Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce unul e cool şi altul nu


Andrei Gorzo

08.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De ce e cool... - P. G. Wodehouse


Din tot atîtea motive cîte cărţi a scris, adică 95. Din acestea, cea mai recent apărută în librăriile noastre este Codul de onoare al Wooster-ilor (1938), în româneşte de Carmen Toader. N-o cunosc pe doamna sau domnişoara Toader, dar ştiu un lucru despre ea: e o femeie fericită. După capul meu, job-ul pe care-l face ea, traducîndu-l pe Wodehouse, ocupă locul doi în topul celor mai mişto job-uri din lume. (Pe locul unu e job-ul meu: acela de a citi tot ce a scris Wodehouse.) Nu subestimez efortul pe care trebuie să-l depună ca să aducă la îndemîna cititorului român, în toată efervescenţa sa iniţială, glorioasa mixtură wodehousiană de limbaj formal şi limbaj argotic, din care se ridică necontenit bule – fiecare din ele un miracol – ce gîdilă nasul cititorului cu exploziile lor vesele. Îmi închipui că în unele momente, la unele pasaje, trebuie să-i fie foarte greu. Sînt momentele în care ar trebui să se relaxeze total şi să-şi spună că, dacă Editura Polirom duce pînă la capăt proiectul traducerii lui Wodehouse (şi unii dintre noi considerăm că nu e doar un proiect editorial, ci o iniţiativă umanitară) şi dacă ea însăşi îşi menţine ritmul de trei cărţi pe an, o să ajungă la ultima carte peste vreo 32 de ani. 32 de ani de intimitate cu Wodehouse! De asemenea fericire nu mai au parte decît eroinele comediilor cu Cary Grant, şi ele abia la sfîrşit, cînd le devine clar că vor rămîne cu eroul. Dar ce m-a apucat să-i dau sfaturi? Eu sînt doar un suflet oarecare (adică expus la toate intemperiile) care, la fiecare patru-cinci luni, aşteaptă ca ea să-i aducă pe tavă cîte un nou Wodehouse, tot aşa cum Bertie Wooster, mahmur, aşteaptă ca Jeeves să-i aducă una din băuturile lui remontante. (Am renunţat să-l mai citesc în engleză; îmi plac versiunile româneşti şi îmi plac lunile de aşteptare.)

Dar ce-a scris Wodehouse? Ei bine, ca să luăm un exemplu, Codul de onoare al Wooster-ilor e povestea unei căni pentru smîntînă – "un soi de vacă din argint cu un fel de expresie cherchelită pe faţă" – rîvnită atît de unchiul lui Bertie Wooster, Tom, cît şi de terifiantul sir Watkyn Bassett, care ajunge primul la ea şi nu vrea să-i mai dea drumul decît în schimbul serviciilor lui Anatole, "maestrul cel neîntrecut", bucătarul unchiului Tom şi al mătuşii Dahlia. Cu ajutorul genialului său servitor, Jeeves, Bertie trebuie să recupereze cana de la reşedinţa lui sir Watkyn. De asemenea, el trebuie să ocrotească iubirea dintre Gussie Fink-Nottle, un prieten pasionat de studiul salamandrelor, şi Madeline, fiica lui sir Watkyn, "un exponat sentimental, nebulos şi vestejit", care crede că iepurii sînt gnomi în serviciul Reginei Zînelor ("Nu sînt deloc aşa ceva.") şi, mult mai groaznic, e convinsă că Bertie e îndrăgostit de ea, fiind gata să sară pe el dacă logodna ei cu Gussie se rupe. Soarta acestei logodne depinde de recuperarea unui anumit carnet ajuns în posesia nepoatei lui sir Watkyn, Stephanie, care în schimb îi cere lui Bertie să fure vaca pentru ea. Ca să ajungă la carnet, Bertie şi Jeeves trebuie să treacă de cîinele lui Stephanie, Bartholomew, care îi întîmpină privindu-i "pe sub sprîncene ca un moşneag scoţian care beşteleşte pastorii predicatori păcătoşi". Hai să rămînem aici, cu Bertie (cocoţat pe scrin) interesîndu-se de părerea lui Jeeves (cocoţat pe dulap) despre Bartholomew: "Ce zici de cîinele ăsta?" "Da, domnule." "Cum adică «Da, domnule»?" "Încercam să vă comunic că apreciez subiectul pe care l-aţi adus în discuţie." N-are rost să mergem mai departe cu povestea. Poveştile lui Wodehouse sînt vise ce se retrag – construcţia ultraelaborată se dematerializează, muzica vocii lui Jeeves se îndepărtează, cîteva metafore şi comparaţii din puzderia aceea de sclipiri continuă să licărească în semn de rămas-bun – o dată ce şi-au făcut datoria şi tu te-ai trezit fericit.

Nu demult am aflat din Observator cultural că, dacă scrierile lui Wodehouse ar fi doar atît – farse, divertismente –, ar însemna că sînt proaste; dar nu sînt proaste, pentru că au fost scrise cu un scop mai important – acela de a satiriza aristocraţia britanică. Pentru persoana care scrisese articolul, existenţa unui asemenea scop era de la sine înţeleasă, altfel n-ar mai fi avut rost să-şi bată capul cu Wodehouse – n-ar fi fost un scriitor onorabil; de parcă a-ţi dedica toată viaţa înveselirii celorlalţi – fără vreo altă ambiţie – şi a-ţi îndeplini îndatoririle cu graţie, cu un milion de fineţuri şi cu o frază superantrenată, dispusă şi capabilă să facă tot ce vrei tu – n-ar fi în sine o meserie onorabilă. E ca şi cum i-ai spune lui Jeeves că-şi iroseşte viaţa slujindu-l pe Wooster. Dar el nu şi-o iroseşte. Şi nici Wodehouse nu şi-a irosit-o pe-a lui, deşi n-a avut nimic de împărţit cu aristocraţia britanică şi nimic important de comunicat omenirii. (Şi nici eu nu cred că mi-o irosesc pe-a mea, dacă prin ce scriu reuşesc să conving vreo doi-trei oameni să-l citească pe el.) A fost un făcător de plăcere, un ridicător de moral – o meserie foarte onorabilă, poate chiar (ţinînd cont în ce secol demoralizant a practicat-o) una dintre cele mai nobile. Dar comparaţiile nu-şi au rostul. El însuşi a spus: "Shakespeare a scris chestii diferite de-ale mele, dar asta nu înseamnă că ale lui sînt inferioare."




De ce nu e cool... - Dan Chişu


"Pielea cred că mă înnebunea, pielea care îmbrăca perfecţiunea aia de trup, muncit pe panglică, cerc sau măciuci, ştiu că zîmbeşti, şi ei îi plăcea să spună că are corpul aşa de mişto de la măciuci, dar noi aici vorbim de gimnastică artistică, tăticu', de performanţă, nu de ce-ţi trece ţie prin capul ăla plin de zegras îmbîcsit de sex, motiv pentru care te şi bănuiesc că ai cumpărat cartea asta, doar-doar vei afla ce am futut sau nu din ce am declarat sau mi s-a pus în cîrcă."

"Cartea asta" este Singur sub duş de Dan Chişu (Editura Nemira, 2004), iar explozia asta, care mi-a zburat-o din mînă, este la pagina 118. Pentru Dumnezeu, chiar mă poţi blama că am cumpărat-o din motive nu tocmai nobile? Uită-te şi tu la copertă (semnată Dan Chişu): două coapse păroase şi trei mîini delicate, înzorzonate, străine, dar proprietăreşti, care, ca să ne tachineze, se prefac că ascund ce-i al lor de privirile noastre. Cumpărătorul poate fi iertat dacă deduce de-aici că autorul încearcă să ia legătura cu o altă latură a naturii sale decît cea căreia i se adresează, de pildă, Henry James. Şi ce e rău în asta? Latura aia e şi ea bună la ceva din moment ce le asigură o pîine atîtor oameni de ştiinţă, numiţi şi paparazzi, care, lucrînd în serviciul ei secret, studiază zi şi noapte comportamentul speciei numite VIP. Oricum, bună sau rea, e latura pe care VIP-ul a ales s-o abordeze în momentul în care s-a apucat să-şi scrie memoriile erotice. Dacă nu-i plăcea, trebuia să încheie cartea la pagina 41, după constatarea că "e cumplit să faci laba în frig" (urmată, eventual, de un citat din American Beauty: "Şi ăsta-i momentul cel mai bun: de-aici, totul o ia la vale"). Oricum, mie-mi place.

Cum e scrisă? Ei bine, aş spune că momentele ei cele mai bune sînt alea în care nu pare scrisă deloc şi, în schimb, pare vorbită – cu chef, cu încredere totală în faptul că merită ascultată, cu rîsete groase şi strigări după chelner – vorbită de cel mai şmecher tip de la masă. Şi de cîteva ori mi-a părut bine că stăteam la masa lui Chişu – de exemplu, atunci cînd eroul, care trebuie să se întoarcă în Franţa după o scurtă vizită în ţară (sîntem în România anilor '80, de unde Chişu fugise printr-o căsătorie aranjată) se pomeneşte împotmolit într-un nămete din mijlocul Bărăganului. Timp de cîteva pagini nici n-am îndrăznit să-mi duc berea la gură şi, chiar atunci cînd ţigara de care uitasem mi-a ars degetele, povestitorul a început să rîdă, amintindu-şi de pantofii înnoroiţi cu care a păşit teafăr pe pămînt francez şi de firele de paie din Bărăgan pe care le-a presărat în Place de la Concorde – paie "care acum cîteva ore aşteptau să putrezească în mijlocul nicăieriului", iar acum putrezeau în "cea mai frumoasă capitală din lume", "aduse de cine? De mine. Nu eşti mîndru că mă cunoşti?"

Da şi nu. De exemplu, atunci cînd e dat jos din barca unor francezi porniţi în jurul lumii şi rămîne în Madagascar, mă pregăteam să fiu mîndru de aventura africană pe care mi-o va împărtăşi. Mîndria mi-a mai scăzut la apariţia primului personaj african din carte, care e întîmpinat cu calificativele "smoală", "bronzatul", ţiganul", "cioranul", "Scaraoţchi" şi "magraonul". Şi bietul om, un recepţioner, nu vrea decît să aranjeze ventilatorul distinsului oaspete şi om de lume! Şi asta nu-i nimic pe lîngă buşiturile pe care le suporta mîndria mea de cîte ori începeam să recunosc, într-un portret feminin, trăsăturile unei persoane reale. Hotărîrea de a schimba numele acestor doamne e inutilă (date fiind josnicele motive pentru care am cumpărat cartea şi numeroasele indicii prin care autorul înlătură orice risc de confuzie în capetele noastre pline de zegras), însă rămîne galantă. Sau ar fi rămas, dacă printre numele inventate nu s-ar fi numărat şi Regu (cum puteam să citesc asta fără să mă gîndesc la chestia de care capul meu era oricum îmbîcsit?); şi dacă, din cînd în cînd, apropiindu-se de finalul unor capitole aparent binecuvîntate şi oricum închise, din trecutul său, povestitorul n-ar fi ajuns la concluzia că, de fapt, ar mai vrea să-i spună vreo două "stimatei domnişoare" sau fostului rival.

Grimasele astea de ranchiună strică atmosfera de la masă, ca şi numeroasele reveniri la tema singurătăţii – pedeapsa pe care seducătorul trebuie s-o îndure şi care uneori i se pare prea grea. După cum demonstra recent Helmut Newton, într-un volum de memorii cel puţin la fel de sexoase, secretul e să nu regreţi nimic (sau, cum ar spune Chişu, să-ţi bagi p...). Sigur că personajul playboyului care meditează, în casa lui mare şi goală, la ce s-a ales din atîtea succese, nu prea merită luat în serios; dar accesele lui de melancolie, jucate sau nu, rimează neplăcut cu accesele de rîcă împotriva cititorului pentru care povestea vieţii sale nu înseamnă decît vreo cîteva ore de divertisment vulgar. Dar ce ar mai putea să însemne? Citeşti memoriile lui Newton pentru că te interesează Newton. Şi cine e Newton? Un mare fotograf, din a cărui viaţă dogoritoare ieşi cu dorinţa reîmprospătată de a reintra sub dogoarea operei. Şi cine e Chişu? Un director de festivaluri de film, un patron de restaurante, un actor şi un regizor de ocazie, dar în primul rînd un VIP, adică "cineva care e cunoscut pentru că e cunoscut" şi în viaţa căruia intri pentru că-ţi place bîrfa. Poate că de-aici vin momentele în care cartea şi-ar dori, parcă, să fie altceva decît e. Şi asta o condamnă pînă la urmă la non-cool: nu indiscreţiile şi poliţele plătite, ci nevoia de substanţă, visul vag, absurd, pe undeva tuşant, de a fi literatură.

(Articol preluat din Dilema Veche, februarie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer