Chitara modernă există în forma pe care o cunoaştem noi astăzi din secolul al XIX-lea, deşi strămoşii ei pot fi identificaţi în istoria muzicii încă din timpuri străvechi, din vremea asirienilor. Veritabilul precursor al tehnicii clasice actuale este Francisco Tarrega, care a semnat primele transcripţii din Bach, Haendel, Albeniz şi a perfecţionat tehnica de interpretare la acest instrument în consecinţă. Chitara actuală a ajuns la un grad de virtuozitate fără precedent care a incitat compozitori contemporani să îi încredinţeze lucrări importante din creaţia lor, fie printre alţi instrumentişti (Henze, Boulez, Kagel, Bussotti), fie ca solişti (Ohana, Ballif, Britten, Jolivet, Arvo Part etc.).
Pe meleagurile noastre, chitara clasică nu are o tradiţie deosebită, chiar în şcolile de muzică (medii şi universitare) fiind introdusă ca instrument de studiu destul de recent. Chiar dacă are statutul rudei tolerate între instrumentele ce compun sau se plasează în faţa orchestrei simfonice, în postura solistică, chitara beneficiază de o dragoste fără egal din partea publicului larg, melomanii fără experienţă fiind seduşi de sunetul limpede, dar şi de repertoriul în genere accesibil al instrumentului.
Iată că în Studioul de concerte „Mihail Jora”, în această lună februarie, am avut ocazia să participăm la o nouă ediţie a Festivalului internaţional de chitară, idee relativ recentă a celui care este şi directorul festivalului, Nicolae Costin, ajutat de consilierii muzicali Mioara Bâscă şi Carmen Dincă Pârvan. Cine urmăreşte fenomenul chitarei clasice în România ştie cu siguranţă că la Sinaia există de mai mulţi ani un Festival internaţional de chitară clasică (care în luna mai va ajunge la ediţia a X-a). Dar faptul că binecunoscutul eveniment de la Sinaia nu beneficiază decât de o sală mică (cea a Cazinoului), că are în program doar recitaluri camerale (nu şi concerte simfonice) şi că se desfăşoară într-un oraş mic (chiar dacă turistic), face ca apariţia unui festival de gen în capitală să nu pară redundantă şi să reprezinte doar un element stimulativ de concurenţă (la Sinaia există şi o competiţie de gen).
În consecinţă, luptându-se cu vremea potrivnică de afară (fie prea rece, fie prea umedă), care i-a oprit pe mulţi dintre melomanii cu părul cărunt să vină la concerte, Festivalul internaţional de chitară de la Bucureşti a adus în Studioul „Mihail Jora” un public numeros şi, în parte, mai puţin obişnuit cu sala de concert, în opt seri consecutiv (9-16 februarie), trei dintre concerte fiind simfonice. Orchestra de cameră radio dirijată de Ilarion Ionescu-Galaţi şi de Gian Luigi Zampieri a girat concertele de deschidere şi de închidere ale festivalului, din păcate fără a ne răsfăţa cu evoluţii deosebite. Atractivele opusuri orchestrale programate în cele două concerte – Ciaccona din Partita a doua în re minor de Bach în transcripţia lui Luigi Schinina, Simfonia în re minor „La casa del Diavolo” de Boccherini sau cele două concerti grossi în stil Haendel sau în stil Vivaldi de Peter Breiner – Beatles – au trecut în cel mai bun caz neobservate, atenţia publicului fiind polarizată de chitariştii solişti Trio Andrei, Mircea Gogoncea, Andreas von Wagenheim şi Gerhard Reichenbach. Concepţii diferite, maniere proprii, niveluri tehnice diverse... cu toate acestea, un nume s-a desprins cu hotărîre. Cel al foarte tânărului chitarist Mircea Gogoncea, elev în clasa a VII-a la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti care a cântat Concertul în la major pentru chitară şi orchestră op. 30 nr. 1 de Mauro Giuliani, un concert dedicat acestui instrument şi nu o transcripţie (aşa cum abundă în repertoriul instrumentului), ceea ce a oferit solistului posibilitatea de a-şi pune în valoare nu puţinele calităţi. Menţionăm un legato superb, rafinat, o minunată artă în reliefarea planurilor şi nu în ultimul rând o evidentă bucurie de a cânta, pe care, paradoxal, o descoperim la destul de puţini muzicieni care apar în faţa orchestrelor noastre. Şi în bisul din Paganini, Mircea Gogoncea a continuat demonstraţia unui bun simţ al timpului muzical, etalând un rubato firesc şi perfect motivat stilistic. În recitaluri mai ample au putut fi urmăriţi la Bucureşti Trio Andrei, Oana Gandrabur, Zoran Dukic, Trio Bucureşti, Andreas von Wangenheim, Gerhard Reichenbach, repertoriul prezentat fiind extrem de divers şi ajungând până la muzica contemporană.
Nu vom încheia fără a vorbi despre cel mai interesant chitarist al festivalului, croatul Zoran Dukic, un nume de vârf al domeniului, care a cântat superbul Concert în re major pentru chitară şi orchestră op. 99 de Castelnuovo-Tedesco, un opus ce poate pune în valoare atât un instrument de elită, cât şi tehnica sigură şi strălucitoare a protagonistului. Cu toate acestea, Zoran Dukic a impresionat în primul rând prin arta prin care ştie să speculeze timbralitatea şi rafinamentele instrumentului, mai presus de orice performanţă tehnică.
O reuşită a fost şi acest nou festival de chitară de la Bucureşti, deşi sălile în care puteau fi descoperite locuri libere ne-au mirat. Se pare că publicul românesc este tot mai greu de scos din confortul sufrageriei şi din faţa televizorului. Poate că atunci când va afla că că până şi la acest tip de „criză” suntem mult în urma Occidentului, îşi va da seama că spectacolul live, chiar imperfect, nu poate fi comparat cu nici o conservă de artă...