Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gheorghiţă (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

30.01.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Gheorghiţă.

Dar discuţia cu tanti Tudoriţa, despre însurătoare, îi dăduse o idee grozavă. Ce-ar fi să ceară el un apartament cu două camere, şi să predea garsoniera în care, într-adevăr, parcă se sufoca, aşa de mică-i părea. La o petrecere, printre aburii alcoolului şi miresmele de fripturi, îi spusese prietenului său de distracţie, de la Spaţiul Locativ, ce păs avea. Prietenul, lovindu-l straşnic pe umăr şi căscând o gură plină cu friptură care nu fusese încă mestecată bine, îi spusese plescăind de plăcere şi înghiţind zgomotos:
- De ce n-ai spus, bă, Gigi, pân-acuma? Tocmai am repartizat un apartament... mamă-mamă! Mare şi luminos! Dacă-mi spuneai mai din timp, făceam pe dracu-n patru şi ţi-l dădeam ţie! Ce să-ţi fac, dacă nu ţipi? Tu nu ştii că dacă nu zbieri, nu primeşti de mâncare? Copilu’ care nu plânge, nu primeşte ţâţă! Asta-i lege! Aşa, l-am dat la nişte proşti făcuţi grămadă şi rupţi în cur, puteam să nu-l dau lor, da’ mi se făcuse milă de ei, c-avea cinci copii, şi făcuse cărare pân’ la mine. Toată ziua pe capul meu. Nici pe nevastă-mea n-o vedeam mai des ca p-ăştia. Ai dracu, după ce că e proşti, mai face şi copii ca pisica, una-două, pac! trânteşte plodu’! una-două, pac! alt plod! Pe urmă ne mirăm de ce suntem o ţară plină de proşti. Păi dacă le dă voie la toţi retardaţii să facă copii... Eu aş da o lege: n-ai voie să faci copii dacă ai aichiu-u’ sub o sută. Hai nu o sută, da’ măcar nouăzeci! Zău! Le-aş da test de inteligenţă şi dacă nu l-ar trece, adio copii! Păi ce facem aicea? Lăsăm prostimea să se-nmulţească de capu’ ei?
- Deci, mă rezolvi?
- Te rezolv! Până-n Anu’ Nou, te muţi în casă nouă.
- Cum, bre, până-n Anu’ Nou? Mai sunt şase luni!
- Da’ tu ce vrei, mă? Crezi că-i aşa uşor? Dă-te dracu! Ce? E moşia lu’ mama, să fac io ce vreau cu casele? Vrei să mă lege ăştia? Şi-aşa o să fie greu, îţi spun în faţă, ca să ştii! Să văd cum fac, că nu eşti nici însurat, n-ai nici copii... nu prea ai avea tu dreptu’ la două camere. Da’ soluţii este! Dacă-ţi spun eu că te rezolv, te rezolv! Îţi promit eu că mă căznesc, ai răbdare... că prea ţin la tine! Ţin la tine ca la frăţioru’ meu mai mic!

Lunile trecuseră fără vreun rezultat favorabil, Gheorghiţă îşi cam pierduse speranţa şi răbdarea, venise iarna şi nu era nici un semn că o să-l prindă Anul Nou în apartament cu două camere.
- Mă, aş avea o soluţie! îi spusese prietenul de la Spaţiul Locativ, când Gheorghiţă se dusese pe la el, ca din întâmplare, cu două sticle de whisky, ciocolate pentru copii, un cartuş de Kent, cafea naturală şi alte mărunţişuri. Uite cum mă gândesc eu să facem: îmi predai garsoniera, îi mut pe unii de la comun în ea, treaba lor cum s-or descurca trei inşi într-o cameră. În apartamentul lor de trei camere îl mut pe unu’ lu’ care i-a născut nevasta acu’ doi gemeni - mai avea săracu’ doi bitani, vai de capu’ şi zilele lui! - şi ţie îţi dau apartamentul lor cu două camere. E bine aşa?
- Păi ştiu eu? se scărpinase Gheorghiţă, nemulţumit, în creştetul capului. Şi eu ce fac, unde stau până îi muţi pe toţi?
- Hai mă, Gigi, ce dracu? E chestie de-o săptămână, două, maxim trei! Stai şi tu la mătuş’-ta aia! Mai trăieşte?
- Trăieşte... da’... Adică... Cre’ că mai trăieşte. N-am mai fost de mult pe la ea, dar nici n-am auzit să fi murit. Totuşi... eşti sigur, sigur că-i bine-aşa? Garantezi?
- Mă, dacă-ţi promit eu... ai încredere în mine! Nu te-am făcut tot eu cu garsonieră? Ştii bine că sunt om serios, nu mănânc borş ca alţii. Când zic o vorbă, e vorbă!
- Bine!

Şi Gheorghiţă se mutase înapoi la tanti Tudoriţa, îşi luase bruma de avere din garsonieră şi o dusese la un coleg care stătea la casă – o magherniţă, la marginea oraşului -, predase cheia garsonierei şi, cu un geamantan şi vreo două sacoşe de haine, se instalase iar la mătuşă-sa.
- Doar temporal, tanti Tudoriţo, nu te deranjez mult timp, o săptămână, două, şi gata, îmi iau zborul iar din nou!
*

Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg şi, din senin, începuse revoluţia. La început, Gheorghiţă nu-şi dăduse seama ce se întâmpla şi ce însemna tot balamucu-ăla, participase cu spaima-n suflet la misiuni, se fofila cât putea, că-i era frică să nu păţească ceva, să nu-l împuşte sau să-l bată careva, pe urmă se dăduse de partea gloatei, alături de care luptase şi el în felul lui, adică ascunzându-se pe unde apuca. La câteva săptămâni după Revelion, când nebunia nu se potolise cu totul încă, se gândi să-şi caute prietenul de la Spaţiul Locativ. Îl găsise acasă, cu mâna şi piciorul în ghips, plin de vânătăi pe faţă.
- Ce faci, bre? Eşti erou, ă?
- Eeerou! M-a bătut unii, a profitat de învălmăşeala de la Universitate şi m-a bătut de m-a snopit, m-a băgat în spital. Nici nu ştiu bine cine era ăia. Doar striga la mine că sunt comunist împuţit, că m-am îmbogăţit din şpăgile de la case, că pe ei n-am vrut să-i servesc, că ei avea drepturi şi-aşa mai departe! Mă cunoştea! Mi-a fost frică că mă omoară. Mă, tu ştii ce-i aia frică??? Las’ că pun eu mâna pe ei, când le-o fi lumea mai dragă... S-o-ntoarce ea roata... E o nebunie în ţara asta! Da’ tu ştii care-i cel mai mare pericol? Anarhia! Ştii ce-i aia anarhie?
- Mmmm... Nu mă interesează, bre, pe mine de d-astea! Eu nu fac politică!
- Mă, anarhia e cel mai mare pericol! Trebuie băgată armata peste prostime, ca să-i ţină-n frâu. Dictatură militară ne trebuie, nu altceva! Înţelegi?
- Înţeleg, aşa o fi! Da’ de apartamentu’ meu ce poţi să-mi spui?
- Mă, Gheorghiţă!
- Gigi!
- Gigi! Tu aiurezi, măi, băiete? Ce apartament? Tu crezi că eu n-am avut altceva de făcut în tot timpu-ăsta? Ce dracu-ţi explic eu aci? Îs mulţumit c-am scăpat cu viaţă din încăierare! Tu pe ce lume trăieşti? Lumea se omoară pe capete, ăia trage cu puşti, ăilalţii dă cu ciomagu’, şi tu? Hai că eşti culmea!
- Bine, bre, da’ măcar garsoniera dă-mi-o-napoi! se enervase Gheorghiţă, simţind că-i fuge pământul de sub picioare.

- Stai, mă, stai, că acuma se reorganizează iar tot! Cine ştie ce-o mai fi? E zvonuri că ăştia vechi trebuie schimbaţi toţi, şi să pună alţii, tineri, care n-a fost comunişti şi n-a avut de-a face cu partidu’. Poate nici n-o să mai fiu eu acolo, la case. Stau şi eu şi-aştept, cu inima cât un purice, să vedem ce-o mai fi. Mi-am ars şi carnetu’ de partid, i-am dat foc! Dă-l dracu, e mai bine să n-am! Tu crezi că mie mi-o fi uşor? Ai răbdare....
- Ce răbdare să am, bre? Laşi omu’ pe drumuri şi pe urmă-i spui să aibă răbdare? Mi-ai promis! Mi-ai garantat! Şi-acu’??? Te faci că ploo!
Gheorghiţă plecase furios, îşi dăduse seama că revoluţia asta prostească schimbase lucrurile în rău, că nu mai exista nici o siguranţă, că existenţa lui era dată peste cap şi că trebuia să găsească o soluţie s-o scoată la capăt, că doar n-avea să stea cu mătuşă-sa toată viaţa. Cum ai putut, mă, să dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard, cum ai putut să fii aşa de prost? îşi tot repeta, dar... ce folos? Prea târziu!

Lunile trecuseră ca gândul, lumea era tot dezorientată, unii ziceau că vor veni vremuri mai bune, alţii că o să fie vai şi-amar. Hă, hă, o să ne ducem cu o plasă plină de bani ca să luăm o pâine. Asta o să fie valoarea banului! Vedem noi pe dracu! Doamne fereşte de vreo foamete! Să vezi sărăcie de-acum! Aşa vorbea lumea prin tramvai, dar pe Gheorghiţă nu-l interesau lucrurile astea, îi înjura pe toţi în gând şi îşi spunea doar sieşi că: Ce bine era înainte! Nu mai avea nici un chef de viaţă, se ducea seara târziu acasă, doar să se culce, umbla numai tăcut şi încruntat. Tanti Tudoriţa nu îndrăznea să-l mai întrebe deloc de vorbă, pe la ţară nu mai fusese de-o veşnicie şi nici n-avea de gând să meargă, se răcise de tot de-ai lui, i se păreau săraci şi proşti, nici nu voia să mai audă de Coşlogeniştea. Dă-i dracu de sărăcii! Nu sunt în stare de nimic! Proştii!

La puţin timp devenise poliţist, nu mai era miliţian. Asta nu schimbase cu nimic situaţia lui, iar de primit apartament nici vorbă nu putea fi. La vreun an şi jumătate de la Revoluţie umbla zvonul că cine are locuinţă, poate să şi-o cumpere şi până la urmă aşa se şi întâmplase. Numai el era încă pe drumuri, iar ciuda îi creştea şi îl făcea să nu se mai gândească la altceva, decât că voia să aibă casa lui. Pe urmă poate mă-nscriu la Drept, la particulară, las’ că le-arăt eu la toţi cu cine are de-a face, toţi proştii s-a-nscris la facultate-acu’, după revoluţie, eu de ce să nu fac facultatea? Dar deocamdată îmi trebuie musai casă!

Până la urmă, tot mătuşă-sa găsise soluţia.
- Măi, Gigi. Uite, la noi la întreprindere lucrează o fată care stă cu bunică-sa. Aia bătrână cică îi lasă ei apartamentul, îi face acte de proprietate pe el, dar cu condiţia să se mărite şi să aibă grijă de ea pân-o muri. Cred că apropie optzeci de ani baba, cât poa’ să mai trăiască? Ce zici, vrei să-ţi fac cunoştinţă cu fata? Poate...
- Ia lasă-mă, bre, în pace, nu-mi trebuie mie aranjamente d-astea ca să mă-nsor, zicea Gheorghiţă, cu ochii roşii de băutură. Nu sunt nici ciolac, nici olog, nici prostovan ca să-mi faci matale mie rost de combinaţii!
- Păi tu nu vezi, mă, că te ratezi? Te-ai apucat de băutură, fumezi până la loc comanda, umbli ca un cotoi până spre ziuă... numai tu ştii pe unde... Ce viaţă-i asta? Tinereţea trece pe nesimţite şi-are să-ţi pară rău!

Gheorghiţă nu voia şi pace. De câte ori venea vorba de însurătoare, se stropşea la mătuşă-sa de parcă cine ştie ce rău i-ar fi făcut. Tanti Tudoriţa renunţase să mai vorbească cu el despre asta, dar îi suporta din ce în ce mai greu beţiile şi mormăielile de nemulţumire şi parc-ar fi vrut – Doamne iartă-mă dacă gândesc cu păcat! - să scape de el, prea devenise o pacoste. Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat, îşi spunea ea. Asta-i trebuia ei la bătrâneţe, în loc de linişte?

Într-o bună zi, Gheorghiţă, care fusese la nunta unui coleg şi parcă i se făcuse poftă să aibă şi el o familie, un rost, să se aşeze la casa lui, o pusese pe tanti Tudoriţa să-i mai povestească despre fata de la întreprindere.
- Aia care ziceai că vrea să se mărite. Care stă cu bunică-sa.
- Aaaa... Cine, mă? Miranda?
- Miranda o cheamă? Ce drac de nume mai e şi ăsta, bre? Ori e ţigancă?
- Nu-i ţigancă, Gigi, ce-ţi veni?
- Păi după nume... Şi câţi ani are?
- Nu ştiu precis, da’ e cam de-o seamă cu tine.
- Şi e drăguţă?
- Mă, urâtă nu-i! E cam grăsuţă, da’... merge! E fată bună de tot, îţi spun eu, că o cunosc foarte bine, are un sufleeet... şi-i cuminteee... foc! Şi să vezi ce mai apartament are, cu trei camere, două băi, vreo două debarale, balcoane, un hol luuung... ce mai ! Foarte frumos, jos pălăria!
- Bre, zi drept! E grasă sau nu e grasă? Nu mai mă-mbrobodi pe mine că-i cuminte, c-are apartament, că nu ştiu ce!
- Mă, e grasă! Da’ nu rău, rău! Trebuie s-o vezi tu, ce să-ţi spun mai mult? Mie îmi place de ea, dar nu mă-nsor eu cu ea. Ţie trebuie să-ţi placă! Şi gândeşte-te şi la avantaje! Şi... auzi? Mi se pare mie sau ai cam început şi tu să te îngraşi? Parc-ai cam făcut burtă, ă?
- Am făcut... da’ doar un pic.
- E, lasă c-o dai tu jos. Dar mai bine spune-mi ce facem cu fata asta? Vrei sau nu vrei sa te-ntâlneşti cu ea? Nu mă mai ameţi atâta, că sucită, că-nvârtită...
- Bine. Hai! Fă-mi cunoştinţă cu ea!

Lui Gheorghiţă nu-i plăcuse deloc de Miranda, venise supărat catran de la întâlnire.
- Bre, tanti Tudoriţo, ai avut dreptate, nu-i grasă. E obeză!!! Bre, dă-o dracu, matale nu ştii că nu-mi place astea grase? Şi-o mai cheamă şi Miranda. E ţigancă precis, după nume. Şi-ai văzut ce mai guşă are? Şi ţâţe d-alea pân’ la buric, şi picioarele-alea groase, zici că-i stâlpi! Aia-i femeie, bre? E mai mişto bunică-sa! Zău!
- Acu’ ce vrei, mă? Tu oi fi vreun frumos...
- Păi eu nici nu trebuie să fiu frumos! Ştii vorba aia din popor: bărbatu’ tre’ să fie niţel mai frumos ca dracu, da’ nu-i obligatoriu... Da’ femeia... e altă treabă cu femeia! S-o iau eu p-asta, care n-a avut cătare şi-a rămas domnişoară pân-acu’... Baragladina... Şi-o mai are şi pe baba aia bătrână agăţată de gât! Cine ştie cât o mai trăi şi-aia... Păi ce? S-a găsit hoţu’ cu prostu’?
- Şi pe unde-ai plimbat-o? I-ai dat şi tu o prăjitură, un suc? încercase tanti Tudoriţa să schimbe vorba.
- Aoileu, nici nu ştiam pe unde s-o mai duc, să nu mă-ntâlnesc dracu cu vreun coleg, să râdă ăştia de mine la muncă. Am vrut să-i iau nişte flori, dar a zis că lasă, să nu mă deranjez. Aşa că nu m-am deranjat. I-am luat o gogoaşă cu gem şi gata. Am stat cu ea pe-o bancă, până s-a făcut întuneric, ca să pot s-o duc acasă, să nu mă vadă dracu vreun cunoscut.

(va urma)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer