Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gheorghiţă (partea a III-a)


Carmen Botoşaru

06.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte partea a doua apovestirii Gheorghiţă.

Şi Gheorghiţă nu mai pomenise de Miranda vreo lună. Până-ntr-o zi:
- Tanti Tudoriţo, ce mai face Miranda aia a matale? S-a măritat?
- Lasă-mă, mă, că ce m-a mai întrebat de tine... Nici nu am avut curaj să-ţi mai spun. Până la urmă, cred că s-a prins şi ea cum stă treaba şi m-a mai lăsat în pace. Dar eu cred că i-ai căzut cu tronc.
- Nu putea să fie şi ea niţel mai slabă? C-o luam, zău c-o luam de nevastă!
- Mă, da’ să ştii c-a mai slăbit... parcă...
Gheorghiţă a sunat-o pe Miranda şi s-a întâlnit iar cu ea. A doua oară parcă nu i s-a mai părut aşa grasă. Sau m-oi fi îmbătat eu prea rău? Dracu s-o pieptene, las’ că-i bună şi-aşa, mai durdulie. Şi apartamentu’... chiar că-i frumos, a avut dreptate tanti-mea... Jos pălăria!

În toamnă, Gheorghiţă şi Miranda au făcut cununia civilă – pentru nuntă nu aveau destui bani -, nu mai puteau să amâne pentru că Miranda era gravidă şi dăduse din mâini şi din picioare că ea nu face copilul dacă nu e cununată legitim. Gheorghiţă se gândise câteva zile, cântărise avantajele şi dezavantajele şi, fără prea mult entuziasm, îi spusese Mirandei la telefon că e de acord s-o ia de nevastă. Deşi n-avea ochi pentru rudele din Coşlogeniştea, Gheorghiţă şi-a călcat pe inimă şi le-a trimis vorbă că se însoară şi că să poftească la cununia lui. Insistase tanti Tudoriţa:
- Mă, tu nu eşti sănătos la cap? Cum să nu-i chemi pe mă-ta şi pe tac-tu la cununie? Doamne Maica Domnului...
- Ia lasă-mă, bre? Ce? Ei ce mi-a dat mie? De ce să-i chem? De când am plecat de-acasă, nu mi-a dată măcar o dată un telefon să mă întrebe ce fac! Habar n-are de mine, parcă n-aş fi copilu’ lor! La ce să-i chem încoace? Doar să bea şi să mănânce?
- Gigi, dacă nu-i chemi, ai terminat-o cu mine definitiv!
- Bine, bre, cheamă-i pe toţi! Umple casa de ţărani!

Miranda n-o mai avea decât pe bunică-sa pe lume, aşa că n-avea ce rude să invite la cununie. Chemase şi ea câteva colege de la întreprindere, dar nu venise decât una, subţirică şi drăguţă, pe care Gheorghiţă o dansase toată seara – Miranda nu se ridicase de pe scaun, se simţea rău din pricina sarcinii, avea greţuri şi nu-i pria nimic -, o-nvârtise, o sucise, o strânsese la piept, o privise galeş, o pipăise, ba apucase să-i trântească şi-o pupătură băloasă pe gât. E! De ce nu s-a nimerit să fie şi Miranda mea ca asta?Sprinteioară şi slabă... să-i frângi mijlocul când o iei la dans!
Părinţii lui Gheorghiţă şi doi dintre cei patru fraţi mai mari veniseră direct la primărie, rămăseseră seara la petrecerea pe care tinerii însurăţei o dăduseră chiar în apartament, ca să mai facă economie, să nu cheltuiască banii la restaurant şi plecaseră a doua zi, îi condusese Gheorghiţă doar până la troleibuz, că-i fusese silă să-i ducă până la autogară, să-i urce la rată.
- Ai văzut, bre? Ţi-am zis? A venit cu mâinile-n buzunare... A băut, a mâncat, a chiuit, şi p-aci ţi-e drumu’! Când îţi spun eu...

După cununie, la vreo două-trei zile, cei doi tineri, însoţiţi de bătrână s-au dus şi la notariat şi au trecut apartamentul pe numele lor, cu clauză că baba trebuia să stea cu ei în casă, iar ei aveau datoria s-o îngrijească până când baba închidea ochii. Gheorghiţă se umfla în pene că devenise proprietar când colegi de-ai lui stăteau cu chirie – acum îşi strângea bani să-şi ia şi maşină -, dar nu povestea nimănui ce plictisit era când trebuia să se ducă acasă, să dea cu ochii de Miranda şi de babă. Până la urmă, tanti Tudoriţa, tot văzându-l ba abătut, ba nervos, îl trăsese de limbă şi aflase de frământările lui.
- Păi bine, mă! Eu ce să-ţi fac? Cum să te-ajut? Nu mai ai cum să dai înapoi! Ţi-ai luat-o, acuma ţine-ţi-o! Să nu te-aud că-ţi baţi joc de fată. Ai înţeles? Mi-am pus obrazul pentru tine... Mai ales că e fată de casă, îţi spală, îţi calcă, îţi face mâncare... n-ai ce să-i reproşezi, săraca! E harnică, munceşte toată ziulica, şi mai are şi burta la gură. Şi-apoi gândeşte-te că nu e lucru de lepădat apartamentul cu care te-ai pricopsit.

Tanti Tudoriţa se mai ducea pe la Gheorghiţă, de câte ori putea, şi mai stătea şi ea cu baba, ca să-i mai lase pe tineri să meargă şi ei ba la o nuntă, ba la un botez, ba la Coşlogeniştea, câte-o zi, două, unde Mirandei îi plăcea foarte mult, se simţea bine, era vrednică şi pricepută şi o ajuta pe soacră-sa la treabă cât era ziua de lungă, chiar dacă nu se simţea tocmai bine, avea picioarele umflate de la sarcină şi se mişca tot mai greu.

Bătrâna, bunica Mirandei, părea sănătoasă tun, nu dădea semne că ar suferi cu ceva, doar că se urnea greu, trebuia ajutată să se ridice, să se aşeze, să coboare scările sau să le urce. În schimb era foarte mofturoasă, nu-i convenea nimic, zbiera la Miranda că nu i-a fiert bine orezul, că nu i-a-ncălzit laptele cât trebuia, că i-a-ndulcit ceaiul prea tare şi câte şi mai câte. Lui Gheorghiţă îi reproşa că nu o scoate destul de des la plimbare, că n-o duce în fiecare duminică la biserică şi îl ameninţa că dacă o mai supără vreodată vreunul din ei, ea le ia casa înapoi!
- Auzi? Bunică-ta asta parcă nu era aşa a dracu înainte, a-nnebunit de tot, numa’ sămânţă de ceartă are-n ea! E acră rău, mi se face gura pungă când mă uit la ea.
- Las-o, mă, că n-are suflet rău. E şi ea bătrână... Zi mersi că-i sănătoasă!
- Eşti nebună? Cum să zic mersi că-i sănătoasă? Asta-mi trebuie mie? Să fie sănătoasă? Gata! Şi-a trăit traiu’! Să mai trăiască şi ăştia tineri! Ce-i mai trebuie?
- Lasă, mă, uite că nu trebuie să umblăm cu ea pe la doctori, bine că nu e bolnavă la pat sau cine ştie ce alte necazuri!

Într-o noapte însă, din senin, babei i se făcuse rău, Gheorghiţă dăduse telefon la spital, dar aproape că se făcuse dimineaţă şi nu venise nici o Salvare. De-abia la ziuă apăruse o dubiţă scorojită din care coborâse un doctor somnoros, care, fără să se grăbească vreun pic, îi luase babei tensiunea, îi făcuse nişte injecţii, îi mai lăsase vreo două pastile pe noptieră şi plecase mormăind:
- E bătrână, aşteptaţi-vă la ce-i mai rău...

Miranda începuse să plângă şi să suspine, dar în sufletul lui Gheorghiţă, în secret, înflorise speranţa. O sunase pe tanti Tudoriţa, care îşi dăduse seama imediat că se petrecuse ceva:
- Ce-ai, mă, de eşti aşa vesel? Ce ţi s-a-ntâmplat?
Îi spusese că nu era vesel, deşi el de-abia îşi domolea bucuria, îi povestise ce păţiseră cu baba noaptea şi o rugase să vină, că poate or avea nevoie de ea. Şi-ntr-adevăr, baba făcuse iar o criză şi tanti Tudoriţa stătuse cu lumânarea aprinsă la capul ei câteva ore. Baba nu mai mişca, nu mai dădea semne că şi-ar reveni.
- Păi hai să facem socoteli, să vedem ce ne trebuie pentru înmormântare, se trezise Gheorghiţă vorbind.
- Stai, mă, că-i păcat...
- E păcat. Dar ce să facem? Matale nu vezi că-i pe moarte? Trebuie să ne-mpăcăm cu ideea şi să începem să ne pregătim, când o fi, să n-alergăm ca bezmeticii, să nu ştim ce ne trebuie...
- Ai şi tu dreptate, Gigi. Da’ mai stai... Ia, mai adu o lumânare-ncoace.

Baba începuse să horcăie şi o ţinuse aşa vreun sfert de ceas, după care, dintr-odată, se făcu linişte.
- A murit... Dumnezeu s-o ierte! nu putuse Gheorghiţă să se abţină.
Miranda izbucnise în plâns.
- Ia, du-te şi-adu o oglinjoară, să vedem dacă mai respiră...

Până să vină Miranda cu oglinda, tanti Tudoriţa îşi făcu sumedenie de cruci, în timp ce Gheorghiţă stătea pe un scaun lângă uşă, departe de pat, cu mâinile-n poală, privind în jos, fix, tăcut, neîndrăznind să mai tulbure liniştea. Se căznea să pară pios, dar de fapt se gândea cum o să aşeze mobila în camera în care a stat baba, trebuia să mai ia două fotolii şi poate şi-un covor nou, persan, dacă i-o merge bine şpaga, că din salariu... slabă nădejde, apoi are să se-nscrie totuşi la facultate... mai vede el! În timp ce şedea ca un şcolar plictisit, gândurile-i zburdau aiurea, se chinuia să îşi aducă aminte titlurile celor patru cărţi care erau în bibliotecă, ştia precis că una se numea Am lăsat iarba să crească, dar cum Dumnezeu se numeau celelalte trei? Cea groasă şi mai înaltă decât celelalte, şi care avea cotorul cam jerpelit era ceva cu plante medicinale parcă... aia cu coperţile cartonate, îmbrăcate într-un fel de piele gri, stând în picioare lângă bibeloul primit la cununie era ceva cu Marx şi Engels, iar a patra... a, da! almanahul Femeia, vechi de vreo doi ani. De pe vremea lui Ceauşescu, săracu’, că ce bine-o mai duceam atunci... N-aveam nici o grijă, toate mergeau ca pe roate...

Deodată, în tăcerea apăsătoare care se lăsase peste ei, învie glasul babei, speriindu-i pe toţi, făcându-i să tresară şi să le bubuie inima-n piept:
- Tudoriţo, mai eşti aci? Stinge lumânare-aia, că e-necăcioasă, miroase rău. Auzi? Aş mânca nişte pepene galben... Mi-e poftă de nu mai pot! Mor dacă nu-nghit o fărâmă de pepene! Trimite-l pe Gheorghiţă la piaţă să-mi ia... Da’ să fie copt bine şi parfumat!

Baba mai trăise doar câteva zile, iar la înmormântare venise lume puţină, câteva rude şi câţiva vecini în vârstă. Pomana fusese făcută acasă, în sufragerie. Miranda şi tanti Tudoriţa gătiseră mâncarea, iar Gheorghiţă alergase să cumpere ţuică şi vin. Preotul nu stătuse decât vreun sfert de ceas şi, nici nu se închisese bine uşa în urma lui, că Gheorghiţă, gata cherchelit, zbierase la nevastă-sa:
- Mirando, ia stinge lumânările-alea şi ia coliva de pe masă, să putem să dăm noroc!




Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer