Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apunake şi alte fenomene & Afară-de-Unu-Singur


Florin Manolescu

30.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Cugler
Apunake şi alte fenomene & Afară-de-Unu-Singur
Editura Compania, 2005






Citiţi un fragment al acestei cărţi.

*****


Prefaţă


Din păcate, dispunem de relativ puţine informaţii despre biografia lui Grigore Cugler, identic, pentru cei care l-au cunoscut, cu unul dintre principalele sale personaje literare, Apunake. Din fericire, atîtea cîte sînt, informaţiile acestea îşi au principala sursă în chiar amintirile scriitorului. Şi dacă e vorba de amintiri, la valoarea lor autobiografică se adaugă şi plusvaloarea unor sugestii de lectură şi de editare, pe care ar fi bine să nu le uităm atunci cînd ne vom adresa operei. Iată-le, prin urmare, aşa cum ne-au fost ele transmise de Ştefan Baciu, sub titlul Apunake (autobiografie), în volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, finanţat de poetul Nicolae Petra şi tipărit în 1975 la Madrid, pentru Editura Limite (preţul unui exemplar: 5 dolari): "... Toată încurcătura a început în ziua de 7 Aprilie 1903 (stil vechi), într-un mic sătuleţ numit Roznov, de lângă Piatra Neamţ. Atunci şi acolo s-a născut fătul Grigore, din tatăl tot Grigore şi din mama Ana, fata lui Nicolae Ţincu, poet şi scriitor, şi timp de mulţi ani redactor la "Universul".

În 1914, tânărul Grigore, având un aspect cu totul diferit decât cel din 1903, a intrat la Liceul Militar Mânăstirea Dealului, fapt care i-a făcut o plăcere ce durează încă până în ziua de azi!

În August 1916, tânărul şoim a plecat să se plimbe, în uniformă, cu chipiu nereglementar, să se plimbe în sus şi-n jos pe Valea Jiului (vezi Ecaterina Teodoroiu) timp de vreo două luni, cântând: La Arme, Trăiască Regele, Eroi au fost, Pe-al nostru Steag şi altele, şi într-o bună zi se trezi în gara Piteşti, pe care o apără cu o dârzenie inexplicabilă. În Noembrie acelaşi an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoana lui, şi pentru că nu s-a ferit la timp i-au agăţat pe piept nişte medalii de metal şi de război.

În 1917-1918 a făcut o reuşită cură de slăbire în Moldova, după care, întorcându-se la Bucureşti, îşi dădu seama că şi cei ce rămăseseră acolo făcuseră o reuşită cură de slăbire. Coincidenţă.

Prin 1922-1923 tânărul Grigore începu să-şi spună că ar fi poate timpul să vadă puţin de Apunake, care, la acea epocă, nu avea nici cea mai mică idee de existenţa lui Grigore Cugler.

În 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!) Apunake ieşi la iveală în editura VREMEA (Donescu) şi începu să se lege de toată lumea. Trecură anii ca proştii, după cum ar spune el însuşi, şi în 1946 Apunake ieşi din nou la iveală sub un aspect puţin diferit de cel din 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!), în editura VATRA (Lambru), în timp ce AFARĂ-DE-UNU-SINGUR, discret, elegant, dar fără ceas la mână şi suflând în iaurt, îşi făcea apariţia pe străzile Capitalei, în formă de ediţie cu tiraj limitat, trasă la linotip Gestaetner, sub îngrijirea unui comitet compus din Domnul Florin Roiu. Pe urmă, atât Apunake cât şi AFARĂ-DE-UNU-SINGUR plecară în lumea largă, în concediu ilimitat. În timpul acelui concediu au ieşit ca din pământ o serie de schiţe, ce ar putea forma un nou volum. Acestea sunt: "Amintiri din copilărie", "... şi la lume iarăşi date", "Cine fuse şi se duse", "Prin Zăvoi", un basm în stil cotcodăcesc şi altele, după cum spui Dumneata, pe vine...

Un aspect îngrijorător al acestei situaţii este că multe din schiţele menţionate sunt însoţite de nişte desenuri în creion, cam 30 la număr, care provoacă multă nelinişte celor ce le văd. În ziua în care se va clasifica materialul pentru publicarea celor trei volume: APUNAKE, AFARĂ-DE-UNU-SINGUR şi ultimul - defect natural al hârtiei - desenurile despre care vorbesc vor putea fi strecurate din loc în loc, şi sunt convins că faptul că nu au ce căuta în acele volume va justifica pe deplin prezenţa lor. Aceasta pentru a nu se putea spune că nu am contribuit şi eu cu ceva la succesul de librărie al cărţilor mele."

Ce s-ar mai putea adăuga la această succintă, dar extrem de sugestivă autobiografie? Sub raport strict familial, faptul că Grigore Cugler a fost vărul criticului de artă Petru Comarnescu şi, pe linie paternă, nepotul Matildei Cugler-Poni, afirmată ca poetă în anturajul mai mult decît pretenţios al "Junimii" lui Titu Maiorescu. Din biografia destul de puţin cunoscută a scriitorului mai fac parte studiile muzicale supravegheate de Alfons Castaldi, George Enescu şi Mihail Jora, la Conservatorul din Bucureşti. În postura muzicianului începător, Grigore Cugler a compus cîteva lieduri şi valsuri, şi a fost distins în 1926 cu un premiu "George Enescu" la un concurs rezervat tinerelor talente. În ultimii ani au apărut date noi despre cariera diplomatului Cugler, începută în 1927, după încheierea studiilor de drept la Universitatea din Bucureşti, şi terminată în noiembrie 1947, odată cu instalarea Anei Pauker în fruntea unui nou minister de Externe, controlat în întregime de comunişti. Un detaliu: demisia pe care "neseriosul" Grigore Cugler a redactat-o cu această ocazie ne oferă o probă elocventă a caracterului său serios: "Faţă de noua orientare politică a guvernului român, care se îndepărtează de convingerile şi sentimentele mele, vă rog a-mi accepta demisia din cadrele Ministerului Afacerilor Străine."

Ca diplomat (trimis de ministerul regal al Afacerilor străine la Stockholm, Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga şi Oslo), Grigore Cugler a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Ulrica (în actele româneşti: Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, de naţionalitate suedeză, fiica unui fost ataşat militar şi nepoata amiralului-comandant al Marinei Regale Suedeze), cu care s-a căsătorit în noiembrie 1937 la Bucureşti. După demisie a urmat exilul, consumat peste Ocean, în Peru, unde şi-a cîştigat existenţa ca angajat al unei societăţi comerciale (în cursul zilei) şi ca prim-violonist al Filarmonicii din Lima (în restul timpului). Aici, în Peru, l-au descoperit şi vizitat principalii agitatori şi suporteri internaţionali ai literaturii sale: Ştefan Baciu, "editorul" din Honolulu, Mircea Popescu, secretarul general al Revistei Scriitorilor Români, venit din Italia să se convingă că omul există, sau poetul Nicolae Petra, din Mexic, hotărît să-i editeze întreaga operă. Amintirile primilor doi, publicate în volumul Praful de pe tobă şi în Revista Scriitorilor Români, vorbesc despre ambianţa românească (şi apunakistă) a locuinţei din Lima, despre familie (soţia şi cele trei fetiţe), dar şi despre singurătatea scriitorului, rămas cu totul în afara mediilor literare latino-americane şi muncit de un irepresibil dor de ducă. Probabil că dacă nu s-ar fi stins din viaţă la 30 septembrie 1972, exilul peruan ar fi fost, într-adevăr, "concediul ilimitat" şi lipsit de orice elemente de spectacol (în afara celor domestice şi muzicale), despre care vine vorba în Autobiografie. În tot acest răstimp, chiar dacă nu cu totul ignorat (în 1928, Petru Comarnescu i-a "năşit" debutul în Tiparniţa literară, cîteva fragmente din "romanul" Apunake au apărut în 1933, în Vremea), pentru românii din România, scriitorul Grigore Cugler a rămas un marginal al literaturii, un simplu diletant.

Dacă ar fi să ne luăm după amintirile celor care l-au cunoscut, şi chiar după propriile mărturii, nici scriitorul Cugler nu s-ar fi purtat altfel cu restul literaturii române (inclusiv avangarda), ignorînd-o la rîndul său (pe Urmuz, de exemplu, nu l-ar fi citit). Ca diplomat în străinătate, unde şi-a petrecut o mare parte din timp, ar fi putut cunoaşte suprarealismul, cu care a fost contemporan şi din care lasă impresia că s-ar fi hrănit. Dar un semn concret că lucrul acesta s-a petrecut cu adevărat lipseşte. Oricum ar fi, dacă nu punem la socoteală un articol din 1983, în care istoricul literar Constantin Ciopraga îl consideră pe Cugler un epigon al lui Urmuz, "departe de concentrarea" acestuia, pînă în 1989 o singură dată exegeza de specialitate a luat act de existenţa sa. În 1969 (profitînd de neaşteptatul moment de "liberalizare" politică şi culturală, adică de amăgitorul pui de somn tras de nomenclatură şi de aparatul de control comunist între două mese bogate), suprarealistul Saşa Pană l-a introdus în cea dintîi antologie a avangardei literare româneşti. Pînă atunci, nici una dintre principalele noastre sinteze de istorie literară nu l-a înregistrat.

Şi nici mai tîrziu. Nici G. Călinescu în Istoria... sa de la origini şi pînă în prezent, apărută în 1941, şi nici I. Negoiţescu în Istoria literaturii române (1800-1945), scrisă în libertate, la München, şi publicată în 1991 la Bucureşti. Cum, de altfel, nici Dicţionarul Scriitorilor Români (literele A-C), îngrijit de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, şi apărut în 1995. Dacă Grigore Cugler lipseşte din calendarul ortodox al sfinţilor literari ai României de stil vechi sau "nou", el a reuşit, în schimb, să-şi consolideze micul prestigiu de "exot" generos şi amabil în mediile la fel de exotice ale altor lipsiţi de adăpost (cultural, social sau politic). Într-un scurt articol comemorativ ("Apunake in the concentration camp"), obţinut tot de poetul Ştefan Baciu pentru revista Mele (martie 1974), prozatorul Paul Goma îşi aminteşte de literatura lui Cugler, citită compensator, la sfîrşitul anilor -50, şi învăţată pe dinafară de cîţiva foşti deţinuţi ai închisorilor politice din RPR, într-un sat din Bărăgan (Lăteşti), construit peste noapte în chip de domiciliu obligatoriu şi de carantină. De fapt, exilul este cel care a început să se intereseze, cu destulă insistenţă, de activitatea literară a lui Grigore Cugler, să-i acorde importanţă şi să transforme ceea ce începuse timid în Bucureştii interbelici într-o adevărată legendă: apunakismul. Începînd din 1950, schiţele şi poeziile sale publicate mai întîi în ţară au fost reluate în cele mai importante publicaţii periodice ale exilaţilor din cele două Americi sau din Europa (Exil, Înşir-te Mărgărite, Revista Scriitorilor Români, Ethos, Fiinţa românească, Destin, Mele). Lor li s-au adăugat un număr de inedite şi, mai ales, volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, în care, intercalînd printre poemele în proză şi printre poezii cîteva din desenele stranii ale autorului (obiecte imposibile, hibrizi alcătuiţi din elemente organice şi anorganice, animale monstruoase antropomorfizate), editorul s-a străduit să respecte, măcar postum, o parte din dorinţele formulate de Grigore Cugler în Autobiografie. Un timp, departamentul românesc de la BBC a transmis la radio, din februarie 1966, o rubrică lunară intitulată "De la Apunake citire", iar în 1972 Europa Liberă a difuzat un interviu realizat de Monica Lovinescu la Paris, în 1968, şi încheiat cu lectura încă uneia din ineditele lui Cugler. După 1989, prin studiile şi articolele semnate de Mircea Popa, Barbu Brezianu, Mircea Anghelescu, Geo Şerban, Alexandru Condeescu, Nicoleta Sălcudeanu şi alţii, Grigore Cugler este redescoperit şi în România.

Din acelaşi proces relativ accelerat de recuperare postumă fac parte şi cercetările întreprinse de Aurelia Dumitraşcu în arhivele ministerului de Externe sau cele două ediţii întocmite de istoricul literar Mircea Popa la edituri din Oradea (Apunake şi alte fenomene, 1996) şi din Bucureşti (Alb şi negru, 2003). I-am dedicat şi eu un articol de prezentare generală în Enciclopedia exilului literar românesc (Bucureşti, 2003), completat cu o bibliografie şi cu o listă a textelor care i-au fost publicate în periodicele exilului. Şi mărturisesc că articolul despre Apunake a fost una dintre puţinele bucurii (nici ea deplină) pe care le-am trăit lucrînd la această carte numită de cineva, pe bună dreptate, "enciclopedia tristeţii". Desigur, forţa de atracţie pe care o exercită apunakismul are mai multe explicaţii. Dar nota sa dominantă poate fi descrisă ca un fel de a fi opus rutinei, academismului anchilozat, mentalităţii de cazarmă şi, în general, tuturor obişnuinţelor noastre pavloviene. Însă oricît ar fi ea de radicală (şi este!), opoziţia aceasta nu se exprimă în felul în care prost-crescuţii contrazic morga oamenilor serioşi sau codul manierelor elegante, şi nici nu se manifestă în stilul în care anarhiştii ar vrea să arunce în aer fundamentele tuturor aşezămintelor politice şi sociale, ca să nu mai rămînă nimic. Dimpotrivă! Disidenţa lui Apunake e o formă de voioşie stenică, alimentată (ca în cazul lui Claude Lévi-Strauss) de o inteligenţă de tip structuralist, altfel spus, de o inteligenţă înzestrată cu o enormă capacitate asociativă a celor mai diferite tipare, identificate parcă în joacă. Iar efectul pe care îl provoacă această disidenţă este, de cele mai multe ori, rîsul, mai precis, un rîs de matur căruia nu-i este ruşine să se copilărească. De aceea (şi păstrînd, fireşte, proporţiile), se poate spune că rezultatelor obţinute de Grigore Cugler în literatură li se potriveşte explicaţia dată de Albert Einstein în legătură cu motivul principal pentru care ar fi reuşit să formuleze teoria relativităţii: s-a ocupat la maturitate de o problemă (legătura dintre spaţiu şi timp) pe care de obicei şi-o pun şi încearcă s-o rezolve copiii. (În paranteză fie spus, "norocul" lui Einstein a fost că şi-a recunoscut de bunăvoie "datoria" faţă de copilărie şi copii. În cazul lui Alfred Jarry, scriitor pe care Cugler se pare că l-a citit, s-au găsit comentatori literari care să-i reproşeze această "datorie"!).

Dar, de fapt, cum funcţionează apunakismul? Un bun exemplu de structuralism comic şi copilăresc, definitoriu pentru literatura lui Grigore Cugler, îl reprezintă chiar textul Apunake, din culegerea intitulată Apunake şi alte fenomene. Schema acestei naraţiuni poate fi regăsită în intriga şi în rezervorul de teme şi de motive proprii vechiului roman grecesc de aventuri erotice şi piratereşti. Pentru că s-a despărţit de soţia sa, Kematta, care, supărată, l-a părăsit, Apunake porneşte în căutarea ei şi trece printr-o serie de aventuri neobişnuite. Numai că aventurile din Apunake nu se mai desfăşoară conform regulilor romanului tradiţional, şi nici episoadele ca atare nu mai au profilul obişnuit. În versiunea pe care ne-o oferă Cugler, obişnuita succesiune temporală, împreună cu sensul unic al relaţiilor de determinare cauzală cedează locul unei logici a visului, a subconştientului sau a hazardului, ca în literatura sau ca în pictura suprarealistă, dar în regim comic, ca într-o parodie în care majoritatea termenilor de referinţă au fost, cu grijă, deformaţi. Astfel, cu toate că se deplasează în spaţiu, Apunake ajunge de fiecare dată "în ziua de 1 iulie" în cîteva staţiuni diferite ale itinerariului său, şi modul în care funcţionează acest calendar numai în aparenţă absurd anticipează bătaia de pendul din Cîntăreaţa cheală, adică din piesa prin care Eugen Ionescu a reuşit să pună sub semnul întrebării unitatea de timp, de spaţiu şi de acţiune din teatrul "obişnuit". Mai departe, în mijlocul unei păduri, un fel de vrăjitor al locului, cu un nume simbolic, Sportul, îl transformă pe Apunake într-o minge de cauciuc ("tehnologia" acestei insolite metamorfoze ne este descrisă cu minuţiozitate), după ce i-a dat posibilitatea de a asista la "umflarea cu aer a unei femei bătrîne care dorea să devină campioana zborului liber".

După cum se vede, nu lipsesc din acest periplu nici momentele de utopie tehnicistă, tratate însă în manieră patafizică, după reţeta furnizată de "romanul neoştiinţific" al doctorului Faustroll şi ignorată sau nu ("cine îşi mai aduce aminte!") de Grigore Cugler. Iar la sfîrşitul "călătoriei" nu vom mai avea de-a face cu regăsirea providenţială a despărţiţilor, conform tiparului obişnuit, ci cu un eveniment spectaculos, care aminteşte de povestirea Un om mare, publicată de Mircea Eliade în 1948, în cea dintîi revistă literară a exilaţilor români, Luceafărul: ieşită ca Venus din mare, Kematta dă naştere unui copil care creşte într-un ritm incredibil (doi metri, la două minute de la naştere; 8,10 metri, cînd începe să sugă; 25,18 metri, cînd a terminat de supt; 106 metri, cînd se ridică în picioare, moment în care, "deschizînd larg poarta rectală, lăsă să cadă asupra asistenţei un rîu de lavă puturoasă şi verzuie"). Ce sfidare pentru aşteptările noastre de lectură dresate şi cuminţite la şcoala veche a basmelor populare sau a romanelor cu happy end!

Acelaşi comic structuralist în schiţa intitulată Match nul, în care înregistrăm, mai întîi surprinşi, apoi amuzaţi, deformarea parodică a structurilor pe care se întemeiază desfăşurarea unui meci de box. Şi asta pentru că, în loc de doi competitori, în ring urcă patru, în loc de trei minute, o repriză poate dura trei zile, arbitrul este un haiduc care ar vrea să ţină o conferinţă, iar repriza a patra se desfăşoară "într-o atmosferă de perfectă cordialitate", adică pe dos. Ca de obicei la Grigore Cugler, şi indiferent dacă este vorba de un fragment sau de un întreg text, descifrarea adecvată a acestei schiţe nu se poate realiza în afara cunoaşterii regulamentului care stă la baza desfăşurării unui meci de box... euclidian. Ceva mai complicat procedează scriitorul cînd pătrunde în bucătărie. De data aceasta, tiparul serios al tradiţionalei noastre Cărţi de bucate este condimentat comic şi ambiguizat, adică deformat şi combinat cu un amestec de ingrediente noi, provenite din zona literaturii erotice. În felul acesta se obţine o nouă Carte de bucate, cu reţete de felul celor publicate mai întîi în 1952 la Rio de Janeiro, în revista Înşir'te Mărgărite (printre ele, Sâni umpluţi, Momiţe parizian, Roşcove în foi de viţă), şi reluate în cea mai mare parte, în 1970, la Roma, în Revista Scriitorilor Români (Limbă à la Princesse, Colţunaşi cu Şteregoaie, Curcanul cu Surdină, Costiţe Sultanine, Ţipar cu Mătănii). Dar iată cum se pot prepara "momiţele parizian":

"Frecăm două ouă, unul de altul, fără să le spargem, şi ne uităm tot timpul la nişte momiţe puse alături, pe o farfurie. La un moment dat, momiţele încep să râdă. Atunci turnăm peste ele un sos de floare şi cântăm o romanţă cu text potrivit, aşteptând să mai vie cineva, căci acest fel trebuie mâncat în doi.

În clipa în care s-a ridicat de pe divan şi i-am văzut părul despletit căzându-i mai jos de mijloc, ca o mantie lucioasă de mătasă, sub care albeaţa trupului, dar, în fine, ce să mai vorbim, astea sunt lucruri ce trebuesc văzute, nu citite, m-am hotărât, fără a mai sta la îndoială, pentru părul scurt, încârlionţat, ce răspunde mângâierilor cu voioşie şi drăgălăşenie."

Dacă am fost atenţi de la început, secretul acestei formule de încrucişare a seriilor (sau a structurilor) ne-a fost împărtăşit de autor chiar din "introducerea" Cărţii de bucate: "Cel mai greu lucru, când scrii o carte de bucate, este să nu te îndepărtezi de subiect. În ce mă priveşte, pot afirma, fără nici un fel de exagerare că, de obicei, am mai multă trecere la femeile cu picioare groase decât la cele cu picioare subţiri. Acest simplu detaliu este, cred, o dovadă suficientă de seriozitatea intenţiilor mele culinare."

Dacă ţinem cu tot dinadinsul să atingem nivelul de seriozitate al literaturii lui Grigore Cugler şi să denumim cu o expresie tehnică "metoda de creaţie" pe care o presupune apunakismul, îi putem spune pantografie literară. În Dicţionarul Limbii Române (tom VIII, partea 1, litera P), editat de Academia Română în 1972, primul sens al cuvîntului "pantograf" este definit în felul următor: "Aparat care serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan, a unei hărţi etc., [...] la o scară diferită de cea a modelului." Iar aparatul ca atare, de care îmi amintesc că am fost fascinat şi eu în copilărie, dar pe care nu sînt sigur că aş mai şti să-l mînuiesc, este descris după cum urmează: "Pantograful e constituit... din patru bare articulate astfel..., încît segmentele intersectate... să formeze un paralelogram deformat." Relaţia dintre reproducere şi model, împreună cu scara diferită la care se operează reprezintă secretul de fabricaţie al literaturii lui Grigore Cugler. Cu "pantograful" la îndemînă, poetul (sau prozatorul) copiază, răstoarnă, întoarce şi remodelează totul, obţinînd, în joacă, un univers copilăresc, pe care îl pune la dispoziţia oamenilor mari. Aşa, de exemplu, dacă un prim personaj (fie el şi secundar) se numeşte Marin, următorul va deveni, tras ca la "pantograf", Submarin, după care poate să urmeze un al treilea personaj, Ultramarin, copiat la altă scară diferită. Reperele imediat vizibile ale acestui univers cu relief neobişnuit (în care Escher şi Jacques Carelman s-ar fi simţit, cu siguranţă, la ei acasă) sînt numele proprii (Apunake, Annilina, Kematta, Kaparak, Torpeduţu, Modestin, Carota, Meroven şi Adu Milmor-t), numele de ţări şi de oraşe (Batavia, Antilopia, oraşul-erezie Bastonbach şi oraşul Vezicănui, scris Vesquenouille), substanţele de tot felul (cimpanzolul, levuloza, safranatul de sodiu), obiectele de distracţie şi de întrebuinţare casnică (lingura fără coadă, cupa de termopil albastru, măsuţa de noapte cu frînă de mînă, facsimilorganul sau tandemul cu optsprezece locuri din "romanul" circular de 11 "capitole" comprimate în două pagini, Afară-de-Unu-Singur).

Şi pentru că originile rîsului (şi plînsului) se pierd în negura timpului, oricît de neobişnuită sau de excentrică ar părea literatura lui Grigore Cugler, ea corespunde unor aşteptări de sorginte arhetipală. Iar cei care au îndrăznit să ia în serios aceste aşteptări şi să le confirme în forme extreme aparţin uneia dintre cele mai simpatice tipologii transnaţionale. Dacă avem în vedere sistemul de roluri ale vieţii curente, din această tipologie fac parte ereticul glumeţ, disidentul, rebelul, omul aiurit sau, în varianta personajului urcat pe scenă şi lîngă tron, saltimbancul, clovnul, bufonul. În sistemul de roluri proprii literaturii intră un număr de aşa-zise subspecii pe care, dezorientaţi, specialiştii le fixează în spaţiul de rezervă al folclorului şi al literaturii de amuzament.

Poveştile vînătoreşti, legenda urbană, farsa ştiinţifică, yarn-ul americanilor sau limerick-ul britanicilor, "raţa" comică a francezilor, împreună cu sora ei nemţească, die Ente, sînt exemplele cele mai la îndemînă. În sfîrşit, cînd e vorba de scriitori, din familia ereticilor de pretutindeni fac parte francezul Alfred Jarry, germanul Christian Morgenstern sau englezul Lewis Carroll. Iar românul Urmuz sau rusul Daniil Harms, chiar dacă în postura unor rude ceva mai sărace, se bucură şi ei de oarecare notorietate internaţională. Urmuz, de exemplu, a fost tradus în franceză, engleză, germană, italiană şi chiar în japoneză (iar Eugen Ionescu ar fi vrut să-l editeze la Paris, dar s-a amestecat Tristan Tzara, probabil, din gelozie). Şi totuşi, cît de departe putem merge noi, oamenii obişnuiţi (adică serioşi), în înţelegerea literaturii lui Grigore Cugler?

Atunci cînd a furnizat cîteva explicaţii introductive în legătură cu Ubu roi, Alfred Jarry le-a declarat spectatorilor că acţiunea piesei sale de teatru se desfăşoară în Polonia, adică nicăieri ("l'action... se passe en Pologne, c-est-à-dire Nulle Part"). Citită "în gol", această afirmaţie poate să pară absurdă, comică, poate chiar ireverenţioasă. Cum am reacţiona noi, dacă cineva ar spune despre o piesă de teatru românească: "Acţiunea se petrece în România, adică nicăieri"? Dar dacă ştim că, la sfîrşitul secolului XIX, împărţită între Prusia şi Rusia, Polonia a încetat să mai existe ca stat, afirmaţia lui Jarry capătă un cu totul alt înţeles. Altfel spus, cine e cu adevărat serios şi cine sînt neserioşii? Nici textele lui Grigore Cugler nu pot fi citite "în gol". Formula criptografică de care ar trebui să dispunem pentru a le înţelege măcar în parte presupune cunoaşterea a ceea ce este "obişnuit" în viaţă şi în literatură, plus disponibilitatea sau curajul de a medita neserios asupra celor serioase (şi invers). Ca în cazul acestui banal apus de soare, pe care scriitorul Grigore Cugler ne invită să-l privim şi altfel decît am fost obişnuiţi: "Soarele se îndrepta ursuz şi fără tragere de inimă spre linia neclintită a orizontului. Se vedea prea bine cît îl nemulţumea faptul că nu era în stare să născocească un nou fel de a apune, ca să risipească, măcar cît de cît, monotonia plimbării de fiecare zi" (Horoscop). Ideal ar fi să (re)învăţăm să folosim pantograful.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer