Până de curând, aveam la bloc o pisică neagră fără urechi. Arăta a ceva între Freddy Krueger şi alien-ul lui Sigourney Weaver. Când o vedeai, îţi doreai să laşi orice treabă şi să te faci preot, ca să-ţi stropeşti drumul cu agheasmă. Te trezeai instant protagonist într-un film horror, îţi pierea orice urmă de feng-shui, zenul pleca urlând pe câmpii iar karma (cea bună) se făcea moloz. Pisica neagră fără urechi m-a urmărit aproape tot anul 2019.
Cred în anii buni şi-n anii proşti. De prin 2000, am constatat că-n anii pari îmi merge bine, în vreme ce anii impari îmi dau cu paru-n cap de fiecare dată. Am multe exemple, dar cum încă n-am apucat să-mi scriu cartea vieţii (şi, probabil, nu o voi face vreodată) acestea vor rămâne îngropate în memoria personală. 2019 nu a făcut excepţie. Ba chiar s-a declarat campion, rânjindu-mi azi pe sub mustăţile bradului meu artificial şi ecologist: "Aşa-i că am fost super-prost? M-am străduit ceva, dar mi-a ieşit".
L-am invitat la un pahar de Jack şi, înainte să plece definitiv, mi-a mărturisit că, dacă apăsa un buton secret, putea să fie şi mai rău. Mult mai rău. În definitiv, ştim asta de la Murphy, dar preferăm să ne facem că uităm şi să jelim de mama focului - ca mine, acum - considerând că răul e cât casa, când el e cât chifla.
Prin luna martie, când bântuiam Turcia de est chinuit de o colică renală care mă făcea să ridic la fiecare 12 ore câte un monument secret ketonalului, am întâlnit într-o cafenea din Erzurum un turc bătrân, cu faţa brăzdată ca un câmp de mine călcat de-un panzer. Stătea într-un colţ, pe o canapea lungă şi roşie şi sorbea dintr-un ceiuţ dintr-ăla turcesc, pe care-ţi vine să-l bei la infinit, mai ales dacă ai un bax de sarailii în faţă. Turcul nu avea sarailie, dar avea o privire ageră, pe care şi-o rotea prin cafeneaua ce semăna mai degrabă cu o sufragerie imensă, plină cu obiecte din anii '70.
Instagrammer de ocazie, mă apucasem să pozez câteva dintre obiectele înghesuite în maşina timpului, când l-am auzit pe moşar mormăind ceva. Iniţial nu am înţeles, nici măcar nu am realizat că vorbea cu mine, dar i-am dat o şansă, m-am apropiat şi l-am întrebat, în engleză, dacă a spus ceva.
- No good!
Atât, apoi şi-a sorbit ultima gură de ceai, s-a ridicat şi a plecat, lăsându-mă cu gura căscată şi cu încercarea - neîntemeiată - de a conversa cu fantoma lui, aproape palpabilă, care părea că mai zăboveşte pe canapea. Ceva nu era bine. În engleza lui stâlcită, turcul filosof mi-a dat misterioasa sentinţă care m-a urmărit tot anul.
Nu ştiu dacă avem sau nu nevoie de un "turc" proroc în viaţă. Pe mine nu m-a ajutat foarte tare. La întoarcerea acasă a trebuit să mă internez, scăpând ca prin urechile acului de o intervenţie pe care o vedeam ca pe o demontare a cutiei de viteze. No good, but good. Până când a dispărut, pe la sfârşitul verii, de fiecare dată când mă intersectam cu pisica neagră fără urechi parcă-l vedeam pe turcul "meu" şoptindu-mi profetic: No good.
Pe celelalte no good-uri nu le menţionez acum. Am vrut să fac şi un bilanţ pozitiv (în care l-aş fi trecut pe Joe Pesci în Irishman), dar hârtia era albastră, aşa că am optat pentru încă un Jack cu muribundul 2019, în aşteptarea bravului şi parului 2020 şi al unui turc ceva mai optimist. No... la mulţi ani!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)