Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gheorghiţă (partea I-a)


Carmen Botoşaru

23.01.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La naştere, părinţii i-au zis Gheorghiţă. Un nume obişnuit la ţară. El era cel mai mic din cei cinci copii, băieţi toţi. Ceilalţi erau Ionel, Vasilică, Licuţă şi Nicuşor. Când a crescut mare, Gheorghiţă s-a făcut tractorist, la fel ca şi fraţii săi. Primăvara, vara şi toamna muncea de-i săreau ochii din cap, era negricios de cât îl bătea soarele şi slăbănog de nesomn şi mâncare puţină. Iarna ce se mai întrema şi el, că nu mai făcea nimic, doar stătea lipit de soba caldă şi bea straşnic, cot la cot cu tată-său şi cu frăţiorii, ţuică sau vin, până se luau la înjurături din te miri ce şi cădeau toţi sub masă. Fuma Naţionale – de pe la doişpe-treişpe ani - câte-un pachet pe zi, de i se îngălbeniseră unghiile şi degetele de la mâna stângă. Câteodată – de fapt foarte des – n-avea nici o leţcaie, nici măcar de ţigări, aşa că îşi lua inima în dinţi şi îi cerea maică-si un leu şi cinşpe bani cât făcea un pachet de Naţionale, fuma întruna, scuipând zgomotos – pâc! pâc! pâc! - tutunul de pe limbă, iar a doua zi iar nu mai avea nici ţigări, nici bani şi trebuia să-i ceară iar maică-si ceva mărunţiş. Viaţă grea şi searbădă pentru cei nouăsprezece ani pe care-i împlinise în primăvară, şi nici un viitor mai bun pentru el nu se întrezărea.

Şi totuşi, pe neaşteptate, norocul i-a surâs. În vară, o mătuşă din Bucureşti, tanti Tudoriţa, soră cu tată-său, şi care n-avea copii, venită în vizită la Coşlogeniştea, a zis să-i facă un pustiu de bine lui Gheorghiţă, de care i se făcuse milă văzându-l aşa subţirel şi negricios, şi să-l ia cu ea la oraş, să-l dea la o şcoală profesională ca să-nveţe o meserie, să-l însoare cu o fată bună, să-l ajute să-şi facă un rost. Aşa se face că Gheorghiţă a ajuns la şcoala de miliţie, după ce, când se văzuse în Bucureşti, instalat singur în camera lui din apartamentul de la etajul al nouălea al unui bloc uriaş din Cartierul Titan – o cameră la fel de strâmtă ca odăiţa în care dormea iarna la Coşlogeniştea, împreună cu trei dintre fraţi, doi într-un pat, doi într-alt pat, numai că aici, el, Gheorghiţă, se lăfăia singur într-un pat mare, iar când va fi să vină iarna, el nu va trebui să se mai scoale cu noaptea-n cap ca să aprindă focul la sobă, nu va trebui să-i mai îngheţe bocnă mâinile tăind lemne subţiri-subţiri cu toporul şi nu va trebui să mai moşmondească la gura sobei, în fiecare dimineaţă, în frig, până când cenuşa amestecată cu motorină furată din rezervorul tractorului reuşea să facă să se aprindă grămăjoara de aşchii peste care tronau lemnele mai groase -, făcuse nazuri că nu voia să fie nici tâmplar, nici lăcătuş, nici electrician, nici sculer-matriţer, nici patiser.
- Nu-mi place, bre, mie d-astea...
- Da’ tu ce vrei, mă, să te faci?
- Miliţian, bre!
- Miliţian? E greu să intri la miliţie. Trebuie să-nveţi carte, nu jucărie! Şi să fii deştept... Ai văzut prea multe filme...
- N-am văzut, bre, decât p-ăla..., nu mai ştiu cum îi zicea, era cu unu’ chelios, care sugea tot filmu’ la o acadea, şi p-ăla cu şerifu’, unu’ care mergea cu calu’ prin oraş, în America. Da’ n-am mai văzut de mult filme, că s-a stricat televizoru’, s-a ars o lampă de-aia, PCL nu ştiu cât, şi n-a găsit tata s-o cumpere, nici la noi la magazin, nici la oraş, aşa că... pofta-n cui. Da’ zău, tanti Tudoriţo, eu nu vreau al’ceva să mă fac, decât miliţian. Asta-mi place mie, asta visez să fiu de când eram mic.
- E! Dacă zici tu, miliţian să te faci, dar să te ţii de treabă, să nu mă faci de ruşine, că-ţi fac bagaju’ şi te pun imediat la rata de Coşlogeniştea, să facă tac-tu ce-o şti cu tine, să te pună iar pe tractor, să tragi ca un prost de volan, toată viaţa! Ai de grijă, fii atent la mine ce-ţi spun, să n-avem vorbe mai târziu... Dacă m-asculţi, ai s-ajungi departe! Ai înţeles?
- Bine, bre.

Şi tanti Tudoriţa, miloasă, şi-a pus în mişcare relaţiile şi l-a băgat pe Gheorghiţă la şcoala de miliţieni. N-a fost nici o problemă că băiatul de-abia desluşea literele, încruntându-se straşnic şi înghiţindu-şi des saliva când citea – singurele lui lecturi erau ziarele, Scânteia Tineretului, pe care de fapt doar îl răsfoia şi apoi îl făcea sul şi îl ţinea la subraţ cât timp umbla pe stradă şi Sportul, pe care îl citea cu atenţie, de la cap la coadă - sau că din cinci acorduri între subiect şi predicat nimerea doar câte unul, iar adunarea şi scăderea erau lucruri destul de stranii şi complicate pentru el, aşa că se mai ajuta şi de degete – uneori pe furiş, ţinând mâinile la spate, alteori pe şleau, când era prea concentrat şi uita să se mai ascundă. Singurul impediment adevărat a fost înălţimea. Gheorghiţă nu era destul de înalt ca să devină miliţian, în rest împlinea toate condiţiile.

Când fusese întrebat de comisie ce înălţime are, minţise cu vreo patru centimetri. Nu se lăsase deloc intimidat, deşi se simţea cu musca pe căciulă. Spusese îndrăzneţ:
- Unu şaptej’nouă.
- Ai pă mă-ta unu şaptej’nouă! Da’ nu eşti prost, văd că te descurci, faci faţă cu aplomb la situaţiile dificile. Tot e ceva! E bine că nu te pierzi, e foarte bine. Nouă ne trebuie miliţieni curajoşi şi cu prezenţă de spirit.
Asta fusese prima lui victorie, păşise cu dreptul în noua lui viaţă, lucru care îi insuflase mare încredere în sine. La început, când de-abia venise în Bucureşti, fusese băiat timid, inhibat de vacarmul vieţii din capitală, de lărgimea bulevardelor şi de înălţimea blocurilor, de prezenţa tramvaielor şi-a troleibuzelor. Îi plăceau fetele, dar nu prea avea curaj să ridice ochii la cele care i se păreau lui stilate. În schimb, pe-alea mai ţărăncuţe le fixa cu privirea şi nu le mai dădea drumul până nu lăsau ele genele în jos, stingherite. Dar lui nu-i plăceau victoriile uşoare, aşa că îi sfârâiau călcâiele după fetele care se lăsau greu cucerite, dar pe care nici nu prea avea îndrăzneală să le agaţe.

După examenul la şcoala de miliţie însă, parcă se transformase brusc într-alt om. Se obrăznicise din cale-afară, vorbea urât şi răspundea în doi peri la întrebările mătuşă-si, se lega de fete pe unde apuca, şi de cele stilate, şi de cele nestilate, nu mai ţinea cont, le minţea câte-n lună şi-n stele, nu mai fuma decât BT şi DS – îşi făcuse rost şi de o brichetă, din metal, pe care o folosea doar când voia să-şi impresioneze interlocutorul, în rest folosea chibritul, ca să nu consume gazul din brichetă -, nu-i mai plăceau ţuica şi vinul de la ţară, ci îşi făcuse o gagică la alimentara şi îşi lua pe sub mână coniacuri fine, câteodată chiar fără să mai plătească.

Singurul hop pe care îl mai avusese de trecut fusese examenul de absolvire a şcolii de miliţieni, dar, nefiind pretenţios, se mulţumise să termine printre ultimii doi, aşa că fusese repartizat la circulaţie. Mai târziu avea să cam regrete că nu îşi aranjase examenul, ca mulţi alţii dintre colegii lui – E mai proşti de zece ori decât mine, tanti Tudoriţo, da’ are pile! -, ca să termine şi el cu o medie mai mare şi să fi fost repartizat şi el mai bine, să nu stea toată ziua în căldură sau în zloată, printre maşini. Dar... decât tractorist la Coşlogeniştea, tot mai bine era agent de circulaţie la Bucureşti, în mijlocul intersecţiei, cu uniformă de miliţian, cu table pe umeri şi cu caschetă – ce bine-i şedea! acu’ să-l vadă fetele din Coşlogeniştea, mai ales alea care îl cam refuzaseră la dans, sâmbătă seara, la discoteca de la Căminul Cultural - şi mănuşi albe, ca un chirurg.
Aşa că-şi făcuse singur curaj şi se hotărâse să nu regrete nimic niciodată şi, decât să se vaite, mai bine să ia viaţa în piept, cu bărbăţie. Decât să-mi pară rău de ce am făcut, mai bine să-mi pară rău de ce nu am făcut! – asta devenise filosofia lui de viaţă, auzise chestia asta într-un film şi îi plăcuse mult, i se păruse că i se potrivea şi lui, ca o mănuşă.

Îşi dorea foarte mult să locuiască singur, aşa că ceruse locuinţă de la serviciu. La început, tanti Tudoriţa se cam supărase, ar fi vrut să aibă un suflet în casă cu ea – că doar de-aia-l luase cu ea la Bucureşti -, dar pe urmă îl înţelesese, gândindu-se că poate voia să mai aducă şi el câte-o fată acasă, să mai dea câte-o petrecere, aşa e când eşti tânăr, vrei să stai singur şi să-ţi mai faci şi de cap, mai ales când eşti băiat. Taman bine, Gheorghiţă îşi făcuse un prieten chiar la Spaţiul locativ – era de-o seamă cu frate-său cel mai mare -, care îl ajutase să obţină aproape imediat o garsonieră, într-o zonă foarte bună.

Şi a dus-o aşa vreo doi ani, ca-n sânul lui Avraam, salariul mergea, şpaga la fel, bairamuri nenumărate, femei câte-i poftea inima, băuturi fine şi mâncare bună, cumpărată de la Cantina Partidului sau de la alimentara, pe sub mână, pe baza legitimaţiei de miliţian, în faţa căreia nici o vânzătoare nu-l refuza şi scotea de sub tejghea tot felul de bunătăţi pentru el.
- Tu n-ai de gând să te-nsori, mă? Ai terminat şcoala, ai casă, ai masă, gata! Îţi trebuie o nevastă şi copii...
- Pentru ce, tanti Tudoriţo, dacă mie mi-e bine aşa? Şi, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, casă n-am. Aia-i casă? Cocina aia? O cameră, o bucătărie strâmtă şi o baie vai de ea, la etajul zece! Aia-i vizuină, nu-i casă!
- Mă, ascultă la mine, ai să rămâi holtei. Mâine-poimâine te trezeşti că faci treij’ de ani! Ştii cum zboară anii? Nici nu-ţi dai seama... Nu mai face atâtea nazuri. Până nu te-am adus la Bucureşti să vezi cu ochii tăi blocurile, mai ţii minte că nu pricepeai ce-i aia bloc? Adică cum este posibil să aşezi casă peste casă, tanti Tudoriţo? N-are cum, bre, să stea una peste alta, din cauza la acoperiş, că e ascuţit! Aşa ziceai, mai ştii?
- Şi ce te râzi, bre? Dacă fac o dată aşa – şi Gheorghiţă pocnise din degete – nu una, zece muieri m-ar lua de bărbat! Face coadă toate, una după alta! Am de unde-alege! Numa’ să vreau...
- Ce vorbeşti, mă? Da’ unde-ai găsit tu atâtea proaste?
- De ce proaste, bre? Ia ui’ ce mai bărbat!

Gheorghiţă nu mai vorbea cu bre de când devenise orăşean, se căznise să şi-l scoată din vocabular, i se părea că dacă l-ar mai fi folosit şi-ar fi trădat obârşia – şi tot aşa, nu spunea niciodată că s-a născut la ţară, ocolea cât putea subiectul, iar dacă venea totuşi vorba şi era nevoit să-şi dezvăluie originea, adăuga înţelept: Toţi suntem de la ţară! Doar când se enerva şi nu se mai controla, se trezea că bre-ul îi vine iar pe limbă şi că, până să-şi dea seama, îl şi arunca în discuţie, era prea târziu să-l mai înghită. Şi se enerva şi mai tare. Tot aşa, de când cu noul lui statut, adică de miliţian la oraş, îi obliga pe toţi să-i spună Gigi. Când făcea cunoştinţă cu vreo fată, îi lua mâna şi i-o pupa galanton, ridicându-i-o la buze fără să se aplece vreun pic, ca să poată s-o şi privească pe fată drept în ochi, seducător, printre gene – îşi studiase de nenumărate ori privirea asta în oglindă şi era foarte mulţumit de cât de bine îi reuşea - şi se recomanda simplu, ţuguindu-şi buzele cărnoase peste care trona o mustaţă stufoasă, neagră tuci:
- Gigi.

Mai greu fusese să-şi înveţe rudele, care atâţia ani îi spuseseră Gheorghiţă, şi cărora acum le era greu să se obişnuiască cu această noutate, dar tot nu-i lăsa de capul lor, ci se stropşea ori de câte ori era nevoie:
- Băăă, nu mai îmi ziceţi Gheorghiţă! Zice-ţi-mi Gigi! îi punea el la punct pe toţi care îndrăzneau să nu ţină minte noul nume. Obişnuiţi-vă dracului odată! Învăţu’ are şi dezvăţ! Ce-i aşa greu să ţineţi minte? Vai de capu’ vostru...
Chiar şi tanti Tudoriţa se mai trezea că uită şi, tam-nesam, când îi era şi lui lumea mai dragă, ea îi strica cheful de viaţă, că-i trântea, câteodată – lucru foarte grav! - când mai erau de faţă şi alţii:
- Mă, Gheorghiţă! Da’ de ce...
- Bre, de câte ori ţi-am spus să nu-mi mai zici Gheorghiţă? Dă-o dracu de treabă..., o întrerupea el furios, uitând că-şi propusese să nu mai zică bre. Matale care eşti de la oraş, nu ţii minte atâta lucru! Ce pretenţie să mai am de la ţărănoii-ăia înapoiaţi şi handicapaţi de la Coşlogeniştea?

(va urma)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer