnea dându-i sângele. „Doamne, măcar de n-ar fi luat tot grâu’...” se gândea Safta în timp ce orbecăia prin magazie, cu mâinile întinse în faţă, ca o somnambulă, căscând ochii cât putea, ca să-i obişnuiascǎ mai repede cu întunericul. În locul mormanului de saci, nu mai era nimic. Într-un târziu zări pe jos o pată mai neagră decât restul întunericului, se aplecă şi bâjbâi cu palmele şi îşi dădu seama că era un sac de grâu, pe care hoţii ori nu-l văzuseră, ori nu mai putuseră să-l ia. Îl pipăise îndelung, de la un capăt la altul, se lăsase în genunchi lângă el, iar în cap îi treceau puzderii de gânduri, de-a valma: „S-aduc lanterna. Sau măcar o lumânare. Chibriturile sunt pe marginea la sobă şi mai sunt câteva cutii şi o duzină neîncepută în dulap, la bucătărie. Da’ ce rost mai are? E limpede, nu mai trebuie nici o lumină. Mi-a furat grâu’! Doamne, ce mă fac? Ce necaz! Încotro s-o iau acuma? Care-or fi hoţii? Ce suflet or fi având? Ce oameni or fi? Cum de-i lasă inima să facă asemenea nelegiuire?”

De cum văzuse nenorocirea, o luase un tremurat pe dinlăuntru şi picioarele parcă nu voiau s-o mai asculte. Se ridicase greu din genunchi, sprijinindu-se cu palmele de pământul zgrunţuros, şi se îndreptase împleticindu-se spre poartă, zicându-şi că trebuia musai să meargă chiar atunci la şeful de post, să-l cheme la faţa locului cât urmele erau proaspete, dar când ajunsese în faţa casei, se răzgândise, i se părea prea devreme să plece pe drum, precis nu era nimeni la postul de poliţie la ora aia, aşa că se oprise pe treptele din faţa casei, trăsese preşul de la uşă şi se aşezase pe el.

Aşa-i spusese Axinte cu un an în urmă – „Trebuia să mă chemi imediat, tanti Safto, să fie urmele proaspete! Acuma... n-am ce să-ţi mai fac! N-am probe, bre! Pe ce bază să încep cercetarea? Cum să-nchei procesu’-verbal? Ce constatări să mai fac, dacă matale te-ai vânturat un ceas pe uşa asta, ai călcat peste tot şi-ai pus mâinile? Mă-nţelegi? Aleluia! Norocu’ hoţului!” -, când tot aşa, o călcaseră hoţii şi îi luaseră din magazie doi saci cu nuci – de-abia bătuse nucii din fundul grădinii, chemase şi-un nepot s-o ajute –, două vedre de vin şi două damigene de ţuică – făcuse ţuică de mere, ieşise cam acră, dar ea şi-aşa nu prea bea, poate doar câte-un păhărel cât un degetar, iarna, înainte de masă, în rest o vindea să mai scoată un ban, că pensia mică nu-i ajunge pentru traiul de zi cu zi, sau o schimba pe ouă, lapte sau brânză, că ea nu mai avea decât vreo două-trei găini, dar nu mai avea nici capră, nici oi, vacă nu mai ţinea de ani de zile, cam de când îi murise bărbatul şi ea, femeie singură, de-abia o scotea la capăt cu cheltuielile şi cu munca. Axinte - un necioplit! - o făcuse atunci cu ou şi cu oţet, de parcă ea ar fi fost hoaţa. „Cum dracu vreţi dreptate, dacă voi nu gândiţi nici cât o bibilică? Vezi infracţiunea, mă chemi imediat! Nu laşi să treacă timpu’, să se şteargă urma delicventului, şi io să nu mai am ce face! Şi pe urmă ziceţi că-i Axinte prost şi-al dracu! E, las’ că v-arată vouă Axinte! Dacă poftiţi dreptate, apăi s-o cereţi cum trebuie!” Şi câte nu-i mai zbierase atunci şeful de post, de plecase Safta de-a-ndărătelea şi se jurase că ea cu spurcătura asta de om nu mai vorbeşte câte zile o mai avea. În schimb, îl chemase pe nea Gheorghe Baros şi-l pusese să-i înfigă adânc în tocul uşii două belciuge groase, zdravene, cumpărase un lacăt mare şi greu şi încuiase uşa de la magazie. Un an de zile nu se mai întâmplase nimic, iar acum, pe neaşteptate, când ea era sigură că nimeni străin nu mai avea cum să intre în magazie, să-i ia ceva, uite că hoţii putuseră să spargă lacătul în linişte şi să-i fure grâul.

Safta se necăjise tare din pricina grâului. Parcă iar se simţea învăluită de tristeţea aia adâncă şi grea care o stăpânise multă vreme după moartea bărbatului ei. Câţiva ani nu fusese în stare să îşi închipuie că ar mai avea vreun rost să trăiască fără el, să meargă înainte, să muncească, să mănânce, să vadă de gospodărie, să facă ouă roşii de Paşte, cozonaci şi piftii de Crăciun. La ce bun? Cu ce rost? Pentru cine? Uneori se ruga în faţa icoanei, seara, înainte de culcare, să moară, să moară uşor, în somn, pe nesimţite, să nu mai apuce zorile. Ştia că era păcat, dar nu putea să se împiedice să simtă aşa. Se înstrăinase de lume, îmbătrânise parcă deodată, rămăsese fără putere, slăbise şi parcă nici înaltă nu mai era, nu mai avea spor deloc la treabă şi gospodăria o cam lăsase de izbelişte, mâncarea nu mai avea nici un gust, nici alte pofte nu mai avea, iar somnul venea tare greu, târziu-târziu în noapte, după foieli şi frământări în pat, după amestecături de gânduri care mai de care mai smintite. Viitorul i se părea sec şi lipsit de orice nădejde. Devenise tăcută, nu mai ieşea nici la poartă să stea de vorbă, spre seară, cu femeile, pe canapea, cum făcea altădată. Intra devreme în casă, deschidea televizorul, dar nu se uita, îl lăsa să facă zgomot ca să nu-i fie urât, iar ea se gândea la necazurile ei. Îi părea parcă rău de toată agoniseala care se prăpădise văzând cu ochii, dar se gândea din ce în ce mai puţin la rostul casei şi-al averii, rămânea adesea cu mintea dusă departe, cu privirea în zare, făcându-l din ochi pe bărbatu-său - care fusese om bun la suflet, gospodar şi foarte preţuit în sat - parcă-l vedea aievea, om ca bradul, înalt şi solid, cu mâini mari şi puternice, cu călcătura apăsată, zgârcit la vorbă, iar când deschidea gura să grăiască, apoi ce spunea era lucru înţelept, pe care puteai să te bizui, nu trăncăneli de-aiurea. Fusese doborât de boală lungă şi grea, prefăcut într-o umbră care zăcuse fără vlagă luni de zile. Safta îl îngrijise singură, zi şi noapte, se căznise să-i dea speranţe cum că avea să se facă bine, iar când el dormea, ea plângea amarnic, muşcându-şi pumnii, ascunsă prin curte, să n-o vadă nimeni. După ce murise el, ea, singură, ajunsese să se simtă năpădită de neajunsuri, de datorii, de ghinioane, iar în sufletul ei se cuibărise o tristeţe fără margini, pe care nu izbutea s-o mai alunge cu nimic, o amărăciune neogoită, o mâhnire fără vreun leac. Nici cu rugăciuni sau lumânări aprinse la biserică, posturi şi împărtăşanii, molitve şi litanii nu reuşise să-şi mai revină. Chiar cutezase o dată să-i spună preotului, la o spovedanie, despre toată tulburarea din sufletul ei şi despre cât de nedreaptă i se părea soarta ei, dar nu se simţise deloc mai liniştită, dimpotrivă, preotul o îndemnase aspru din cale-afară să nu se mai împotrivească voii lui Dumnezeu, că îndrăzneala ei era semn de necredinţă şi că, decât să cârtească, mai bine să se supună încercărilor, dar o mustrase parcă prea tare, îi vorbise aproape nemilos, ori aşa i se păruse ei.

De la o vreme însă, parcă durerea ei era tot mai departe, o îngropase undeva, adânc, şi nu mai răzbătea la lumină decât când şi când. Îşi revenise mai ales de când se îmbolnăvise Filica, soră-sa, şi se operase – asta fusese cu vreun an şi jumătate în urmă -, simţise că trebuia să rămână ea întreagă, la minte şi la trup, ca să poată s-o ajute până se înzdrăvenea, să-i facă de mâncare, să-i spele, să-i scuture casa, să-i mai dea şi cu sapa prin grădină. Aşa ajunsese să preţuiască iar animalele de pe bătătură, să fie atentă la partea de grâu, porumb şi floarea-soarelui care li se cuvenea lor, ei şi soră-si, pe pământul dat în arendă, să strângă nucile toamna, să se îngrijească să fie făină în hambar, să sleiască fântâna, să tocmească meşter să-i repare gardul şi câte şi mai câte. Acum grija era că ea, ca femeie singură, trebuia să plătească pentru toate, pensia era mică, aşa că, la ananghie, vindea din grâu sau din porumb. De-asta o doborâse disperarea când văzuse că fusese prăduită de sacii de grâu. Toată supărarea ei veche ţâşnise la lumină din străfundurile în care o ascunsese, cu şi mai multă putere parcă, toate lucrurile păreau iar lipsite de noimă.

Safta se ridică de pe treptele casei, aşeză la loc, la uşă, preşul pe care stătuse şi se îndreptă spre poartă. O usturau ochii de plâns, îi vâjâia capul, se simţea singură pe lume şi neajutorată. „Ce mult înseamnă o mână de bărbat într-o casă! Ce să faci, cum să te descurci tu, femeie singură, în lumea asta haină?”
Nu ştia deloc ce să facă, încotro s-o mai apuce. Să se ducă până la Filica, să-i spună ce necaz a dat peste ea? Era totuşi prea devreme, poate nici nu se sculase, şi ce rost ar fi avut s-o sperie acuma, cu noaptea-n cap? Să meargă la Axinte, şeful de post, să reclame? Îi era lehamite să mai dea ochii cu el, să-i audă iar vorbele stropşite şi să-i vadă obrajii dolofani, încruntătura sprâncenelor şi gura ştirbă, căscându-se să zbiere la ea. Sau să mai aştepte până se lumina bine de ziuă şi-atunci o vedea ea încotro o s-o apuce? Tot învârtindu-se pe lângă poartă, frământându-şi mâinile şi neştiind ce să facă, o văzu pe Porfira dând grăbită colţul străzii şi luând-o apoi la fugă spre şosea.
- Porfirico! Porfirico! Un’ te duci?
Şi văzând-o că nu stă din galop, o strigă iar, mai tare:
- Porfirooo!

Porfira îi aruncă, gâfâind de oboseala alergăturii - nici gând să se oprească din goană - peste umăr:
- Lasă-mă, Safto! Necaz mare! Ne-au călcat hoţii şi ne-au luat tot grâu’! Mă duc la Axinte! Să vie şi să prinză hoţii! Să-i stârpească dracului odată din Gâldăieni!
Safta nici nu mai desluşi ultimele vorbe ale Porfirii şi, fără să mai stea pe gânduri, o luă şi ea la fugă pe drum, aşa cum era, în cămaşă de noapte, cu capul gol şi desculţă. Dar n-avea pasul prea mare, alerga mărunt, fără nici un spor şi, în scurtă vreme, o pierdu pe Porfira din vedere. De-abia mai putea să respire, un nod i se pusese în gât şi-i făcea răsuflarea scurtă şi deasă, inima îi bătea cu putere, o auzea chiar ea cum duduie, dar ea nu se oprea din alergat, chiar dacă în jurul ei parcă totul se clătina şi aproape că nu mai vedea nimic, mai ales că întunericul nu se ridicase încă. Pământul bolovănos o înglodea în tălpi, pietricele ascuţite o înţepau, dar nici prin gând nu-i trecea să se mai întoarcă după papuci. Alerga cât putea ea de repede, simţea că n-are spor şi că-i fuge pământul de sub picioare, că i se tulbură vederea din ce în ce mai rău, dar nu se lăsa. „Trebuie s-ajung pân’ la post, la Axinte, odată cu Porfira, că dacă suntem amândouă, o fi mai bine... Poate n-o mai avea curaj să se mânie şi să ţipe ca un nebun!”, era singurul gând pe care Safta îl mai avea în cap.

Îşi aduse aminte deodată că lăsase vraişte toate uşile, parcă nici poarta n-o mai închisese în graba cu care plecase, vrând s-o prindă din urmă pe Porfira. „Te pomeneşti că, după ce că m-au lăsat fără grâu, mi-or mai fura acuma şi de prin casă, televizoru', banii, butelia, cuverturile cu vergeaua... da’ acu’... dacă tot am plecat, aşa, într-un suflet, n-am cum să mă mai întorc. Dă-le dracului de cuverturi şi de butelie! Vreau grâu' înapoi, grâu' meu! Grâu' pentru pământu' pe care l-am dat în arendă. Pământu' pe care l-a muncit bărbatu-meu o viaţă-ntreagă, şi la care ţinea ca la ochii din cap! Pământu' nostru! C-am ajuns acu’, la bătrâneţe, să-l dau în arendă şi să mă fure administratoru’, cu primaru’ şi cu toată şleahta lor de hoţi, nu i-ar mai răbda Dumnezeu pe faţa pământului!”

Noaptea începuse să se îngâne binişor cu ziua. Tot alergând şi tot cu gândul aiurea, Safta rătăcise drumul, în loc s-o ţină drept, spre şosea, o luase – numai Dumnezeu ştie de ce - înspre dreapta, şi se trezise că ajunsese, fără nici un rost – că doar aici n-avea cum să-şi găsească grâul, şi nici pe Axinte - la marginea satului. Se oprise să răsufle, să-şi mai tragă sufletul, se prinsese cu mâinile-amândouă de gardul lui Petrică Savu, dar nu stătu prea mult aşa, ci doar cât să-i mai vină un pic inima la loc, apoi se gândise s-o apuce pe câmp, pe arătură, dar nici ea nu ştia unde se duce şi ce caută.
- Hei, Safto! Saftooo! o strigă Petrică Savu, care tocmai deschidea poarta larg, să iasă gâştele şi raţele pe şanţ, să ciugulească iarbă. O văzuse pe Safta fără basma pe cap şi cu părul răvăşit, alergând desculţă şi luând-o pe câmp, călcând strâmb prin bolovanii mari, mai-mai să cadă.
- Am văzut-o c-aleargă ca o nebună, povestea Petrică Savu, pe la amiază. Mi s-a părut mie că nu-i a bună şi că nu-i lucru curat, da’ ce era io să m-amestec şi să opresc femeia din drumul ei? De un’ să ştiu io ce treabă avea? Câtă lume nu trece p-aci, pe lângă poarta mea, spre câmp? Şi io ce să fac? Să-l întreb pe fiecare un’ se duce şi de ce? Io am strigat după ea, că mi-am dat seama că e ceva neobişnuit să alerge aşa dezbrăcată şi desculţă, dar n-a răspuns, nici măcar n-a întors capu’, poate nici nu m-o fi auzit... În rest, io nu ştiu nimic... Îmi văd de treaba mea...
- Să vii mâine dimineaţă la post, să dai o declaraţie în care să spui tot ce ştii, se răsti Axinte la el. Trebuie să-i facem dosar, să fie totul în regulă, în caz de vreun control, să fim acoperiţi. De ce nu şi-o fi văzut femeia asta de treabă? Asta ne lipsea nouă acuma? În loc să ne ocupăm de hoţi şi de borfaşi, să stârpim jafurile şi tâlhăriile... trebuie să ne pierdem vremea cu toţi nebunii...

Safta n-apucase s-ajungă prea departe, pe câmp. Cineva o chemase pe nume, era o voce de bărbat - o fi fost de-adevăratelea sau o fi fost doar în mintea ei? – dar nu putuse să se întoarcă şi să se uite în spatele ei, de unde i se păruse că auzise strigătul, că o gheară o strânsese tare de piept şi nu-i mai dăduse drumul. Nu se oprise din alergat, deşi prima dată se speriase straşnic, dar pe urmă se liniştise singură, gândindu-se că nu se putea lupta cu soarta, şi că dacă Dumnezeu o chema la El, ea n-avea cum să se împotrivească, şi poate chiar era mai bine aşa, avea să se găsească curând şi cu bărbatu-său de care tare-i mai era dor. Continuase să înainteze, ca un om beat, până când o lăsase puterea, se înmuiase şi căzuse în genunchi. Durerea se înteţise schimonosindu-i chipul, dar ei nu-i mai era frică chiar deloc. Nici n-apucase să se dumirească ce era cu ea trântită pe pământul rece şi umed, că se trezi întrebându-se de ce acum, când ar fi trebuit să se lumineze de ziuă, în jurul ei era tot mai întuneric.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer